Despre zebre, partea a III-a

Moarte autorului!

                                                                                                                    citiţi aici partea I, partea a II-a

    Noaptea respectivă s-a terminat la fel de monoton, plictiseala şi-a întins la un moment dat buzele încreţite într-un sărut caracteristic ei, atât de unilateral şi sec încât nu i s-a inventat până acum răspuns. La scurt timp după ce am aflat povestea manuscrisului Cristinei, la Galaţi a sosit Daniel Corbu, căruia îi citisem Apocalipsa de fiecare zi, pe care mi-o dăruise chiar Ion Zimbru, atât de generos (am plecat de la el într-o zi cu o sacoşă plină de cărţi). Îmi plăcuseră destul de mult câteva poezii de acolo, restul mi se păreau bune. Aşa că l-am luat destul de în serios pe autor atunci când a vorbit despre cartea Cristinei Bălan, pe care o editase la Princeps Edit. Deja mi se părea că romanul Cristinei era un must-read gălăţean.

  În perioada respectivă mă pregăteam pentru examenul de licenţă, aşa că aveam timp berechet să citesc orice-mi doream. Cu prima ocazie (şi nu există ocazie mai bună decât o călătorie de patru ore cu CFR), am deschis romanul, care nici că putea începe mai bine (se povestea despre o tânără care, coincidenţă sau nu!, tot cu trenul călătorea – empatie maximă din partea mea). Începeam deja să fac mici notiţe mentale pe marginea textului – erau lucruri la care trebuia să fiu atent la o a doua lectură, pentru că ştiam că aveam să scriu o mică recenzie la cartea respectivă.

  Am trecut prin diferite stări citind cartea. În faţa mea era o adolescentă – sau ceea ce părea a fi o adolescentă, destul de dintr-o bucată şi neastâmpărată, căreia îmi plăcea să îi împrumut caracteristicile pentru a schiţa profilul eroinei din romanul pe care-l citeam. În dreapta ei, chiar bunicuţa, pe care nu o puteam folosi deloc în acelaşi scop. În dreapta mea, o doamnă între două vârste. Dădeam pagină după pagină şi din când în când, exact ca eroina noastră, aruncam priviri lungi pe geam, văzând aceleaşi dealuri.

  La un moment dat, când deja îmi făcusem o idee destul de clară despre roman, am dat o pagină cu acelaşi gest nervos cu care dau de regulă paginile, numai că, spre deosebire de lucrurile care mi se întâmplă de obicei, de data asta am rămas cu ea în mână, iar cele deja citite au plonjat pe jos, în mijlocul nostru. Ca un elev care şi-a scăpat ghiozdanul pe hol în faţa fetei pe care-o iubeşte în secret, m-am înroşit instant şi am început să culeg paginile de-a dreptul paranoizat. Îmi făcusem o părere destul de clară şi despre editura respectivă.

  Am scris apoi recenzia, după a doua lectură – citeam cartea ca pe un curs, fiecare pagină reuşind în cele din urmă să se detaşeze de rest – şi nu am arătat-o nimănui. Mi-am adus aminte de reţinerile pe care le-am avut când am scris despre cărţile lui Ion Avram. Mi-am zis atunci că se scrie prea mult, că se scrie prea mult despre autori, că se scrie prea mult despre cei care scriu despre autori, şi că singurul gest de bun-simţ pe care critica îl poate face şi cu care trebuie să înceapă, e să omoare autorul. Indiferent de ce scrie, de ce fel scrie. Lucrul ăsta ar avea un dublu-sau-triplu-impact: 1 - ar fi mai puţini autori (atât pentru că mulţi dintre ei ar fi morţi, dar mai ales pentru că majoritatea nu ar mai îndrăzni să publice); 2 – Scriitorii nu s-ar mai grăbi să scrie, ar vrea să capete mult mai multă experienţă de viaţă înainte de a face pasul decisiv şi fatal de a debuta; 3 – Critica ar putea scrie mult mai dur şi sincer, ştiind că nu mai răneşte sentimentele mult prea sensibilor scriitori.

  Aşa că stăteam în faţa romanului Abateri simple, cu recenzia scrisă, privirea tâmpă şi rece, ştiind exact ce trebuia să fac mai întâi.

citiți ultima parte

Despre zebre (Partea a II-a)

Manuscris pierdut într-un buzunar

(Cititi partea I aici)

Se făcea că atunci, în Da Isi, la un moment dat se crease o tensiune între Cristina și Zimbru, ceea ce mi-a captat imediat atenția. Destul de subtil, cei doi aveau ceva de împărțit. Aparent, înainte de a publica un roman, Cristina i-a înmânat manuscrisul lui Zimbru, pentru aprecieri critice. Numai că Zimbru l-a primit, și-a luat la revedere, s-a suit în maxi-taxi, l-a pus în plasa unui scaun din față și acolo l-a uitat. Dacă n-ar fi avut inspirația de a face o copie înainte de nefericitul eveniment, Cristina ar fi trebuit să fi rescris romanul (ceea ce vom vedea imediat dacă ar fi fost rău sau nu).

Întâmplarea în sine era destul de amuzantă, dar imaginația mi-a luat-o puțin razna și-a pus în scenă toate evenimentele, așa cum sunt sigur că s-ar fi putut întâmpla:

Îl văd pe Zimbru ieșind de la serviciu și fumând. Din depărtare, Cristina îl recunoaște și-l strigă. Zimbru nu aude nimic, iar dacă aude, nu se întoarce. Abia când Cristina e lângă el face o piruetă puțin speriat și mijește ochii încercând să focalizeze imaginea. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, se trezește deja nu numai cu manuscrisul în mână în maxi-taxi, dar și cu promisiuni sincere de a-l citi imediat ce ajunge acasă. Meditează o secundă la situația incertă, apoi își pipăie geaca de blug în căutarea unui buzunar destul de încăpător. Nu găsește nici pe dinafara, nici pe dinăuntrul gecii, se uită dezorientat în stânga și în dreapta, apoi, resemnat, își proptește privirea în față. Chiar asupra avertismentului lipit deasupra plasei scaunului: Vă rugăm nu lăsați gunoiul aici. Așază cu grijă manuscrisul în plasă și zâmbește.

Imediat ce termină acțiunea asta, uită tot, așa cum obișnuiește el, de parcă ar renaște din sfert în sfert de oră. Așa că nu-i vine deloc greu să coboare la Farmacie, să-și scoată pachetul și să numere mai întâi atent țigările, să ascundă una în buzunarul interior și pe alta s-o aprindă. Imediat ce o aprinde, un gând îi străbate la început distant mintea, apoi din ce în ce mai insistent. Ridică o sprânceană, un rictus i se așază pe chip. Manuscrisul!

Mai trage un fum: Asta e, l-am pierdut. Odată ce-a gândit asta, grijile dispar: măcar acum știe cum stau lucrurile. Doar că alt gând îl neliniștește imediat: dacă totuși mașina nu a plecat? Încă nu se întoarce, pentru că un contra-gând îl calmează: ba da, a plecat, ăștia se grăbesc mereu. Sprânceana coboară la locul ei și mai trage un fum aducător de relaxare. Cu un gest semiconștient, își întoarce totuși privirea spre locul unde ar fi trebuit să fie mașina. Unde încă mai este, pentru că în stația respectivă maxi-taxiurile obișnuiesc să facă o pauză. Total contrariat, Zimbru se uită halucinat la mașină, țigara îi coboară spre colțul gurii. Să mă întorc, să urc și să iau manuscrisul? Aș arăta caraghios. Dacă pleacă mașina imediat ce urc? Sau puțin înainte să deschid ușa, ce fac, alerg după ea ca un nebun? Și-ar trebui să mai arunc și țigara. Dintr-o secundă într-alta o să plece, e prea târziu acuma.

Rămâne așa cinci minute. Mai așteaptă un minut pentru a se convinge că orice încercare de recuperare a manuscrisului va fi imposibilă, și pleacă, scuturându-și capul de orice gânduri și re-născându-se iar.

Mașina tot acolo.

citiți partea a III-a

Despre zebre (Partea I)

 

  Uneori povestea vine, se aşază la masă, comandă o bere şi se desfăşoară de la sine în faţa mea.

   Aşa s-a întâmplat într-una din nopţile cenaclului de la Galaţi. Stăteam în Da Isi şi-mi contemplam pasiv berea (făcea cinste Ion Avram aşa că era a şaptea), viaţa (făcea cinste Dumnezeu aşa că era ultima) şi comesenii (Gabi Ghimpu, Ion Zimbru, Ion Avram şi Cristina Bălan). Dintr-o dată, a început povestea.

  Gabi Ghimpu, din spatele bărbii lui impunătoare, l-a întrebat pe Zimbru dacă zebrele sunt albe cu dungi negre sau invers. Zimbru şi-a oprit brusc freamătul interior care întotdeauna îl face să pară că tremură nervos sau că tuşeşte, sau că ar vrea să strănute, astfel că îţi vine să-i spui noroc sau sănătate când deschide gura (ceea ce oamenii ar trebui totuşi să-i spună în astfel de ocazii), şi l-a fixat pe Gabi cu privirea. Discuţiile au încetat atunci la masă şi ne-am uitat cu toţii la Gabi. Mai puţin eu, mie-mi plăcea să mă uit la Zimbru, care aştepta să-i vină o replică haioasă (m-am flatat gândindu-mă că încerca să mă amuze pe mine, simţea că ar fi necesar să facă asta). Când şi-a dat seama că degeaba aştepta, şi că totuşi trebuia să spună ceva, a dat un răspuns serios şi chibzuit. Albe cu dungi negre.  

  Ca unghiile de la picioarele mele.

  Întrebarea lui Gabi a făcut înconjurul mesei în câteva secunde. Cu siguranţă că ar fi stârnit dialoguri în idei dac-ar fi fost pusă în antichitate. Aşa, a stârnit nişte asociaţii libere printre toţi comesenii. Gabi s-a mulţumit să dea din cap în semn că nu (ceea ce a tot făcut cât s-a vorbit despre zebre), ca un bătrân filosof stoic, Cristina, din plăcerea de a-l contrazice pe Zimbru, a adus argumente în favoarea celuilalt răspuns, iar Ion Avram a ambiguizat total discuţia, introducând cele mai pestriţe animale în scenă şi bombardându-ne cu noi întrebări tulburătoare. Cu dalmaţienii cum e?

  Neaşteptându-se la asemenea repercusiuni, Ion Zimbru s-a făcut din ce în ce mai mic şi chiar s-a străduit să-şi impună părerea. Când n-a reuşit, şi-a întors privirea spre mine şi mi-a cerut ajutorul. Asta mi-a displăcut pentru că mă amuzam destul de bine (eram deja la opta bere, aceeaşi viaţă) privind povestea în care nu voiam să intervin – i-aş fi pus astfel capăt.

  I-am confirmat opinia lui Zimbru, care a respirat uşurat, dar nu cu ideea lui Zimbru eram de acord, ci cu ideea de Zimbru în general. Îmi plăcea să mă uit la el, să-i prind toate gesturile mâinilor, care par mereu pe fugă, stau locului şi dintr-o dată izbucnesc scurt, se opresc nehotărâte, aprind o ţigară împrăştie scrumul haotic se ridică semi-impunătoare ca să puncteze o idee; apoi ochii lui Zimbru, încadraţi lejer de ochelari, privesc peste lentile când aşteaptă un răspuns şi nedumeriţi când îl primesc, întotdeauna vii ca nişte şoareci intuind motanul şi plăcându-le jocul; râsul lui Zimbru e punctul culminant şi râde spasmodic cu tot corpul, hohote scurte şi seci, mai mult vizuale decât sonore, râsul lui face lumina să tremure ca pîlpîitul lumânării – te întrebi dacă-i adevărat sau aievea, râde sau acum chiar strănută?

  Asta a fost povestea despre zebre. Discuţiile au continuat pe diferite căi, dar, ca de obicei atunci când e destulă bere şi Haidu, toate discuţiile invariabil s-au împotmolit într-un absurd derizoriu şi plăcut. Întotdeauna când cineva încerca să facă într-un fel sens, întrebând: Despre ce vorbim?, eu răspundeam despre zebre şi Cristina Bălan râdea. De unde am dedus că era inteligentă, avea acea subtilitate necesară oricui pentru a aprecia umorul de calitate şi că, în general, era o prezenţă plăcută, ancorată în concret. Din ce am mai discutat îmi amintesc că părea şi citită. Din felul ei de a fi, am mai dedus şi că are acel ceva poetic, că ştie să se uite la oameni şi să deosebească dungile negre de fond. Mi-am zis atunci: cred că scrie bine. Dar nu aş fi aflat niciodată cum scrie dacă Zimbru nu s-ar fi transformat într-o nouă poveste.

citiți partea a II-a