Uneori povestea vine, se aşază la masă, comandă o bere şi se desfăşoară de la sine în faţa mea.
Aşa s-a întâmplat într-una din nopţile cenaclului de la Galaţi. Stăteam în Da Isi şi-mi contemplam pasiv berea (făcea cinste Ion Avram aşa că era a şaptea), viaţa (făcea cinste Dumnezeu aşa că era ultima) şi comesenii (Gabi Ghimpu, Ion Zimbru, Ion Avram şi Cristina Bălan). Dintr-o dată, a început povestea.
Gabi Ghimpu, din spatele bărbii lui impunătoare, l-a întrebat pe Zimbru dacă zebrele sunt albe cu dungi negre sau invers. Zimbru şi-a oprit brusc freamătul interior care întotdeauna îl face să pară că tremură nervos sau că tuşeşte, sau că ar vrea să strănute, astfel că îţi vine să-i spui noroc sau sănătate când deschide gura (ceea ce oamenii ar trebui totuşi să-i spună în astfel de ocazii), şi l-a fixat pe Gabi cu privirea. Discuţiile au încetat atunci la masă şi ne-am uitat cu toţii la Gabi. Mai puţin eu, mie-mi plăcea să mă uit la Zimbru, care aştepta să-i vină o replică haioasă (m-am flatat gândindu-mă că încerca să mă amuze pe mine, simţea că ar fi necesar să facă asta). Când şi-a dat seama că degeaba aştepta, şi că totuşi trebuia să spună ceva, a dat un răspuns serios şi chibzuit. Albe cu dungi negre.
Ca unghiile de la picioarele mele.
Întrebarea lui Gabi a făcut înconjurul mesei în câteva secunde. Cu siguranţă că ar fi stârnit dialoguri în idei dac-ar fi fost pusă în antichitate. Aşa, a stârnit nişte asociaţii libere printre toţi comesenii. Gabi s-a mulţumit să dea din cap în semn că nu (ceea ce a tot făcut cât s-a vorbit despre zebre), ca un bătrân filosof stoic, Cristina, din plăcerea de a-l contrazice pe Zimbru, a adus argumente în favoarea celuilalt răspuns, iar Ion Avram a ambiguizat total discuţia, introducând cele mai pestriţe animale în scenă şi bombardându-ne cu noi întrebări tulburătoare. Cu dalmaţienii cum e?
Neaşteptându-se la asemenea repercusiuni, Ion Zimbru s-a făcut din ce în ce mai mic şi chiar s-a străduit să-şi impună părerea. Când n-a reuşit, şi-a întors privirea spre mine şi mi-a cerut ajutorul. Asta mi-a displăcut pentru că mă amuzam destul de bine (eram deja la opta bere, aceeaşi viaţă) privind povestea în care nu voiam să intervin – i-aş fi pus astfel capăt.
I-am confirmat opinia lui Zimbru, care a respirat uşurat, dar nu cu ideea lui Zimbru eram de acord, ci cu ideea de Zimbru în general. Îmi plăcea să mă uit la el, să-i prind toate gesturile mâinilor, care par mereu pe fugă, stau locului şi dintr-o dată izbucnesc scurt, se opresc nehotărâte, aprind o ţigară împrăştie scrumul haotic se ridică semi-impunătoare ca să puncteze o idee; apoi ochii lui Zimbru, încadraţi lejer de ochelari, privesc peste lentile când aşteaptă un răspuns şi nedumeriţi când îl primesc, întotdeauna vii ca nişte şoareci intuind motanul şi plăcându-le jocul; râsul lui Zimbru e punctul culminant şi râde spasmodic cu tot corpul, hohote scurte şi seci, mai mult vizuale decât sonore, râsul lui face lumina să tremure ca pîlpîitul lumânării – te întrebi dacă-i adevărat sau aievea, râde sau acum chiar strănută?
Asta a fost povestea despre zebre. Discuţiile au continuat pe diferite căi, dar, ca de obicei atunci când e destulă bere şi Haidu, toate discuţiile invariabil s-au împotmolit într-un absurd derizoriu şi plăcut. Întotdeauna când cineva încerca să facă într-un fel sens, întrebând: Despre ce vorbim?, eu răspundeam despre zebre şi Cristina Bălan râdea. De unde am dedus că era inteligentă, avea acea subtilitate necesară oricui pentru a aprecia umorul de calitate şi că, în general, era o prezenţă plăcută, ancorată în concret. Din ce am mai discutat îmi amintesc că părea şi citită. Din felul ei de a fi, am mai dedus şi că are acel ceva poetic, că ştie să se uite la oameni şi să deosebească dungile negre de fond. Mi-am zis atunci: cred că scrie bine. Dar nu aş fi aflat niciodată cum scrie dacă Zimbru nu s-ar fi transformat într-o nouă poveste.
citiți partea a II-a
