Recenzie de carte

Cartea lui Octavian Paler, Viaţa pe un peron, este o carte fascinantă ce te va trimite într-o călătorie ce începe în conştiinţa ta şi se termină cu o analiză atât a persoanei tale, cât şi a întregii societăţi.

Scrisă din nevoia de a se revolta contra societăţii ce devine din ce în ce mai ignorantă, într-un oraş târg, autorul ne prezintă persoanjul principal, care nu are vreun nume anume, care vorbeşte tot timpul la persoana I şi se adresează cu apelativul persoanei a II-a plural, ceea ce-i conferă caracter confesiv. Personajul principal este un tânăr frustrat de propriile sale temeri şi eşecuri, despre care el însuşi spune că este un Rac ratat din toate punctele de vedere, şi care crede că ursitoarele s-au jucat cu destinul său, împovărându-l numai cu defecte, calităţile fiind recesive. Acesta, datorită îmblânzitorilor de cobre care-l terorizează atât pe el, cât şi restul oraşului, datorită unei crime pe care nu a comis-o, este nevoit să fugă din oraş. Se urcă într-un tren a cărui destinaţie nu o ştie. Se trezeşte într-o gară dintr-un câmp pustiu, iar când se dă jos pentru a-şi face nevoile, trenul pleacă.

Aici, în staţia din câmpul pustiu, o cunoaşte pe Eleonora, o femeie care, la fel ca şi el, este nevoită să fugă din propriul oraş din cauza dresorilor de câini. Cele două personaje par a fi complementare, iar peisajul rupt de lume prin pustietatea ce-l înconjoară face din cele două personaje un fel de cuplu adamic, originar. dar, într-o seară, din cauza unei furtuni şi a unei crize de isterie, el aproape o sugrumă pe Eleonora, care fuge din gară în pustiu.

Cartea uimeşte prin angoasa prezentă în fiecare moment al acţiunii, prin nevoia de a găsi o cale de scăpare din realitatea, din societatea ignorantă, despre care autorul spune că fiecare om are un clopot de sticlă în faţă ce nu-i permite să vadă ceea ce cu adevărat stă în faţa ochilor săi.

O carte ce trebuie citită prin aceste stări emoţionale ce te acaparează şi pe tine, ca cititor;  o carte fascinantă din toate punctele de vedere!

 

Cronică de cenaclu

MIC-BURGHEZIE ÎN POEZIE

după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea// o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea  (Andrei Velea – după judecata de apoi)

 „Texte compacte; are şi câteva teribilisme care ar putea fi muiate pentru a scăpa de stridenţe; are trimiteri comune care susţin ideea dar, fiind arhispuse, banalizează zicerea; în rest, poemele sunt încheiate, rotunde, reuşite.” (A.G. Secară)

„Este un pic mic-burghez în poezie; sunt suficiente sieşi; poemele sunt strict intelectuale, ceea ce nu dă bine liricii, emoţiei; textul parcă ar trece printr-un alambic şi din emoţia lirică rămâne foarte puţin; să renunţe la spasmele intelectuale care trag textul în jos; are conturat un limbaj artistic şi îmi place că nu este egocentrist; ca voce artistică – mi se pare interesant.” (Stela Iorga)

„Mi se pare că a abordat o poziţie mai umilă în raport cu alte texte pe care i le-am cunoscut; eul liric mi se pare prea direct implicat în poeme, relevă un spirit neliniştit; par scrise dintr-o suflare şi pe un traiect unitar; aer filozofard, ton patetic, confesiv.” (Valeriu Valegvi)

„Ciclu unitar; poemele par situate în acelaşi spaţiu în care piesele nu prea au culoare şi sunt marcate prea mult de formă.” (Elena Donea)

„Poeme foarte exacte; îşi menţine linia în fiecare dintre poeme; poate ar trebui mai multă emoţie.” (Andra Pelineagră)

„Cam sobre şi greu de înţeles.” (Alina Hamza)

„Puţin reci, prea meditative, bine structurate; mi-au plăcut.” (Florin Buzdugan)

„Scrise într-o notă comună; prea puţină emoţie/sentiment; au stare, dar mi se pare o stare educată/indusă.” (Diana Toma)

„Acelaşi poet fermecat de femeie, certat mereu cu diavolul şi cu Dumnezeu; ştie să-şi construiască metafora; vede lumea, vede starea – dar, nu o simte.” (Laurenţiu Pascal)

„Un set de plusuri şi de minusuri prinse de o voce calmă care, parcă, se toarnă într-o structură à la Andrei Pleşu care vizează o schemă foarte morală; lasă impresia că poezia o scrie doar pentru el; are în spate o filozofie – dar personală; unele imagini au reuşit să sară din obişnuit; când scrii o poezie pentru o idee, dacă ideea nu este bună – nu susţine textul; metafora este mai mult către sine, nu se deschide către cititor.” (Adrian Haidu)

„Prea arhitecturale şi cam autojustificative; nota de sarcasm/ironic face bine textului.” (Monica Harhas)            

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, va citi Andra Pelineagră.