Ambiguitatea ca mod de supraviețuire (II), Viorel Ștefănescu

Din publicația Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

N-aș vrea să se creadă că, în încercarea sa de rezistență la totalitarism prin cuvânt, literatura n-ar fi făcut altceva decât să joace tot felul de feste cenzurii, deși- mai ales în ultimii ani- ea și-a asumat rolul de element catalizator al conștiinței politice a lectorului. Orientarea aceasta, detectabilă în cărțile unor autori ca Augustin Buzura, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a., reprezintă prin intenționalitate, o replică printre altele și la festivismul patriotard, de prost gust, al altor "opere", semnate de autori ca Adrian Păunescu ori C. V. Tudor. Deși se justifică perfect din punct de vedere etic, tendința aceasta a literaturii, a poeziei mai ales, implică riscul major al unei circumscrieri tematice de interes "regional", ori chiar pe acela al alienării dimensiunii estetice a operei. Se creează astfel premisa îndepărtării literaturii de specificul ei, iar în domeniul receptării apare tendința ca opera să nu mai fie căutată- și eventual gustată- pentru valoarea ei, ci pentru mesajul protestatar, mai mult sau mai puțin explicit.

Chestiunea specificului literar, despre care tocmai aminteam, ar merita, cred, o abordare aparte. În încercarea de definire a acestui specific, critica și teoria literară au propus, nu numai în acest secol, o seamă de termeni ca literaritate, poeticitate, textualitate ori scripturalitate care țin cont, prioritar, de natura lingvistică a comunicării literare. În legătură cu poezia a fost avansată și ipoteza că aceasta ar miza exclusiv pe ambiguitatea lingvistică, pierzându-se din vedere că limbajul în genere, inclusiv cel poetic, actualizează un anumit înțeles. Că există norme gramaticale care, convertite în fapte de stil contribuie la manifestarea poeticității, ca funcție a limbii, este un adevăr indiscutabil, dar a reduce totul la limbaj e un abuz. De altfel, de ambiguitatea operei s-a lovit și estetica tradițională, adică acea derivată din filosofie, și este semnificativă diversitatea pozițiilor adoptate față de această problemă. La un pol s-ar situa, de pildă, Platon, care neînțelegând specificull artei o respinge considerând-o irațională, iar la celălalt- Hartmann, care, observând dubla natură a frumosului, încearcă să o și explice. Concluzionând se poate spune că arta majoră, inclusiv literatura, prezintă un înalt grad de ambiguitate care, într-o operă dată se regăsește la toate nivelele structurii sale.

Acel "boom" al poeziei române din anii șaizeci se poate explica și prin asumarea conștientă, la nivel individual dar și la cel al aproape întregii generații, a specificului literar văzut în termenii de ambiguitate arătați mai sus. Revenirea poeziei la propriile sale norme, după aberațiile obsedantului deceniu, s-a dovedit benefică în cel puțin două planuri. Unul ar fi axiologic, respectiv de impunere a operelor prin valoarea lor, celălalt este acela al circulației valorilor, în cel mai concret înțeles al expesiei, adică de menținere pe "piața literară" a unor texte dată fiind aparenta lor cumințenie. Așa mi se pare un poem de tinerețe al lui Nichita Stănescu, "Adolescenții pe mare", publicat inițial în Dreptul la timp (1965) și retipărit ulterior atât în Starea poeziei (1975) cât și în Ordinea cuvintelor (1985). Să-l recitim:

Această mare e acoperită de adolescenți

care învață mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu brațul, de curenți,

mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect (5)

și îi contemplu ca la o debarcare.

O flotă infinită de yole. Și aștept

un pas greșit să văd, sau o alunecare

măcar pân’la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.                        (10)

Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan

au și desprins să meargă pe valuri, în picioare.

Retoric vorbind, poemul debutează cu o expunere impersonală, omniscientă (versurile 1-4), continuă cu o schimbare a vocii "narative" (versurile 6-10), pentru ca, în final (versurile 11-12), relatarea să fie indistinctă; ultima parte ar putea fi interpretată ca o concluzie a acelui "eu" explicit din text, dar în același timp și ca o replică a vocii impersonale inițiale față de îndoielile sugerate în secțiunea mediană. Acestei ambiguități retorice i se adaugă una sintactică. Asupra ei atenția este atrasă de grupul nominal "o rază țeapănă"- expresie oximoronică pe care, folosind (nu fără un zâmbet) un termen din semiotică, aș califica-o drept semn indexical (indexical sign): adică, semn făcut cu degetul arătător (index) de către text pentru a focaliza privirea lectorului asupra unui punct de maxim interes. Acest punct este de fapt întregul vers (4), în care poetul a avut năstrușnica și geniala idee de a pune o virgulă între grupul menționat și "de soare". În aparență, rostul virgulei este de a despărți două determinative (atribute) ale aceluiași substantiv, "rază", din același grup nominal complex. Numai că lucrurile nu stau chiar așa, dovadă că grupul respectiv s-ar putea citi foarte bine și fără virgulă: o rază țeapănă de soare. Virgula ar fi obligatorie dacă ordinea determinativelor ar fi inversă ("o rază de soare, țeapănă"), pentru a se marca fără echivoc acordul. Poziția privilegiată a lui "de soare" la sfârșit de vers, identică cu aceea a lui "de curenți" din versul precedent- unde acela este cert determinativ pentru "rezemându-se"- imprimă însă și o altă lectură versului (4), cu "de soare" privit ca determinativ pentru "sprijinindu-se". Abia în acest caz, dată fiind topica, se justifică prezența acelei virgule al cărui rol este de a marca la lectură o pauză, necesară pentru sublinierea absenței din structura de suprafață a determinantului ("sprijinindu-se") și pentru semnalarea prezenței sale în structura de adâncime, întregul vers trebuind a fi citit "mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă [(mai) sprijinindu-se de soare"]. Această lectură are implicații deosebite în planul imagistic, în sensul că se sugerează fie că soarele este foarte jos, fie că valurile sunt foarte înalte (fie ambele posibilități simultan), astfel încât adolescenții să se poată sprijini chiar de soare. Dat fiind că efectul vizual de soare la mică înălțime este întâlnit la răsărit ori la apus, textul sugerează și o oră aproximativă la care are loc acțiunea adolescenților. Obstinația cu care textul pune în valoare natura metafizică a acestora trimite aproape instantaneu lectorul la cunoscuta ipostază a Mântuitorului în drumul Său pe valuri, către corabia în care se aflau discipolii: "Când ziua se îngâna cu noaptea/ Isus a venit la ei, umblând pe mare" (Matei, 14, 25). O altă ambiguitate se întrevede însă și aici, căci multiplicarea imaginii arhetipale a Unicului poate părea o desacralizare a mitului dar și o prezență difuză a sacrului în realitatea profană. Cred de altminteri că acesta este și înțelesul pe care contează poemul, viziunea trascrisă fiind aceea a adolescenților în rol de posibili mântuitori. Mi se pare cel mai substanțial omagiu adus de vreun poet român tinereții.

            Întrebarea pe care probabil și-o pune cititorul acestor rânduri este dacă pentru revelarea unui înțeles atât de simplu era nevoie de o asemenea lectură minuțioasă. De vreme ce am întreprins-o (și încă incomplet) eu cred că da, mai ales că n-am întâlnit exegeze la poezia lui Nichita Stănescu care să ia în discuție aspectele ei religioase. În plus comentariul acesta și-a propus să ofere cel puțin un exemplu de operă care a supraviețuit datorită specificității literare, deși prin ceea ce afirma era cu mult mai ostilă ideologiei oficiale decât aluziile altora la realități dure cunoscute. Faptul că textul a trecut, și încă de trei ori, examenul cenzurii atestă că îngerii păzitori de la un minister știau să taie din texte cuvinte ca biserică, cruce ș.a. adică denominări explicite, ateismul lor "științific" manifestându-se mai ales prin ignoranță. În fapt, ca să-l parafrazez chiar pe poet, ei, care le știau pe toate, la NU și la DA aveau foile rupte (dacă nu rupseseră cumva toată cartea). Spre norocul literaturii autentice, care astfel a putut supraviețui.

                                                                                                Viorel Ștefănescu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Noduri și Semne, An I, 1990

Nr. 10

Eseu- Ambiguitatea ca mod de supraviețuire

Împărtășesc ideea de loc nouă că, în genere, poezia bună este ambiguă. Ambiguitatea nu constituie însă o caracteristică exclusivă a poeziei, ci una care se poate întîlni în orice tip de comunicare. Interesant mi se pare faptul că ambiguitatea este de cele mai multe ori un mod de supraviețuire a celor dispuși să facă afirmații riscante. De pildă, îmi amintesc că John Lennon declarase înaintea unui turneu în Statele Unite că membrii grupului „The Beatles” ar fi „mai populari decît Isus Cristos”. Constatînd că americanii nu prea gustaseră poanta, lansată inițial dintr-un soi de infatuare, John a explicat ulterior că prin acele cuvinte deplîngea faptul că mulți tineri sînt mai interesați  de rock’n’ roll decît de învățătura creștină. Nu știu care e adevărul, cert este că  mica stratagemă a avut darul de a mai potoli spiritele prea încinse ale unor fani care, contrar poate așteptărilor Beatles-ilor, veniseră la aeroport nu cu intenția de a-i aclama, ci cu aceea de a-i linșa.

            Reacția tipică a intoleranței fanatice, linșajul- cum spunea Nothrop Frye- se află față de dreptate în aceeași relație în care se găsește cenzura față de critică. Orice afirmație poate fi criticabilă, la urma urmei, dar a-l suprima pe autorul ei, ori a eluda afirmația în cauză, dintr-un mesaj destinat difuzării (ceea ce, în cazul literaturii, e cam același lucru), înseamnă să utilizezi forța în lipsă de argumente. Despre continua campanie de forță a cenzurii, îndreptată împotriva literaturii române, cititorul a mai auzit – mai ales în aceste zile. Ceea ce se știe mai puțin este că printre victime s-au numărat și cărțile străine traduse. Ca o ironie a soartei, nici Anatomia criticii, poate cea mai importantă carte a lui Frye, n-a scăpat de mutilări – din versiunea numeroaselor pasaje „supărătoare” (și scăpărătoare!). Un exemplu grăitor mi se pare acela , în care Frye vorbește despre necesara autonomie a criticii literare în raport cu orice determinism nespecific : „ S-ar putea alcătui cu ușurință o lungă listă de astfel de determinisme din lucrările de critică, toate- fie ele marxiste, tomiste, liberal-umaniste, neoclasiciste, freudiene, jungiene ori existențialiste- constituind critica propriu-zisă printr-o atitudine critică, toate propunîndu-și nu să găsească un cadru conceptual pentru critică în interiorul literaturii, ci să anexeze critica unuia dintre amalgamurile de scheme din afara ei”. Aici în afara ideii centrale, deranja probabil situarea determinismului marxist chiar în capul „lungii liste”. Dar frica de potențialul subversiv al culturii deformase pînă într-atît mentalitatea cenzurii, încît unele tăieturi operate în texte pot apărea fie absurde, fie hilare. Astfel, posedînd vagi noțiuni de limbă engleză și dispunînd probabil și de textul original, cel care a ’’croșetat’’ Anatomia criticii a suprimat și un frumos vers din Hamlet , preluat de Frye împreună cu un amplu citat din John Ruskin : « A ministering angel shall my sieter be, when thou liest howling » (sublinierea lui Ruskin). Nu-mi dau seama dacă eliminarea se datorează lui “ministering” sau lui “angel” (= înger)- ultimul contrazicea, e drept, “concepția materialistă despre lume și viață”- însă o simplă privire aruncată în dicționar ar fi lămurit pe oricine că ministering angel n-are nici o legătură cu vreun “ înger ministerial”, ci înseamnă, pur și simplu, “ înger păzitor”.

            Anecdotica de mai sus și-a propus doar să sugereze prin ce furci caudine trebuia să treacă o carte, la ce aberații trebuiau să facă față traducătorii. Cred, de altfel, că multe cărți străine au reușit să apară și datorită eforturilor unor traducători de a mai învălui ori de a mai atenua, într-un fel, bruschețea unor afirmații din original. Dar strategia de abatere a atenției de la problemele de fond prin tot felul de subterfugii devenise o metodă constantă de apărare a propriului text și pentru, autorii români. Iată cum își începe o recenzie, spre exemplu, Eugen Simion, pentru a-și manifesta nemulțumirea în legătură cu faptul că o anumită carte a apărut cu modificări substanțiale, după o îndelungată așteptare în editură : “Cu patru ani în urmă, dacă nu mă înșel, un tînăr care se recomanda drept filosof mi-a înmînat un voluminos manuscris, zicînd, fără ironie, că este vorba de un roman foarte serios. Am primit cu neîncredere romanul serios și, după o oarecare vreme, l-am citit. Înfumuratul autor nu exagerase prea mult. Romanul era scris cu vervă, în stilul lui Breban mai sarcastic și mai fluent. Nu pot să-mi dau seama dacă Luxul melancoliei de acum este întocmai cartea pe care am citit-o și am recomandat-o, în împrejurările evocate mai sus, Editurii Cartea Romanească. Narațiunea este , în orice caz, mai scurtă și cu o retorică mai complicată decît prima variantă. Prozatorul folosește toate trucurile epice, inclusiv pe acela de a se introduce pe sine ca personaj, cu numele de pe copertă : Stelian Tănase”. În fapt, această “istorie” a manuscrisului nu e altceva decît o modalitate de aflare, în interiorul literaturii, a unei scheme de comunicare a criticii- adică o confirmare a ideii lui Frye. Asumîndu-și un oarecare risc de natură semantică, Eugen Simion merge însă ceva mai departe, uzînd de o ambiguitate terminologică. Spun asta fiindcă în contextul citat, narațiune înseamnă atît poveste cu un anumit număr de întîmplări (adică “fabulă”, în termenii formaliștilor), cît și “ povestire scrisă/ carte obiect, avînd un oarecare număr de pagini”. De aici se desprinde, pe de o parte, regretul criticului față de sărăcirea fabulei, iar pe de alta, nemulțumirea legată de aglomerarea mai multor procedee narative pe un număr mai redus de pagini, cu scopul de a suplini minusul evenimențial. Nu știu dacă dl. Simion are dreptate. Ideea subtextuală ar fi însă aceea că versiunea primă a cărții era mai bună ; iar dacă lucrurile stau așa, iar modificările din text nu aparțin autorului, faptul e într-adevăr regretabil căci, pentru oricine dintre cei care l-au citit, romanul lui stelian Tănase este foarte bun chiar și în versiunea tipărită.

                                                                                                            Viorel Ștefănescu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.