Cronică de cenaclu: Ce este poezia?

În „Estetica”, Benedetto Croce povestește parcursul contra-intuitiv al poeziei. Ea a apărut înaintea prozei, până și legile Antichității erau scrise în versuri. Dar poezia, în contextul marilor poeme ale Antichității, era mai degrabă narativă. Poezia lirică de astăzi, metaforică, s-a inspirat din... discursurile marilor politicieni ai Antichității. Poezia a născut mereu controverse, și-a forțat mereu limitele. La aproape trei milenii distanță de Homer, într-o zi de vineri foarte călduroasă de ianuarie, Florin Buzdugan ne-a prezentat câteva texte drept poezie. Chiar dacă, după cum vedem mai sus, trebuie să evităm etichetele, putem, totuși, discuta aprins până seara târziu, pro și contra, dacă ceva este sau nu este poezie. Nu avem o concluzie, dar avem puncte de vedere argumentate. Iar frumusețea poeziei stă mai degrabă în căutarea ei continuă decât într-o formulă definitivă.

Nu au profunzime. Sunt mai mult un joc de suprafață. E prețios și iconoclast. Lipsește un „ceva” liric. Cuminte și ticăit, didactic. (Stela Iorga)
E o etapă teribilă fără de care nu am putea ajunge la următoarea etapă. (Carmen Neacșu)
O ușă trântită în nas. Poate că nu a găsit cuvintele care să ajungă la noi. Totuși, aș recomanda aceste texte. (Ana Maria Panagatos)
Ceea ce lipsește din aceste texte este poezia. Am citit texte bune de la Florin, dar textele de față lasă de dorit. Chinuite. (Marius Grama)
Este poezie! Se practică acest gen de poezie, mai ales la București. Au atmosferă. Discursul liric este cursiv. (Anca Șerban Gaiu)
Totul este scris corect. Le-a bibilit. Sunt niște texte grele. Ar trebui citite cu atenție. (Nelu Păcuraru)
Poeme scrise pe caniculă. (Paul Budeanu)
Enervant e când toată lumea are dreptate. Îmi aduce aminte de Cristian Biru. A vrut să șocheze prin limbaj și prin construcție. Textele degajă o furie extrem de puternică. (Octavian Miclescu)

Prin vot democratic, cenaclul se va întâlni vineri, 19 ianuarie, orele 18, la Librăria Humanitas Galați. Acolo, tânărul prozator Tudor Ganea își va lansa cele două romane publicate la editura Polirom, „Cazemata” și „Miere”. Câștigător al premiului Tânărul Prozator al Anului pe 2016 și 2017, Tudor Ganea se remarcă printr-un stil cu o dinamică excelentă și cu o imaginație debordantă. Va fi o seară pe cinste. Vă așteptăm cu drag!

Andrei Velea

Cronică de cenaclu: În familia asta, toată lumea visează

Prima lectură din 2018 a stârnit aplauze! Poeta Anca Şerban Gaiu ne-a delectat cu o piesă de teatru în trei acte, piesă pe care a ştiut s-o citească, aproape că a interpretat-o. Chiar dacă s-au făcut remarci în ceea ce priveşte arhitectura, unii au văzut chiar un melanj de trei piese, fluenţa exprimării, poezia şi prospeţimea limbajului au fost remarcate la unison. După Caragiale, Ionescu şi Vişniec, colega noastră ne-a citit tot o piesă cu o savoare anti-sistem, presărată cu meditaţii despre iubire sau despre condiţia intelectualului, în unele locuri absurdă, în altele realistă (să recunoaştem, e tare greu de făcut uneori distincţia!). Dacă va umple sau nu sălile de teatru, asta doar istoria o va dovedi!

Textul este superb! Are multă poezie. E foarte legat. Are umor, suprarealism, teatru absurd. Şi foarte mult romantism! (Victor Cilincă)
A mai umblat la text faţă de data trecută. E mai legat, curge fluviu. Am ascultat o piesă plăcută, pentru care o felicit! (Nelu Păcuraru)
M-a prins prin interpretarea savuroasă. Are poezie, umor. Parcă finalul e prea brusc. (Cristina Dobreanu)
Pot identifica trei piese diferite. Sunt trei stiluri. Interacţiunea dintre personaje nu ajută, nu văd unirea. E un colaj între trei piese. (Octavian Miclescu)
Ce bine că există umor în viaţa noastră! Dialogurile sunt spumoase. Dar este prea puţină acţiune. (Ana Maria Panagatos)
Mi-a plăcut, are cursivitate. Numai scena din mijloc e relevantă. Nu plictiseşte. M-a dus cu gândul la "Alchimistul". (Maria Strînbei)
Apreciez mult energia acestei piese. (Carmen Neacşu)
M-am amuzat bine. Baftă multă mai departe! (Ducu Tănasă)

Un debut entuziasmant! E un proiect curajos şi interesant. Are imaginaţie şi poate conduce personajele de-a lungul unei piese în trei acte. Felicitări! (Marius Grama)

Vineri, 12 ianuarie, orele 18.00, ne va citi poetul Florin Buzdugan. Chiar dacă încearcă să-şi facă un viitor în Bucureşti, Florin n-a uitat cenaclul în cadrul căruia a debutat cu poezie. Vă aşteptăm cu drag! 

Andrei Velea

CRONICĂ DE CENACLU: Între teribilism şi emoţie

Vinerea trecută, Florin Buzdugan ne-a citit un grupaj de zece texte, despre care Ilie Răpcianu este de părere că sunt interesante, însă nefinisate şi lipsite de filonul poetic.

Victor Cilincă vede grupajul ca pe un jurnal foarte cerebral, cursiv, însă cu porțiuni plate. Acesta spune că autorul ar fi trebuit să introducă elemente care să emoţioneze, deoarece fără acestea textul este un dicteu de la un capăt la celălalt.
Stela Iorga crede că predomină o pseudoagonie existențială, toate stările părând a fi voit gestionate, astfel că idealurile sunt aplatizate. Vocabularul, deşi e dominat de termeni pretenţioşi, este un câştig pentru texte. În final, aceasta consideră că poemele aduse reprezintă un pas înainte faţă de cele anterioare şi că autorul încă se mai caută stilistic.
Ion Avram remarcă noua relaţie dintre poet şi cuvânt, valorificată prin vocabular, însă e de părere că acesta cade într-un soi de teribilism, dar şi retorism. Textul este prozaic, încărcat de dicteuri care nu au legătură între ele în zidirea sa, cuvintele sunt puternice, dar preţioase.
Anca Şerban Gaiu îl preferă pe poetul Florin Buzdugan de odinioară, nu pe cel actual, furat de moda scriiturii lirice. Ea observă o detaşare faţă de propria persoană şi îl sfătuieşte să se întoarcă la sine însuşi.
Marius Grama menţionează faptul că textele sunt sărace în metafore şi că există un exces de neologisme pe alocuri; acestea sunt lipsite de afect şi par scrise la normă.

Anca Şerban Gaiu ni l-a prezentat pe Matei Vişniec poetul, autorul fiind mai cunoscut pentru opera sa dramatică. Aceasta a remarcat în textele cuprinse în antologia "Oraşul cu un singur locuitor" o distanţă critică şi ironică a poetului faţă de propria gravitate şi numeşte poemele "halucinaţii lingvistice".

Astăzi, de la 18,30, şedinţa de cenaclu se va ţine la Librăria "Donaris", în cadrul proiectului "IV Romane".

Sabina Daniela Penciu

Cronică de cenaclu: Freamăt, singurătate, Florin Buzdugan

Stela Iorga identifică în textele prezentate de Florin Buzdugan un discurs la persoana întâi asupra unei vieţi cu preocupări relativ comune în care visele i se spulberă înainte de a lua formă, cu un univers guvernat de cele două teme preponderente: iubirea şi tatăl absent, univers redat ca prin ochii unui pictor. Însă, din spatele acestor compoziţii cromatice, din spatele versurilor se poate auzi un strigăt la singurătăţii şi al unei lipse de identitate. Paradoxal, autorul nu pare a căuta o ieşire folosindu-se de noi metode de creativitate şi face apel la vechile elemente de limbaj pe care le cunoaştem din volumul său de debut, „mai mult de trei cuvinte” şi pe care vrea să şi le „cronicizeze” prin folosirea unor „aforisme generale, (...) legându-se de aceleaşi elemente pentru a-şi dezvălui sentimentele” (Nicoleta Onofrei).
Anca Şerban Gaiu îl simte pe autor mai sincer, mai dezinvolt în scris, recomandându-l „firul roşu emoţional”.
Gabriel Mihăilă vede drept un atuu al textului „stilul detaşat, simplitatea textului şi atmosfera rece prin care tot ceea ce ne înconjoară îşi continuă existenţa fără ca noi să o putem înţelege”.
În timp ce Gelu Ghemiş apreciază „atenta observare a realităţii”, Alexandru Maria atrage atenţia asupra „confuziei la nivelul sentimentului”.
Ana Maria Panagatos consideră că poetul Florin Buzdugan are puterea de a observa şi de a reflecta ceea ce îi este în jur, însă are şi „o sită prea rară în discursul poetic”, sfătuindu-l să fie ceva mai lăuntric.
Florin Buzdugan este un poet tânăr cu sentimente bine înfipte în text însă cu mâna uşor nesigură, confuză; nu are nici tuşa scurtă, vizibilă asemeni impresioniştilor dar nici virtuozitatea geometrică asemeni lui Mihail Gavril, de exemplu, la care impresionează „contrastul dintre simplitatea austeră a structurii repetabile şi consistenţa cromatică a picturii propriu-zise” – după spusele lui Corneliu Ostahie. Fără îndoială, autorul arată că are la îndemână toate cele necesare de a se împlini ca poet, trebuie doar să aibă răbdare să-si dobândească maturitatea estetică, lucru pe care îl va atinge poate doar retrăgându-şi privirea spre interior, privind cât mai profund, fără a se lăsa depăşit de propiile sentimente.
Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a asculta poeziile lui Nicolae Gabriel Mihăilă.
A consemnat Octavian Miclescu

Lung îi drumu’ Poeziei !

"oamenii care nu fac gălăgie când merg sunt oameni inteligenţi/ zicea cândva nebunul îmbălsămat de parfumul leilor ;/ când nu-ţi mai rămâne nimic de făcut, e musai să citeşti în cafea, îţi arată drumul, iar în podul palmei se face uneori un lac în care vezi trenurile din ceaţă, oamenii;"

                                                                                     (Florin Buzdugan)

„Unele versuri te pun pe gânduri, te fac să-ţi pui întrebări, toate textele prezentate par a fi un poem în întregime, mi-am adus aminte de documentarul "Paris 1968", autorul are o nebunie a lui .”( Marius Chiru)

"În timp ce realitatea se derulează repede-înainte, pe geamurile semitransparente, o femeie s-aşază lângă mine îi spun te iubesc mă priveşte, râde, pleacă" (Florin Buzdugan)

"Am remarcat unele motive obsesii ale poemelor : mama şi tatăl. Pe parcursul poemelor apar diminuări ale efectelor, am căutat unele lămuriri pe care nu le-am găsit, încadrează frumos tema iubirii în cotidian." (Ioana Andrada Tudorie)

"dimineaţile fug speriate din camera noastră, în care dormim fiecare cu pătura lui, nu ştim ce să ne spunem, nu vrem/ să ne spunem ceva, stăm și ne cuibărim unul în celălalt, aşa cum se cuibăresc copiii la sânul mamelor lor" (Florin Buzdugan)

"Poemele se vor o epopee plictisită a urbanizării, au pasaje inteligente, dar şi zone explicite; am observat şi o înşiruire inutilă de adjective care nu serveşte la nimic." (Anca Șerban Gaiu)

"strada pe care păşim se scufundă în/ soarele ce ne intră prin pori şi ne dezmorţeşte, a trecut/ trenul,/ noi plecăm din noi,/ ne amintim ce plăcut este să fim/ ne amintim." (Florin Buzdugan)

"Texte neinspirate, un amestec de stări nedefinite, aşezate, pentru că aşa vin, haotic; un interior care pendulează sfârşind nehotărît, ceea ce mă determină să cred că aplecarea, implicarea este superficial. Sentimentul lăsat e unul de hău...e ca şi cum aş căuta în zadar un anumit lucru care nu va fi niciodată acolo." (Tatiana Nona Ciofu)

                                                                  A consemnat Simona Toma

P.S. Astăzi ne citeşte, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Ana Maria Panagatos.

Lectură Florin Buzdugan, Cronică de cenaclu

Cum am așteptat sfîrșitul lumii

“să ne trăim ultima noapte de dragoste); moartea este singura femeie care te iubește încet, fără patimă, fără ardoare,/ rece ca o noapte de iarnă.”( F.Buzdugan)

A fost 21 decembrie și nu s-a petrecut sfîrșitul lumii pentru că dacă se întîmpla nu s-ar mai fi povestit despre textele lui Florin Buzdugan. Proaspătului debutant cu intenții serioase i-au scăpat unele ziceri care vor rămîne cu siguranță în memoria colegilor și mai apoi folosite ca citate în coversațiile lor la locul șezătorile tihnite din a doua parte a întîlnirilor noastre cenacliste.

“femeia de lîngă mine, voluptoasă ca o prostituată, doarme, sînii ei tresaltă, liniștiți, așa cum plantele marine se lasă duse în voia lor de apa mării, apa oceanului, apa din mine, care curge la vale/ fără oprire.”(F.Buzdugan)

          Ion Avram a spus că autorul “are un amestec de texte inspirate unde pare sincer și texte unde se vrea meditativ cu inadvertențe care nu țin de logica imediată, expresii care încarcă inutil și de aceea textul suferă”.

“îți pune o cravată foarte frumoasă, din aceea pe care/ nu/ ai mai purtat-o din copilărie” (F.Buzdugan)

          Anca Șerban Gaiu a găsit foarte multă poezie, dar, a spus ea, autorul greșește lăsîndu-se condus de poeme cînd ar trebui să fie tocmai invers.

“toți ochii ăștia care ne dezbracă rînd pe rînd de haine, gînduri, oase, ipseitatea- cuvînt pompos pentru noi- a noastră (și cred că după colț o s-o las să meargă singură înainte, eu o să mă opresc, o să mă chircesc și)/ o să crească un copac aici, zicea”. (F.Buzdugan)

          Viorel Ștefănescu, după ce a manufacturat cu marker-ul verde un colaj din textele lui Florin Buzdugan aducînd la lumină părțile bune, ne-a arătat un mesaj ascuns printre versuri și,  referindu-se la primul text, ne-a explicat că “înjurăturile sunt blesteme desacralizate, dar o înjurătură sacralizată tot înjurătură rămîne. Se vrea un monolog interior și, dincolo de umor, autorul ratează atunci cînd e vorba de poezie, restul e proză neinspirată.”

“îmi face cu ochiul, mă năucește efectiv, iar sexul ei,/ o oază/spre care mergeți cu toții, mă cheamă și pe mine, să mă înham la jugul vostru/ fără oprire.” (F. Buzdugan)

                                                                   A consemnat Simona Toma

 

P.S. Cronică apărută în 28 decembrie 2012.

Poeme buzdugănoase

*

carnea tremură pe mine, ochii se zbat în orbite; picioarele mi-o iau înainte, spre casă; pe sub piele umblă furnici amorțite cu aceeași sete cu care picioarele noastre se căutau pe sub bancă, spasmodic;

se cască un hău pe dinăuntru, și nu pot să aprind țigara asta;

hainele s-au lipit pe mine până la os, îmi ard pielea până la negură.

nedefinită te ascunzi sub cearceaf, goală mă chemi. dar când te dezvelesc nu te mai văd, ești doar o șoaptă

în camera asta umplută la refuz de umbre, ca o rană ce nu se mai închide.

*

se întind nervii se strâng. pulsează atât, că tot spatele meu tremură ca un pod pe care mărșăluiesc sute de picioare.

e ca atunci când mă uit la tine și nervii se înfășoară în jurul tău ca vița de vie  și mi te lasă goală, sub cearceaful ăsta alb, pe care mi-e frică să-l dau la o parte.

brațul atârnă pe lângă mine, iar caii aleargă pe el, brațul meu interior;

în timp ce merg pe stradă, undeva în mine o voce strigă, legată cu prea multe lanțuri, îmi sparge timpanele; totul arde în mine, oasele pârâie melodios, dar ea strigă

un val de lumină.

*

este doar o poveste pe care ne-o spunea bunicul seara, când în sobă focul trosnea, porcii dormeau în coteț, iar noi ne încălzeam unul pe altul acoperiți de toate plăpumile în care ne ascundeam.

vocea bunicului se auzea de undeva de departe, tot mai încet, așa cum strigă ecoul, la noi, în peșteri „e cineva?”.

nopți înghețate, în care bunicul ne spunea povești, iar bunica ardea în sobă lemne, zâmbind

*

soarele nu mai iese din noi, stă înfipt în piele, vena se întinde de la tâmplă până la degetul arătător. nordul e în noi, șopteai în serile în care ne adânceam unul în celălalt. șoaptele se lovesc, frângându-se, de mobila din cameră, de sub noi țipete și pumni izbiți

ies din femei bătrâne

lipsite de ochi,

                dinți și unghiile pline de lac în care să pot să înot

în zilele în care ochii mei, podeaua s-ar înlănțui.

Cronica unui început

    Vinerea trecută, pe 13 iulie, ne-a citit poezie doamna Nica Vasile. Din nefericire, nu avem niciun fragment pe care să-l putem adăuga cronicii de față.

    Opiniile au fost unanime, toți cei prezenți spunând că poeziile citite sunt poezii de început și că, așa cum a sugerat Simona Vartolomei, ar fi indicat să își schimbe stilul, să încerce și altceva, nu doar forma clasică, rimă și măsură. „Aici, în textele prezentate, nu se transmite niciun fel de emoție. Ar mai trebui lectură în mod consistent și exercițiu în egală măsură”, spune Simona.

    Dacă Simona a fost categorică, a. g. secară a adus în discuție faptul că cea care a citit nu este la curent cu ce se publică în ziua de azi, în materie de poezie, dar și literatură în genere: „Textele arată o sărăcie, se vede că nu ați trecut prin istoria liricii românești de la origini până undeva în zilele noastre. Se observă și o lipsă de ironie și autoironie”, spune a. g. secară, explicând că, uneori, (auto)ironia face bine unui text poetic; detașarea și, apoi, lecturarea textelor cu un ochi critic.

    Simona Toma observă că textele sunt și rămân la un nivel de „familie”, în sensul că nu sunt publicabile și că par a fi mai degrabă texte care să fie lăsate mai departe nepoților sau altor rude apropiate: „Textele nu sunt publicabile; pentru a le publica, trebuie lucru, dacă doriți să ajungeți la un nivel superior.” În pofida acestui fapt, al nivelului textelor, Simona observă că textele au o sensibilitate anume, dar că lipsa de exercițiu nu ajută în vreun fel această sensibilitate.

    Diana Balmuș spune că este important ca autoarea să își urmărească gândurile la un mod cât mai profund și că trebuie să încerce să exprime ce simte aceasta, chiar și din planul religios-spiritual, lucru pe care l-au observat și ceilalți membri.

    Octavian Miclescu observă limbajul clișeic din textele autoarei, și spune că „sentimentele sunt la fel de profunde pentru fiecare persoană în parte, dar constă în limbaj felul în care exprimăm aceste sentimente”; Anca Șerban Gaiu, din contra, spune că nu contează cuvintele folosite, ci gradul de rafinare  al trăirii, observând că, în textele doamnei Nica, „trăirea este la nivel brut, ceea ce nu înseamnă musai poezie”, dar că, iată, în poemul Octombrie există poezie.

    Gelu Ghemiș găsește o anumită candoare în texte – un lirism propriu, dar cu un limbaj de dinainte de Minulescu sau ceilalți poeți de după marii clasici, recomandându-i autoarei „să mai vină pe aici”.

    Ionuț Vasile spune că nu a găsit în texte acea profunzime care să-l determine să studieze textele, tot Ionuț spune despre texte că „nu sunt catastrofale, ci sunt de început, și se vede acest lucru. Sunt scrise în rimă, un lucru caracteristic poeziei”, conchide Ionuț.

Vinerea viitoare, de la ora 6 seara, ne va citi Nicoleta Onofrei.

Florin Buzdugan

A fi sau nu

(Cronica lecturii lui Florin Buzdugan)

“când eram mic, credeam c-o să mă fac preot,/ c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu, c-o să iau cina cu el și cu nevastă-sa,/că voi juca table sau șah cu Isus, că vom medita la cum se va termina lumea; cum va muri, cum va renaște, ca o pasăre phoenix, cum va fi mai albă, mai frumoasă ca fosta mea iubită de la trei ierarhi”.(Florin Buzdugan)

În vinerea de 3 februarie, Florin Buzdugan ne-a demonstrat prin  măști existența unui Dumnezeu monogam, unisexuat, răstignit, a/temporal, in/divizibil, muritor, in/vizibil. Teribilismul său vine, poate, dintr-o contradicție a unui teism foarte bine documentat prin ateism, viceversa rămânând valabilă.

Colegii de cenaclu, un pic debusolați, au spus că “fragmentele în care fantezia este lăsată liberă sunt mai bine realizate față de cele în care autorul se erijează într-un căutător filozofard, remarc o  mai mare atenție asupra scrisului”(I.Avram), “autorul are simț liric, sau n-are simț estetic, nu știe unde să se oprească” (N.Onofrei), “latura religioasă exprimă naivitatea copilului, maturizarea schimbă idealul copilului narator din Dumnezeu în Eros”(V.Bobe), “o revoluție în credință, o rebeliune în imagini puternice, un minus ar fi suprasolicitarea motivelor bisericești”(R.Dragomir),“textul m-a bucurat” (M.Șerbu), “grupajul are consistență prin cursivitatea imaginilor duale eros-agapi; textele construiesc o scară simbolică în care o treaptă e o idee de credință, alta un apel la deslușirea lumii prin iubire, alta un semn de exclamare într-un univers social în care totul se descompune și se reface din bucăți”( S.Vartolomei).

                                                                                                    
                                                                                                     Simona Toma

Poeme de Florin Buzdugan

1

când eram mic, credeam c-o să mă fac preot,/ c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu, c-o să iau cina cu el și cu nevastă-sa,/ că voi juca table sau șah cu Isus, că vom medita la cum se va termina lumea; cum va muri, cum va renaște, ca o pasăre phoenix, cum va fi mai albă, mai frumoasă ca fosta mea iubită de la trei ierarhi,/ că voi învăța secretele iubirii de la Maria, care torcea liniștită pe prispa de la marginea grădinii,/ dar mi-am dat seama că// // // sunt un păcătos mai mare decât credeam când eram mic.

2

cerul e întors cu susu-n jos și josu-n sus. masa învârte toată casa ca pe o minge de baschet. uite, dansăm în pat, sărim, ne-mbrățișăm, mă iubești, apoi pleci. iei ușa cu tine, iei cerul cu tine. Dumnezeu stă agățat de o răscruce, trântit pe jos, căutând o piatră pe care să se odihnească. să-și doarmă somnul cel de veci.

casa mă învârte ca într-o horă, cămilele migrează înspre Nord, căci femeile nasc încontinuu, iar polii se ascund după deget; ce frumoase furnici ai pe coapse, ce frumoși șerpi atârnă de urechile tale. ești ispita însăși, sunt Adam. ești o venă din care curge sânge. ești Eva, sunt un nerv paralizat. și uite așa se mai

duce o zi. o zi și o lună, un an și un anotimp au crescut în sânul meu, iar tu te-ai veștejit ca un brad primăvara.

3

delfinii se dau de-a dura pe marginea căzii, iar în congelator pinguinii fac oameni de zăpadă,

perușul meu se leagănă în bătaia focilor, iar dinții lor se-aștern alandala, ca un joc de x și O, sau scrabble, fiecare cum apucă; în sufragerie dorm maimuțele,

cămilele se-mpletesc până la telegraful din colț, melcii-și fac case din trestia de zahăr ce crește în pereți.

mi-e sete și mi-e foame, hai să ieșim din jungla asta sus, unde fâșii peticite zboară ca zmeii

4

nu știu să scriu, sunt străin de

poezie, așa-numita poezie, cea care

mă înalță, mă duce sus, acolo unde

nu există decât fărâme de dumnezei

și schelete de isuși; eu nu știu să scriu,

sticla spartă din tălpi, sângele-boabe de pe oglindă

seamănă cu bucăți de nori dăltuiți în palma ta, poemul

de la ora nouă; eu nu știu să scriu, și mi-e ciudă că

uneori, când vreau să te laud, trebuie să folosesc mai mult de

trei cuvinte: când te sărut, prin gura ta mă sărută un întreg univers.

5

patul se bălăbăne în mare. amețesc, pe sub apă pești, pe sub pești gurile

căscate ale oamenilor.

dacă iei ceasul și-l spargi de perete, sari doi dumnezei înapoi; dacă spargi. marea mișună pe sub pat, iar patul mă amețește; aud vocile cum se scurg din pereți, mă inundă. te cheamă și n-ai să-i dai

să te ducă pe celălalt mal, acolo unde te așteaptă întinsul, oceanul.

6

e atât de târziu, cât de târziu e, cât de scufundat mă simt în salteaua pe care atâția moși au șezut înaintea mea, cu verighete în palme, strânse atât de tare, că s-a îndoit aurul din ele, ascult melodia asta cu chitări și pian și vocea lipsă ce te cheamă, ce mă cheamă,

unde ești? unde Ești? ieși, arată-Te! nu mai fi atât de nesuferită, vino când te chem, mă simt atât de singur și nici măcar pietrele nu mă mai ascultă, se crapă în două, în patru, în un miliard de

exemplare, nici măcar oglinda nu mă mai privește, nici ea, nici reflexiile pe care le poți vedea cu ochiul liber,

atârnând liniștit de bărbie. femeile au fost create pentru a-l îndulci pe bărbat, bărbatul, pentru…

nu știu decât că mi-e somn,

că oasele mi-s atât de obosite, că ar vrea să se așeze, să-și odihnească bătrânețile ce au să vină și să asculte cântecul îngerilor dând din aripile chele, goale de orice pic de lumină.

7

ce ai cu religia?

un copil, îl cheamă Isus și va fi

tâmplar

8

niciun Doamne-ajută, Doamne-păzește, Sfinte mângâietorul, Sfinte tare, Sfinte fără de păcate nu te vor ajuta, căci

am trecut de mult de această etapă de naștere și rugă, de moarte și rugă, de rugă și renaștere. suntem fiecare câte un dumnezeu; ce mai tura-vura, hâr-mâr, la deal-la vale? suntem

toți Dumnezei și creăm universuri pe care le umplem cu câte un mic zeu, ca și când ar fi un

bibelou.

nicio mătanie, nicio tămâiere nu te vor mai ajuta, căci Dumnezeu a murit la răspântie de drum,

atins de holeră, sărutat de un oarecare Iuda, din sat de la Fănel, unde era un Cristi Potcovarul, care

prezicea a cincea venire a lui Cristos din munți, dar munții nu s-au crăpat,

marea nu a vuit, cerul nu s-a spart, iar Isus nu a mai venit la noi în vizită, ne-a lăsat de izbeliște, așa că nu te vor ajuta nici mătăniile, nici rugile, nici asprimile-de-sine,

zi și tu de trei ori Doamne-ajută și fă-ți cruce când treci pragul casei, fie că intri,
fie că ieși.

9

te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!

te ascunzi sub coaja de nucă nenorocită. îți aud hlizeala. te aud cum pășești, cum mă strigi, Florine, cum nu mă găsești. mi-s chiar în fața ta, și eu, da,

Sfinte, dar, zău, că nu te văd,

apoi fugi sub coaja de nucă nenorocită și stai. taci, dar aud cum inima ta bubuie, bate în piept ca un clopot în turla bisericii la o înmormântare. lent, atât de lent, că-mi vine să adorm

dar ceva în mine spune nu adormi/ vrea să vadă cât mai reziști,/ dar tu strigă te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!, iar el// cu siguranță va ieși,/

va arunca pietre în tine,/ te va izbi cu palma peste falcă,/ te va scuipa și renega,/ dar tu să-l strigi, o să apară el odată și-o dată.

te tot caut, dar nici că te-am găsit, nici în mine, nici în ei

10

marginile foii urlă,/ pustiul urlă,/ colțurile de stradă urlă,/ gurile urlă,/ îngerii urlă,/ sfinții urlă,// Doamne, chiar și tu urli, urli și-ți smulgi sfințenia,/ că oamenii și-au întors fața de la tine;// iertați-mă, că nu Știu ce fac!// // vă rog,

îndurare, iertare și îndurare, oamenii Mei!// primiți-mă în casele voastre, în sufletele voastre pline de lumină și viață, luați-mă din pustiul acesta,/

care urlă!

SĂ UIŢI CĂ SCRII CÂND SCRII

(...) în fine, voiam să-ţi scriu despre copila care a intrat într-o cruce şi despre cum a rămas acolo, liniştită, în bătaia palidă. Oamenii treceau pe lângă acea crucecopil şi-i lăsau câte-o scrisoare legată de dorinţele lor. (...)

(Florin Buzdugan – fără titlu)

„Pseudomonologuri pline de truisme, de pseudoinvenţii lexicale, lipsite de lirism şi de coerenţă; nu percep finalitatea demersului artistic şi mesajul; cred că, în proză, ar putea să se exprime mai bine; să zăbovească mai mult asupra textelor; insulele de lirism nu salvează întregul corpus.” (Stela Iorga)

„Pare mai controlat – ca formă; are imagini frumoase, fireşti, dar nu scapă de cuvintele prea mari şi care nu ţin de lirism.” (Elena Donea)

„Jocuri de suprafaţă, lipsite de mesaj; prea difuz; multe zone par a fi preluate; să fie mai sincer, mai el.” (Cristina Dobreanu).

„În ceea ce priveşte forma – pare în regulă, dar are zone gratuite, care nu m-au convins.” (Andrei Florea)

„Pare a ne fi prezentat altceva decât de obicei; se vede dorinţa de a surprinde.” (Gelu Ghemiş)

„Ironie de suprafaţă; se vede amprenta unor lecturi care se pare că l-au bulversat şi se mai vede că se caută.” (Nicoleta Onofrei)

„Se caută şi, probabil, se regăseşte în cei din jur; cred că este firesc – având în vedere că este adolescent.” (Dăniţa Jalbă)

„Pare desprins de pesimismul caracteristic literaturii române şi se îndreaptă spre un cotidian împins până la limita absurdităţii.” (Radu Dragomir)

„Îşi caută stilul; are sensibilitate şi talent – doar acolo unde uită că scrie când scrie.” (Tatiana Nona Ciofu)

Ion Avram

Astăzi, 8 iulie, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Elena Donea.

Poezii de Florin Buzdugan

vine o vreme când vrei să faci mai mult decât

să dai cu soarele de pământ şi să-l rupi în bucăţi…

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

azi noapte m-am trezit. mi-era somn, mi-era sete. mobila dormea liniştită la capul meu.

pernele îmi vegheau picioarele, tu ai ţâşnit din capul meu,

din ochii mei, din gura mea.

ai plecat deodat’ la bucureşti, ai luat cu tine peruşii, foile, scrisorile,

zilele cu soare, cu nori, cu stele, fără stele şi

ai zis că acolo îţi vei planta noua grădină, cu noile flori pe care nu le va mai călca nimeni în picioare.

freziile vor înmiresma papucii de casă, iar casa va înmiresma scrisoarea mea care nu

va mai ajunge la bucureşti,

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

domniţa mea dragă, te rog, fii atentă.

aceasta nu-i o pipă.

aceasta nu-i o floare.

aceasta nu-i.

hai, domniţă.

aceasta nu-i o viaţă, aceasta-i o pipă.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

intenţionam să-ţi scriu o scrisoare despre oameniicaresesuiepescenă şi care uitădesinedetoţi.

despre cum inteţionau să se mişte cu toţii deodată, precum valurile aruncate la nervi de soacra natură, despre cum au început să danseze, şi să devină ceva ce nu puteam vedea.

în fine, voiam să-ţi scriu despre copila care a intrat într-o cruce şi despre cum a rămas acolo, liniştită, în bătaia palidă. oamenii treceau pe lângă acea crucecopil şi-i lăsau câte-o scrisoare legată de dorinţele lor.

am uitat să-ţi scriu despre toate astea căci azi, când veneam acasă de la bibliotecă, unde nu am găsit mare lucru, o maşină gonea de nebună pe străzile aglomerate de oameni, iar una dintre ele furase singurul bec pentru care nu trebuie să plătim.

am fugit acum să mă tund, ai grijă de scrisoarea asta, te rog!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

ieri peruşul meu era să ne scape printre degete, s-a ascuns şmecherul după colivie, şi-a tăcut. a stat el ce-a stat, şi-a ţinut inima, şi-a închis urechile, şi-a astupat ochii şi a-nceput să păşească tiptil, tiptil, pe sub nările noastre.

aproape-a reuşit, când câinele meu şi frezia prietenei mele l-au încolţit şi au început să-l ameţească, frezia cu lătratul, câinele cu mirosul.

„al naibii mitică, dom’le!”

--------------------------------------------------------------------------------------------------

și poate n-ai să mă crezi, dar am versurile astea în cap de atâtea eoane și secole. au jucat în capul meu ca în capul păpușii umplut cu tărâțe. mergeam. pur și simplu îmi întindeam picioarele de-aici și până dincolo,

și cuv. astea apăreau așa, deodată, și țopăiau:

și poate n-ai să mă crezi, și poate n-ai să mă crezi,

și poate n-ai să te crezi…

atunci începea o luptă titanică între mine și ele, între mine și tine, între mine și mine,

între mine și Dumnezeu, care poate nu mă crede când îi spun că-l iubesc ca pe un tată, dar nu ca pe un Dumnezeu.

de aia nu mă-ntorc acasă, nu vreau să-l trezesc. cine știe prin ce bancă prin ce parc

doarme…