Dimitrie Lupu Motto: Astfel productul imaginaţiei va via ca de sine
stătător, numai dacă expresia formei l-a umplut cu
îndestulare.
B.C.
Casa Gramdara fusese clădită pe la jumătatea celui de-al XIX-lea secol, în buna obişnuinţă clasică a locului. Omul de câmpie simte şi gândeşte în linii drepte, nu în capricioase curbe dulci, frânte când, cum şi unde nu te aştepţi. Cochetul stil rococo îşi încercase puterea de seducţie, însă gălăţenii nu se lăsaseră abătuţi dintr-ale lor. Vile ca Mon Caprice, Casa Rândunelului ori Lili’s Lyly se puteau considera nişte reuşite, desigur; stârneau uimire şi plăceau ochiului nestatornic. Dar ei trecuseră de vremea hârjoanei, şi nu-i mai încântau construcţiile fanteziste. Ei erau portureni vechi, aşezaţi, negustori vestiţi în ţară şi în lume, încă din timpurile când Galaţii fiinţa cu statut de cetate. De aici luau bogatele recolte de grâne şi toate bunurile pământului drumurile Apusului şi Răsăritului şi tot pe aici intrau în ţară ale acelora. Negoţul îi ţinuse în viaţă. Sub aripa lui se ridicase şi respira bunăstarea oraşului. Iar un negustor atins în inimă şi minte de adieri capricioase nu prezintă cine ştie ce garanţie. Că visătorii nu-s în stare să priceapă cum anume este linia dreaptă cel mai scurt şi mai folositor drum; mintea lor e numai volute şi meandre.
Dar angrosistul Petrache Gramdara, cel care construise casa, nu făcuse parte dintre aceşti puţini rătăciţi. Conu’ Pache fusese în rând cu lumea, om care tăia drept, în linii clare şi sigure toate ale vieţii: afaceri, prietenii, chefuri cu lăutari ori măruntele obiceiuri de fiecare zi. Iar clădirea arăta întocmai cu firea sa.
Lui Zeno îi plăcuse întotdeauna casa, deşi masivitatea ei îl ducea cu gândul la un animal greoi, elefant, rinocer ori hipopotam, unde materialul depăşeşte utilitatea. Sau, poate, casa se strecurase hoţeşte în sufletul lui, îşi lăsase acolo amprenta pătrăţoasă, astfel că el nu-i mai vede defectele, ba chiar se simţea îndrăgostit fără leac de acest cuib din piatră şi fier forjat. De aceea îşi şi rupsese trei zile din munca lui importantă de la institut. A şovăit un pic când Artemisa i-a telefonat că organizase o reuniune de familie în cinstea faptului că, în sfârşit, reuşise să smulgă Casa Gramdara din ghearele noilor autorităţi. Altfel îşi închipuise el întâlnirea cu locul copilăriei sale zdrumicate, altfel. Însă bătrâna nu îngăduise nici o scuză. Se şi supărase puţin:
- Vrei să-mi strici ultima bucurie, Zeno?! Tocmai tu?!
- Dar vin la sfârşitul săptămânii viitoare, tante. Îţi promit.
- Degeaba vii atunci; eu vreau să vă mai am o dată sub ochi pe toţi, şi-apoi pot să-i închid. Şi fără tine-i ca şi cum n-ar fi.
Îşi umpluse casa de rude, o înviase, cum tot spunea din minut în minut, însă tot nu era mulţumită. Lipseau prea mulţi, iar cei noi, fiii republicii populare şi socialiste, nu-i puteau înlocui; nu ştiau cum.
- S-au dat cu lumea-n care-au crescut; se vede mahalaua prin ei. Ţi-am pregătit camera mică, să-i simţi mai puţin, să te simţi mai acasă.
- Cum mai arată?
- Du-te şi-o vezi.
Mica încăpere cu laturi de patru pe patru metri, de parcă întreaga clădire fusese construită în jurul ei, ca o anticipare a acelui frumos poem despre valabilitatea normelor estetice naturale la toate nivelele, - Toţi, dar absolut toţi zice-vor... îl cam dezamăgi. Altfel o lăsase când Artemisa îl trimisese la liceul din Bucureşti: „Eşti mai ferit acolo; te ştie mai puţină lume.”
Îşi spuse că aşa se întâmplă mereu, aşteptările noastre depăşesc realitatea sau nimeresc alături de ea, însă asta nu-l consolă prea mult. Spoiala de var care înlocuise tapetul cu mari trandafiri bleu, doar forme de umbre în bleu-ul fondului, firul scurs din tavan, la capătul căruia sub o pălărie metalică obosită atârna becul stingher, obiectele practice, de toată mâna, mult prea insipide faţă de vechea mobilă stil, dădeau un aspect aproape neprietenos. Încercă fereastra înaltă, încheiată în arcadă, pe priciul căreia se căţăra în serile calde, mai aproape de respiraţia grădinii. Se cam înţepenise, dar lemnul cercevelelor rezistase bine timpului. O deschise, apoi îi acoperi golul cu perdeua ieftină, din fibre sintetice. Mătasea plăcută la atingere şi draperiile moi, în falduri grele, dispăruseră din uz. De altfel, în locuinţele scunde de acum, strict funcţionale, nici nu şi-ar mai fi avut rostul. La fel şi uşa înaltă, din blană de ulm, cu capetele mânerelor imitând în bronz labele de leu; cum să-şi fi aflat locul într-un perete prefabricat, mai scund decât ea?
Doar vederea debaralei, ascunsă în colţul de lângă fereastră, îl mai încălzi puţin. În întunericul ei se născuseră, trăiseră şi pieriseră, îndoiala, teama şi bucuriile lui de copil. Curgerea tapetului în nuanţe de bleu îi mascau uşile grele, dincolo de care îl aştepta scara pliantă să-l poarte spre rafturile de sus, la comorile din poveştile mamei, puţine încă, spuse seara în pat, înainte... Înainte de a o duce cei răi la puşcărie.
Alungă amintirile; lucrurile acelea fuseseră, trecuseră. Cei vechi, câţi mai rămăseseră, prelinsa Ilinca, guralivul Jojo, Tache, Theo, Măriuca, Stelică, Iosif şi nelipsita lui Lola, îl aşteptau deja în salon. Bătrâna trâmbiţase vestea sosirii lui ca pe o victorie. Îi auzea vorbind tare şi râzând; mai mult exclamaţii şi hohote izbucnite din bucuria nelimpezită încă a revederii. Trebuia să-i salute. Erau nerăbdători să-l vadă, să-l pipăie. Stinse lumina şi deschise uşa. Spera să-i rămână puţin timp şi pentru o baie, înainte de masă. Dar un suspin adânc, clar, izvorât din întunericul camerei, îl opri în loc. Reaprinse becul din tavan. Inutil; în încăperea aceea strâmtă, aproape goală, nici n-ar fi avut unde se piti cineva. Cel mai probabil, curentul de aer smuncise perdeaua sintetică, uşor electrizantă, ori vreun animal nocturn – era tocmai timpul să iasă şi ele de prin vizuini – trecuse pe sub fereastră. Ori, poate... Omul din Debara?! Zâmbi depărtat la acest gând cu mireasmă de dulce pierdere acceptată. Uitase. Uitase cu totul acea fantasmă... acea fantasmă.
Când comuniştii confiscaseră Casa Gramdara, iar celor care mai rămăseseră din familie după lungul şir de arestări – bunica Maria, unchiul Veniamin, invalid de război, de aceea a şi fost ridicat mai la urmă, şi el, Zeno – li se dăduse în chirie doar cele două camere din spate, ale servitorilor, cămara ajunsese camera lui. Bunica aruncase rafturile afară – „tot nu mai avem ce ţine în ea”, o tapetase, îi pusese perdele cu draperii de catifea şi lustră cu trei braţe în tavan, adusese scrinul şi patul de nuc din casa mare, şi masa ovală din lemn de trandafir, cu scaunele ei, care-i plăceau atât de mult mamei: „Aşa, să aibă băiatu’ camera lui.”
Foraibărul debaralei se afla cam sus, aproape la jumătatea peretelui, dar dacă se ajuta de un scaun îşi putea deschide drumul spre tărâmul ei fermecat. Cristaluri care cântau în şoaptă când le atingeai uşor cu unghia; porţelanuri aproape transparente, cu desene atât de frumoase şi gingaşe prinse în albeaţa lor că îţi tăiau răsuflarea; obiecte ciudate din dantelă de aur şi argint pe care lumina fugea scânteind; tablouri cu bărbaţi severi, mustăcioşi ori de-a dreptul bărboşi, căutând la tine sau în zări neştiute răspunsuri, femei frumoase, în lungi rochii de voaluri ori museline grele care pluteau totuşi în jurul lor, case cu scări largi şi peroane, înconjurate de grădini, şi ape cu bărci lunecând pe oglinda lor, uitate în soare, şi păsări pierzându-se în vânt şi în cer pe deasupra copacilor răzleţi... Toate, toate în culori nemaivăzute. Iar dincolo de ele, ascunsă ca într-o noapte fără sfârşit, lădiţa de zestre ca pentru piticii–pitici, în care podoabele doamnelor şi domnişoarelor Gramdara se întreceau în a fura ochii şi inima celui ce ajungea să le privească.
Dar bunica îl surprinsese într-una din expediţiile sale şi se alarmase. Nu, nu pentru lucrurile ascunse acolo. Nuuu, ci pentru el, pentru dragul ei Zeno. Că toate cele dosite acolo erau... erau ale Omului din Debara. Un ăla rău, rău de tot, gata să te strângă de gât pentru un fleac ca umblatul prin bunurile lui ori uitatul la ele.
- Ca oamenii care ne-au luat casa şi i-au dus pe mama şi pe tata la puşcărie, bunico?
- Şşşt! Da, ca ei. Da’ să nu mai vorbeşti de el cu nimeni, niciodată! Auzi, tu?!
- D-da.
- Promite-mi acuma!
- Pro-promit, bunico.
- Şi n-ai să mai umbli în debara?!
- N-nu, nu.
- Aşa, puişorule, aşa! Doar nu vrei să ţi se-ntâmple ceva rău şi să mori, nu?
- N-nu, nu.
- O să fii cuminte de-acuma, da?
- D-da, da, bunico.
- Ştiam eu că Zeno al meu e băiat cuminte şi deştept. Nu umblăm în debara şi nu spunem nimănui nimic. Nici un cuvânt!
- Da, da, bunico.
Omul din Debara fusese secretul, spaima şi bucuria sa. Nopţile îşi trăgea pătura pe cap şi se făcea mic, mic de tot, adunându-şi genunchii la gură, dar nu era chip să se ascundă. Acela vedea peste tot, prin întuneric şi prin lucruri, ba poate şi prin zidurile grele de piatră. Te putea dibui şi numai după răsuflare ori bătăile inimii. Ştia că-i aşa. Dar mai ştia că, dacă nu deschide debaraua să-i umble prin cristaluri, porţelanuri, aurării şi tablouri, dacă se prefăcea că n-are habar de comoara lui, Omul îşi vedea liniştit de ale sale. Şedea nemişcat acolo, în întuneric, ca duhurile legate prin descântec şi vrăji să păzească vreun lucru de preţ, uscându-se de plictiseală şi urât. Era şi el un oropsit şi n-aveai ce-i zice dacă îşi făcea datoria lui de suflet chinuit. Puteai mai degrabă să-l alini puţin, prin lemnul uşii, să ştie că se gândeşte cineva şi la el, ori să-i spui de-ale tale, să-i mai treacă de singurătate, mai ales când erai necăjit. Şi mereu venea câte o supărare pe tine, pe casă sau pe lume. Bunica le ştia pe toate când veneau, şi pe toate le punea la inimă.
Îi regăsi aşa cum îi ştia, ceva mai îmbătrâniţi, ceva mai împuţinaţi chiar şi cei care se îngrăşaseră, ca Stelică, Theo sau Măriuca. Vorbeau fără a se asculta unii pe alţii, râdeau cuprinşi în sclipirea fugară a momentului. Descoperi şi unii mai tineri, gineri, nurori sau nepoţi apăruţi în ultimele două decenii, uşor nesiguri de rangul lor în familie, pe jumătate plictisiţi deja. Şi tante Artemisa – peste tot, pâş-pâş, istorisind iar şi iar câte întâmpinase, prin câte trecuse, cum dejucase o capcană sau alta inventate de harnicii slujbaşi ai guvernului, până se văzuse cu decizia în mână.
Angela prinse un moment şi întrebă cu candidă ironie:
- Tante, da’ nu era a bunicii Maria casa asta?
Adică a lor, a lui Zeno ca nepot şi a ei, ca strănepoată directă a Mariei Gramdara. Însă bătrâna puse scurt lucrurile la punct:
- Până mor eu, e a mea! Tu de ce nu te-ai zbătut ca s-o capeţi? Că era alergătură multă, da?
- Cine s-ar fi gândit la tribunalul internaţional?!
- Unii s-au gândit.
- Glumeam, tante.
- Ştiu c-ai glumit. Oricum e-a ta pân’ la urmă. Da’ să n-o vinzi! Auzi tu?! Să n-o vinzi! Mai bine s-o dai din nou statului să facă un lucru bun pentru toată lumea, decât să intre-n ea un îmbogăţit dintr-ăştia de mahala.
- Mai e pân’ atunci.
- Mai e – mai e! Tu să te socoteşti din timp, fato, ca omu’ cu glagorie.
Angela izbucnise în râs; obţinuse exact ceea ce-şi dorise. Iar bătrâna se încruntase la ei, la toţi, dar mai cu seamă la Zeno:
- Acu’, gata; duceţi-vă şi vă pregătiţi pentru masă. Copiii în salonu’ mic. Instruiţi-i cum trebuie.
Înainte de a aprinde lumina, Zeno surprinse din nou suspinul acela adânc, însă nu-i mai dădu atenţie. Se cam grăbea. Un sunet necunoscut într-o casă bătrână, şi atât. Aşa se-ntâmplă când lucrurile se învechesc. Cât despre Omul din Debara, cu timpul se lămurise el cum şi ce era. Crescuse, mergea la şcoală, începuse să gândească ori, mai curând, să ştie din instinct ce trebuie şi ce nu trebuie spus în afara casei. Aşa erau vremurile: pentru vorba candidă a unui copil puteau fi ridicate şi pierdute prin închisori familii întregi. Ba şi numai pentru o pâră anonimă mâzgălită în grabă, cum că ai fi înjurat guvernul, statul sovietic prieten ori ai râs de vreunul dintre mai marii zilei sau de vreo lozincă, acolo. Omul din Debara nu era turnător şi te puteai baza pe el. Îşi făcea munca lui de paznic ascuns, vorbea numai cu Zeno, şi numai dacă acesta îşi aducea aminte de el; din ce în ce mai rar. Iar comoara i se tot împuţina, dusă pe cheltuielile casei, pe hrană şi îmbrăcăminte, pe medicamentele bunicii ori pe şcoala lui. Ba le mai căzuse pe cap şi tante Artemisa, că rămăsese a nimănui la nici şaptesprezece ani împliniţi. Ai ei se pribegiseră în lumea largă, liberă cum îi ziceau duşmanii poporului, iar cei care rămăseseră pe loc înfundau puşcăriile patriei. Bunica nici nu se gândise că ar putea-o lăsa pe drumuri pe fata cea mai mică a fratelui ei, chiar dacă nu era o Gramdara, cum cerea legea nescrisă a casei. Ori, poate, le venise ca o binecuvântare, că era descurcăreaţă-foc, iar inima bunicii se tot strângea de supărare, şi se strângea, că o ţinea cu zilele la pat. Iar când o umbră de om i-a adus şoptită vestea că fiul i se prăpădise la Aiud, i s-a strâns de tot. Atunci l-a chemat lângă patul ei, l-a mângâiat moale pe obraz, ca orbii, şi tot aşa i-a şi zis: „Acu’ eşti orfan, băiatule, şi-o să mă duc şi eu, curând. Da’ tu să fii cuminte şi s-o asculţi pe Artemisa. Am aranjat eu toate cu ea. Acu’ sărută-mă şi du-te la lecţiile tale, că numai acolo poate fi norocu’ tău. Să fii cel mai bun. Altfel te dau pieţarii şi căruţaşii la o parte, că-i vremea lor, şi nu ştim cât o să ţină.” Apoi s-a lăsat în perne şi i-a zis inimii ei, care se tot strângea: „Acu’ poţi să te opreşti.” Şi inima a ascultat-o. Peste câteva zile i s-a strâns pentru ultima oară.
El era destul de mare să înţeleagă cum merg lucrurile, dar tot a plâns la pieptul Omului, chiar dacă se afla uşa debaralei între ei. Iar Omul l-a alinat cu glasul şi cu vorbele bunicii, cu toate vorbele ei frumoase şi de taină, când îl învăţa cum să se poarte în lume şi ce să răspundă la şcoală ori străinilor care îl întrebau despre familie. Într-una din acele zile nu tocmai limpezi i-a şi făcut Zeno singurul cadou. Nu mai ştie dacă era spre seară sau dimineaţa; acestea erau cele mai grele momente fără bunica. Ştie doar că a deschis puţin de tot debaraua, numai cât să-i strecoare micul trandafir de mătase albastră prin crăpătura uşii: „Ia-l tu, te rog, îi numai bun de pus în buzunarul de la piept. Mi-l făcuse tante, pentru bunica, da’ acu’… Şi a şi trecut întâi Martie.”
Când se întorcea de la baie, se gândi să deschidă puţin debaraua. Asta îi putea împrospăta cumva amintirile, mai ales dacă se străduia s-o facă repetând exact gesturile de atunci: scaunul, răsucirea înceată a foraibărului, deschiderea treptată, cu mici ezitări… Însă tante Artemisa tocmai striga din capul scărilor:
- Toată lumea la masă! La masă, vă rog!
Iar el se grăbi să-şi pună îmbrăcămintea în ordine, amânând pe mai târziu refacerea întocmai a ritualului de trecere în tărâmul feeric al copilăriei.
Masa festivă continuă atmosfera veselă, de exclamaţii şi râsete. Se tot descoperea unii pe alţii, abandonaţi în voia capricioasă a momentului. Secvenţele biografice se încrucişau în aerul încins de deasupra mesei lungi, treceau grăbite fiecare pe lângă fiecare, se ciocneau între ele, nerăbdătoare să culeagă uimiri. Zeno putea recunoaşte şi asambla bucăţile fiecărei întâmplări sau vieţi întregi, fără a-i privi, numai după tonul vorbitorului. De pildă: Jojo întorcea totul spre haz, prin cuvinte la limita decenţei şi un anume fel de a îngroşa pronunţarea lor; Stelică vorbea tern şi istorisirile lui îşi pierdeau miezul şi sensul pe drum; Ilinca sâsâia moale, cu pauze lungi de gândire; Theo punea în orice banalitate emisă accentul unui dixi, dar sfârşea mereu în derizoriu; iar Iosif o consulta la fiecare pas pe grăsana lui: Nu-i aşa, Lola? Nu-i aşa?
- Da’ tu, Zeno? Da’ tu?
Îşi deşertaseră sacii cu mărgele sclipitoare, culeseseră oh-uri şi ah-uri, iar buna cuviinţă îi îndemna să-şi amintească şi de el, la urmă. Surprins, Zeno căută la repezeală ceva potrivit atmosferei, însă nu găsi nimic în tonul ei. Nici măcar un incident mic în tramvai ori la rând la alimentara, când pusese biruitor pe cineva la punct. Munca la Institut i-ar fi plictisit, cu evenimentele mai răsărite din familia lui erau la curent, iar altceva nu-şi amintea să i se fi întâmplat. Mai mult sau mai puţin, ţinuseră mereu legătura, prin tante Artemisa, depozitara cronicii clanului Gramdara.
Se gândi să le vorbească despre Omul din Debara, lucrul care, poate, ar fi surprins-o şi pe bătrâna tante. Cum luase fiinţă din cuvintele bunicii Maria, cum şi-l imaginase el încetul cu încetul, ca pe o păpuşă asupra căreia nu te-ai hotărât dintru început cum să arate: deşirat până la înălţimea de patru metri ai tavanului, joben caraghios pe cap, pelerină lungă până-n podea, rigid şi agil totodată, încorporând călăul despărţitor de capete aşezate pe butuc şi scamatorul gata să scoată iepuri, porumbei sau panglici colorate, din pălăria înaltă. Doar asupra feţei nu se hotărâse niciodată. Încercase de nenumărate ori, însă – nimic. Nu i se potrivea nici o figură din cele închipuite de el, cel puţin nu pentru multă vreme, de parcă Omul şi-o schimba mereu, de teama oficialităţilor vremii, puse pe moarte şi prăpăd cu orice preţ. Iar mai târziu, la şcoala din capitală, nu l-a mai interesat. Uitase cu totul de Omul din Debara.
Însă nici asta nu mergea. Chiar dacă ar fi avut talentul lui Jojo, să îngroaşe tuşele, să pluseze prin vocabularul de margine, să-şi ridiculizeze puţin spaimele de atunci, iar ei să se veselească pe seama sa, tot nu se făcea. Fusese mult mai mult de atât, ceva care dădea peste marginile cuvintelor, ca: înţelegere, prietenie, dragoste şi toate acestea la un loc.
Până la urmă se hotărî asupra unei întâmplări cu nişte zugravi pe care îi angajase Angela în primăvară, luându-şi fiica de martor la fiecare câteva cuvinte, îngroşând vădit felul de a povesti al lui Iosif:
- Cereau mereu băutură, dom’le! Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? La început le-am dat cât am crezut noi, - Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? – apoi, când am văzut şi-am văzut, le-am dat până n-au mai putut, - Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? – iar la urmă le-am scăzut băutura din preţul lucrării. Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? Ei, atunci să-i fi văzut! Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa?
Iosif şi Lola se cam bosumflară, dar ceilalţi râseră şi îl lăsară într-ale lui. Angela îi şopti veselă: „Ai făcut-o de oaie, tată!” El le ceru scuze celor doi, ei îl iertară din vârful buzelor şi seara se sfârşi în linişte.
Zeno se retrase târziu în mica lui cameră. Împinse uşa grea în lături, să se mai vânture un pic aerul, aprinse lumina şi se întinse pe pat, să se liniştească puţin înainte de a-şi pune pijamaua. Lălăiala unei mese festive, după o călătorie de câteva ore cu trenul, nu se mai prea potrivea cu vârsta lui. Închise ochii şi începu a număra în gând. Era metoda lui, bună, verificată, de a se aduna liniştit în sine. O practica deseori şi la serviciu, când lucrările nu sufereau întreruperi de pe o zi pe alta. Îşi dusese acolo un şezlong, special pentru momentele de oboseală. Ajunsese abia la douăzeci şi patru când îl deranjă zgomotul dinspre debara. Un hârşâit mărunt, ca al scarabeului pe hârtia uscată de ziar şi… suspinul. Deschise ochii şi se răsuci într-acolo, tocmai la timp pentru a vedea cum uşile ascunzişului se dădeau încet-încet în lături.
- Care eşti acolo? întrebă fără prea mare interes.
Însă nu mai avu nevoie de răspuns; Omul din Debara ieşea la iveală. Pălăria caraghioasă, umerii înguşti, pantofii cât platourile mari pentru gustări reci ale tantei Artemisa şi pelerina-i fără sfârşit, apărură pe rând, cu poticniri mici, tremurătoare, foşnind uscat. O clipă lungă şezu acolo, drept, cariatidă spăimoasă şi înduioşătoare totodată, trăgându-şi răsuflarea. Respira cu greu, hârâit, astmatic în ultimul hal.
- Cât te-am aşteptat! şopti chinuit, cu infinită părere de rău. Cât te-am aşşş… teppp… taaat!
Şi imediat, o mică scânteie albastră îl fulgeră de la cercul jobenului sprijinit pe tavan până la podeaua de sub tălpile-i uriaşe. Trecu prin el ca impulsul electric printr-un tub defect de neon, - şi Zeno adăugă uimirea că o vede prin pelerina grea, la aceea de care era deja stăpânit – apoi ricoşă în perdeaua umflată de vânt, pierzându-se în noaptea largă. În urma ei, din Omul din Debara mai rămase un pic de pulbere pe covor, cât scrumul unei ţigări ori abia-abia ceva mai mult, şi un trandafir de mătase albastră, numai pe jumătate deschis.
O POETĂ INFLAMABILĂ : LORETTA IOJA
