Un delir de imagini sau despre proza Violetei Bobe

„(…) Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: «Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe». Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust prelingându-se pe covorul persan.”

(Violeta Bobe – Delirul)

    Vinerea trecută, ne-a citit Violeta Bobe o proză scurtă și o serie de poeme; după lectura propriu-zisă a prozei, Nicoleta Onofrei afirmă că „proza îmbină atmosfera caragialescă din schița D-l Goe și enigma a la Călinescu din Enigma Otiliei”. Nicoleta a mai spus că în text se găsesc multe explicitări ce nu fac bine textului, iar tabloul familial pe care ni-l prezintă autoarea este unul din exterior, incomplet, aproape redundant. Textul se salvează, totuși, prin o serie de imagini faine, Nicoleta încheind că textul are un miez anume, dar că mai trebuie lucrat. Asta pe de o parte. Ana Maria Panagatos, pe de altă parte, reduce proza la „expresii ce nu fac parte din text”, la „o proză ce n-are o linie care să poată fi urmărită”. Fără a o descuraja pe Violeta, Ana Maria apreciază ceea ce vrea să facă tânăra scriitoare, dar îi atrage atenția, totuși, că trebuie să persevereze și să acorde mai mare atenție la construcții și imagini.

    Cristina Dobreanu vede condeiul Violetei „în proză, cel puțin”. Aceasta spune despre Violeta că „are dinamism, sintagme care surprind – acest fapt ținând de haoticul (imaginației) autorului”. Cristina afirmă, în plus, că reușește să creeze o atmosferă decadentă, iar George, personajul principal, e foarte bine conturat, în text”.

    Stela Iorga spune că proza este departe de reușită; imagini foarte rare, pe alocuri bunicele, dar, spune aceasta, sonul auctorial lipsește cu desăvârșire. Stela Iorga i-a dat o serie de sfaturi Violetei în ceea ce privește compoziția prozei sau chiar a personajelor, recomandându-i să facă „exerciții” de portrete ale personajelor, de proze scurte, în care să se axeze pe o singură idee; „este totuși un pas mare înainte față de ce ne-ai prezentat în dățile anterioare, încheie Stela Iorga”.

    Sabina Penciu nu a reușit să înțeleagă poemele, spunând că au depășit-o, sfătuind-o să țină cont de sfaturile celorlalți. Sabina a mai spus că proza este mult mai reușită față de ceea ce prezentase anterior Violeta, iar alături de ea, Ioana Andrada Tudorie, a spus că proza este mai concisă, că oferă spontanul, neliniștea și că ridică un semn de întrebare (în fața existenței, bănuim noi).

Astăzi, la sediul Vieții Libere, ne va citi proză Ion Avram.

Florin Buzdugan

Proză Andreea Violeta Bobe

Delirul

George mânca de rupea pământul, iar în jurul lui dansau balerinele îmbrăcate în culori pastelate cu ursuleți de pluș în brațe. Pe masă, sticla de coniac, jumătate goală, jumătate plină, stătea ca un bibelou scump cumpărat de la anticariat. Fumul de țigară ieșea din nările scorțoase ale lui George, iar mustățile lui se legănau odată cu mișcările buzei uscate. Cutia cu trabucuri ședea tolănită pe covorul persan din sufragerie. Fetele nostime dansau după muzica pe care Toader o cânta la tobele tribale. Ca niște spirite dezlănțuite, dansatoarele făcură o horă sălbatică în jurul lui George, care deja amețise de la cinci pahare de băutură.  Toader simți că-l cuprinde moleșeala și adormi cu fața-n portativ.  Miruna, cel mai tânăr dintre toți petrecăreții, îl luă pe bețivul euforic de mâna stângă și-l duse-n balconul care dă spre stradă. Balerina  își linse buzele cu poftă, apoi îl mușcă pe George de lobul urechii cu minunatele ei piersici rozalii. Acesta, bucuros de insistențele tinerei, zâmbi șăgalnic și  scoase din sacou un mic ineluș. Miruna văzând micuța  bijuterie roși de uimire  în timp ce mustăciosul râdea cu gura până la urechi.

- Coniță, strigă el cu glasul răgușit, inelul ăsta l-am luat când am fost la București cu trenul. Acest mic obiect a aparținut unui boier de pe vremea domniilor fanariote și mi-am vândut pământul ca să-l cumpăr. Vezi tu frumusețea asta mică? Am să i-o dau fiicei mele mai mari. Ea e unica mea comoară și-mi doresc tot ceea ce-i mai bine în viață pentru ea. Îmi pare așa rău că nimeni nu o bagă și pe ea în seamă și mi se rupe sufletul când o văd tristă sub stejarul nostru. Când era mică, eu mă jucam cu ea spunându-i că acolo va veni un prinț care-mi va cere mâna ei. Pe atunci credeam că spusele mele sunt doar povești, dar acum văd că ea chiar s-a bazat pe vorbele mele și suferă că nimeni nu o bagă-n seamă. Nu înțeleg de ce! Are aproape patruzeci de ani și nu s-a realizat. A făcut literele, e bogată, are afaceri în Brașov și Sibiu, are câteva case în sudul Franței, dar nu-i îndeajuns. Știi ce-i lipsește? George se opri din vorbit, mai luă o gură de coniac, apoi începu cu un glas și mai răgușit: Îi lipsește o familie, iar eu nu voi avea nepoți care să-mi poarte sângele peste veacuri. Știi cât de greu e pentru un părinte care a realizat atâtea în viață să-și vadă unicul copil viu eșuând? Dintr-o dată George izbucnind într-un hohot de plâns.

Miruna  se uită cu ochii înlăcrimați la bietul bătrân, care-și plângea de milă, beat, afumat ca o bucată mare de slănină, apoi fugi, supărată, din fastuosul balcon îndreptându-se spre camera cu instrumente. În urma ei, aburi de iasomie și lavandă se împrăștiau ca un mister în drumurile străbătute de întunericul nopții. Eșarfa ei lila-violet căzu pe covorul persan printre trabucurile și paharele mânjite de coniac. Între timp Toader se trezi din somn amețit de aburii alcoolului. Începu să recite din Faust dansând pe muzica jazz care răsuna din tobele nebune. George își reveni din plâns și plecă să o găsească pe tânără căreia i-a simțit buzele cărnoase răsfirându-se pe urechea lui îmbătrânită. Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: „Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe”. Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei, aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust, prelingându-se pe covorul persan. Miruna cu ochii migdalați o mușcă pe Aglaia de ureche, iar femeia leșină zâmbind. George strigă ca din gaură de șarpe, distrugând blestematul obiect în mii de bucăți. Cu mâinile mânjite de ceară azvârli statuia zeiței în perete, spărgându-l. Nervos, își scoase bricheta și o sticlă de coniac din sacou.  Turnă băutură peste tot holu’ și dădu foc casei. Lărgi găuroiul din perete și fugi nebun, de nu știa ce-i cu el. Casa ardea ca o torță imensă în miez de noapte și George alergă urlând în pădure până când umbra-i dispăru printre copaci.