101 tripuri cu Haidu (ultima parte)

(Citiți părțile I, II, III și IV)

- Faza asta cu google... e ca și cum ar deschide un univers paralel, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri. Cauți „girafă” și el îți spune: „Poate te-ai gândit la girafă care cântă și e luată la bătaie de alte girafe” și da, deschide un univers paralel în care chiar la asta te-ai gândit.

O pierdusem pe Bianca, Laura sau Mirona, se mulțumea doar să fumeze în liniște.

- În universul ăsta paralel, cu cât e mai improbabil să se întâmple un lucru, cu atât poți să fii mai sigur că o să se întâmple. „E improbabil să se întâmple asta” înseamnă „E probabil să se întâmple asta” sau chiar „E foarte probabil”.

Am rămas câteva momente privind aiurea. Ea mi-a întins țigara, am refuzat. Ca atins de o epifanie, am zis:

- „E improbabil? Să se întâmple asta!”

Aici s-a uitat cu o curiozitate nouă la mine și abia a schițat un zâmbet.

- Știi? „E improbabil? Să se întâmple asta!” Știi? Ăsta e sloganul... Și în același timp explicația pentru absolut tot. Tot ce se întâmplă, cel puțin. E un slogan bun, de partid politic sau candidat la președenție. Mai bun decât „Cheia e în tine”. În mine? Unde? Ce-am mâncat ieri?! Nu, ăsta ar fi chiar bun. De fapt, chestia asta cu improbabilitățile... stai. Stai puțin că am două idei diferite și nu știu pe care s-o spun prima. Ah, sper să nu le uit, de obicei le uit. Așa. Știi, cum e teoria probabilităților, statistică, ar trebui să fie o teorie a improbabilităților. De exemplu, avem un zar cu șase fețe: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Îl aruncăm. Ce număr cade, care e cel mai improbabil să cadă? Șapte și zero sunt imposibile, deci unu și șase sunt cele mai improbabile, pentru că sunt cele mai apropiate de cele imposibile. Deci, conform teoriei improbabilităților, dacă aruncăm un zar o să cadă mereu ori unu, ori șase.

De fapt, noi trăim în universul ăsta.

De fapt, „E improbabil? Să se întâmple asta!” e definiția umorului.

Bianca, Laura sau Mirona a terminat de fumat.

-Hai că plec și eu, am zis și am plecat.

101 tripuri cu Haidu (partea IV)

  (citiți partea I, II și III)

  Greu de explicat ce se întâmplă atunci când fumezi. Mai ales de scris despre asta. Toată lumea consideră că generația beat a epuizat și subiectul, și descrierea fumatului. Așa o fi. Numai că fumatul, ca mai toate activităție dătătoare de plăcere, are efecte diferite pentru fiecare persoană în parte. La mine nu e nimic extraordinar, extrasenzorial sau para/psiho-ceva. De fapt, este ca o scurtă doză de retardare care cade ca un duș confortabil peste creier, bălăcindu-l așa.

  Are fumatul o funcție epistemologic-deconstructivă, ca și cum Chomsky și-ar da mâna cu Foucault și Derrida încingând o horă moldovenească. Sunetul se formează alene în cuvant și acesta trimite către semne aleatorii. Cu puțin noroc însă, cuvintele trimit spre semne nu aleatoriu, dar nici urmând vreo logică. Adică, nu logica așa cum o știm noi, ci formând una năstrușnică și nouă, care, în sinea ei, e chiar ilogică. Nu e vorba de o evoluție epistemologică, ci din contră, mă simt tentat să cred că e de fapt vorba despre o involuție sui-generis.

  Dacă vedeți prin filme tineri fumând și apoi având idei geniale, să vă îndoiți de autenticitatea experienței. Așa se explică și faptul că, până aici, relatând experiența mea cu drogurile ușoare, am creat poate false așteptări pe care încă le mai întrețin.

  Nicio idee pe care am avut-o când am fumat nu a fost cu adevărat interesantă, revelatorie sau fascinantă. Numai în scurta perioada de retardare din timpul fumatului ideile mi s-au părut geniale – și asta e și frumusețea fumatului. Mai exact, mă fascinează felul în care poți atinge un nivel înalt coborând de fapt standardele, totul fiind autosuficient.

  Retrograd.

  Mai are fumatul un efect interesant și personal asupra mea, dar despre asta nu voi vorbi. Să revenim în schimb la dimineața despre care voiam să vă povestesc. Se făcea așadar că o serie de conexiuni bizare mă conduseseră la ideea că trăim de fapt într-o lume paralelă (paralelă în raport cu ce? ”paralel” nu are nicio implicație de tipul “secundar” sau “fals”, nu e același raport ca la un om și clona lui – e un raport perfect de egalitate, ca să fim de la bun început înțeleși! ), o lume în care improbabilul devine probabil, și dezvoltasem o teorie a improbabilităților.

(citiți ultima parte)

101 tripuri cu Haidu (partea III)

(citiţi partea I şi partea II)

Chestia asta cu girafa m-a pus pe gânduri.

(am tras un fum...)

 - Adică, e ca şi cum youtube ar şti exact ce vrei, atunci când tu habar n-ai. Sau oricum, n-ai prea mult habar. Şi nu numai că ştie ce vrei, dar îţi mai sugerează şi lucruri pe care le-ai putea vrea. Anticipea...

(încă un fum)

 - ...ză. Îţi citeşte gândurile. Chestie pe care bineînţeles că o face şi google, chiar cu mai mult succes. Imaginează-ţi, de exemplu, că ai putea folosi google ca să-ţi găseşti şosetele. Pentru că şosetele sunt, cred, printre cele mai pierdute lucruri. Lucrurile care adică se pierd cel mai des. Şi e ciudat pentru că ştii că sunt undeva prin cameră, cu toate astea...

- Coaie, a zis la un moment dat Bianca, Laura sau Mirona, tu chiar vrei să zici ceva sau ce, pula mea?

(înc-un fum)

 - Da, da, chiar vreau să zic ceva. Nu mai ştiu exact ce, sau chiar deloc. Mereu când fumez e ca şi cum mi-aş pierde memoria, sau ca şi cum memoria ar funcţiona numai în prezent, şi singurul fel de-a o recupera e să gândesc mereu retrospectiv.

 - De girafe ziceai...

 - Da... de girafe... că de la ele a pornit totu’, nu? Mamăăă, parc-au trecut ani de când a fost faza cu girafa. Nu... e prea departe. E ca la jocurile alea pe calculator, când n-ai grafică şi nu vezi în depărtare. Da...

(înc-un fuuum)

 - De girafe ziceam...

 - Coaie, zi ce, pula mea, voiai să zici!

 - Nu, e prea departe faza cu girafa. Stai aşa. Ultima oară vorbeam despre şosete, nu?

 - Da.

 - Da’ de ce vorbeam de şosete?

 - Nu ştiu coaie, ziceai ceva de google.

 - Da! Asta era, ziceam că să-ţi cauţi şosetele pe google!

 - Da, în pula mea.

 - Da’ de ce să-ţi cauţi şosetele pe google?

 - Nu ştiu, coaie, asta voiam şi eu să ştiu.

 (penultimul fum)

 - Poate ziceam de ciorapul brun, ăla, a lu’ Virginia. Woolf.

 - Ce? Nu coaie, de altceva era vorba.

 - Da, mi-am amintit. Asta ziceam, că google adică îţi citeşte gândurile! Numai că e fază cam ciudată, că nu se limitează numai la asta, la citit gânduri, mai face un salt, un pas, să zicem, înainte oricum. Adică-ţi mai şi sugerează lucruri, chestii la o adică. Îţi spune cam ce ai vrut tu să spui, numai că tu n-ai reuşit. Îţi spune mereu: „Poate ai vrut să scrii, de fapt, asta, nu?”, sau: „Asta ar face sens, ce-ai scris tu nu prea”. Numai că pe principiul ăsta s-ajunge la cele mai improbabile lucruri. Da! La girafă! Abia acum am ajuns la girafă! De la girafă se ajunge la povestea aia cu girafele luptătoare şi care cântă, prost. Care cântă prost. Nu? Nu ăsta a fost următorul lucru pe care l-am spus după girafă?

 - Da, coaie.

 - Pentru că eu zic girafă iar google îmi zice: „Poate vrei să spui girafă luptătoare care cântă şi după aia e luată la bătaie, nu?”. Când ăsta e de fapt cel mai improbabil lucru pe care voiam să-l spun!

 - Coaie, nu era google.

 (ultimul fum)

 - Ce?

 - Nu era google, coaie. Era youtube. De la youtube pornise totul.

 - Ce? Adică youtube era înainte de girafă?

 - Da, coaie.

 - Şi cum am ajuns eu la google?

 - Nu ştiu coaie, nu mai ştiu.

 - Stai. Tre’ s-o luăm de la-nceput...

 - ...Nu, coaie, te rog nu!

 (citiți și partea IV)

101 tripuri cu Haidu (partea II)

 (citiţi partea I aici) 

Am acceptat deci să mergem să fumăm amândoi, şi m-a condus pe nişte străduţe care derivau din Bulevardul Dacia prin locuri necunoscute mie şi se revărsau în alţi afluenţi ascunşi. Ţineam un ochi deschis în ceafă totuşi, ca să recunosc drumul la întoarcere. Am ajuns într-o curte, am intrat într-o clădire, am urcat multe scări în spirală şi am deschis o uşă în spatele căreia aveam să ne aşezăm până la urmă în patul din camera ei. Nu pentru mult timp însă, pentru că aşa rău îmi miroseau picioarele, încât eu m-am dus să rezolv problema asta în timp ce ea făcea ţigara.

Am început să fumăm, ea zâmbind, eu încruntându-mă, şi am mai început şi să ascultăm ceva muzică pe youtube. Bianca, Laura sau Mirona e genul de fumător căruia îi place să aibă un stimulent vizual atunci când fumează, aşa că voia să ne uităm la ceva pe youtube. Mie îmi place mai mult să vorbesc când fumez, dar am fost de acord şi cu asta, pentru că trebuie să te racordezi la persoana de lângă tine dacă vrei să fie bine în ocaziile astea. Aşa că mă întreabă dacă am văzut nu-ştiu-ce clip. Nu numai că nu-l văzusem, dar nici nu înţelegeam cum se numeşte. Ceva cu o girafă, aşa că am început să scriu pe youtube girafă. Însă în engleză.

Am rămas câteva secunde gândindu-mă, şi abia apoi explicându-i şi ei la ce mă gândeam. Mă gândeam chiar la faptul că nu ştiu cum se scrie girafă, dar găsisem singur rezolvarea, pe măsură ce îi spuneam lucrul ăsta: “Youtube o să-mi corecteze greşelile”, aşa că am început să scriu şi, într-adevăr, pe măsură ce adăugam literă cu literă, youtube mă îndruma. Am reuşit să scriu corect girafă în engleză, şi m-am oprit satisfăcut de performanţa mea.

Oprindu-mă aşa, nu am putut să nu remarc şi posibilile continuări pe care youtube mi le sugera. Unu: Giraffe fight; doi: Giraffe song; trei: Giraffes fight. Nu ştiu cum, astea trei posibile continuări au format atunci o poveste în mintea mea, pe care i-am spus-o Biancăi, Laurei sau Mironei. Se făcea, prin urmare, că o girafă luptătoare se apuca să cânte, dar o făcea atât de prost şi total neinspirat, încât alte girafe, deranjate de melodie sau de lipsa talentului, se luau la bătaie cu ea. La asta se gândise youtube atunci când eu am scris girafă.

Hm. Asta m-a pus pe gânduri. Dar, despre lucrurile la care m-am gândit eu atunci, printre care o google-conspiraţie, o teorie a improbabilităţilor şi nu în ultimul rând o întreagă lume paralelă, data viitoare. Până atunci, aici este filmuleţul la care voia atunci Bianca, Laura  sau Mirona să ne uităm:

 

(citiți partea III)

101 tripuri cu Haidu (partea I)

Nu cu mult timp în urmă am reuşit, accidental, ce-i drept, să descopăr o teorie foarte interesantă, care explică aproape tot ce se poate explica pe lumea asta. Zic, pe lumea asta, pentru că teoria mea, ca multe alte teorii metafizice, deschide porţi către alte lumi. 

Era o zi perpendicular-perplexă, glisând aşa uşor asupra noastră. După o noapte de muncă şi o dimineaţă de băut, o colegă de muncă, facultate sau apartament, care se numea Bianca, Laura sau Mirona, mă însoţea la metrou. Intrasem prin Piaţa Romană şi ne îndreptam spre Victoriei, unde drumurile noastre, toate, se cam despărţeau. Aşa de mult băusem şi năuci eram, încât colega asta m-a întrebat dacă nu vreau să o însoţesc acasă, unde păstrase încă o ţigară. Nu era prima oară când fumam cu ea şi îmi aduceam aminte cu drag de celelalte ocazii.

Ultima oara fumasem în faţa Teatrului Naţional. Cu mai mulţi colegi. Stătea lângă mine şi fiecare idee care-mi venea îi era transferată natural şi imediat în propriile urechi. Aşa fumaţi şi derizorii eram atunci, că în momentul în care o maşină Smurd a trecut prin stânga noastră cu sirena pornită şi urlând aşa intrând în depăşire la rondou, în momentul ăla Biancăi, Laurei sau Mironei i s-a părut că maşina a dispărut acolo, în intersecţie.

Într-adevăr, nu se mai vedea, şi ne oprisem cu toţii încercând să ne dăm seama pe unde a ieşit maşina Smurd după ce a intrat în intersecţie. Bianca, Laura sau Mirona era cea mai afectată de întâmplarea asta, care i se părea la limita imposibilului, eu eram doar puţin amuzat. Nu ştiu câte minute au trecut aşa, cu urechile noastre ciulite şi scrutând orizontul. Multe minute înlănţuite au trecut atunci, până când maşina Smurd a reapărut pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Era ca şi cum intrase de pe Bulevardul Carol într-un triunghi al bermudelor şi ieşise după câţiva ani, cu aerul că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am lansat atunci ipoteza – pe care i-am împărtăşit-o în special Biancăi, Laurei sau Mironei – că maşina Smurd ar fi intrat în pasajul de la Universitate, pe două roţi şi fugind aşa pe scări, trecând pe lângă intrarea la metrou şi ieşind pe celelalte scări, pe Bălcescu. Părea cel mai plauzibil lucru, şi imediat imaginea maşinii Smurd intrând la gura de metrou şi strigând în stânga şi în dreapta “pardon, pardon!”, spre indignarea oamenilor, imaginea asta mi-a apărut imediat ca într-o poză a atlasului mitocăniei urbane, cu titlul, probabil – Smurdul de Metrou.

Nu despre asta voiam să vorbim, totuşi, ci despre ce s-a întamplat în ziua în care Bianca, Laura sau Mirona m-a invitat să fumez la ea. Iar eu am acceptat.  

(citiţi şi partea II)

adrian haidu