DECÂT DUZINE

În textul prezentat şedinţa trecută, Duzina căpşunei albastre, autoarea, Andreea Violeta Bobe, se referă frecvent la putreziciune, la Samael şi la tot ce-i mai întunecat în această lume şi dincolo de ea. Nimic ieşit din comun, veţi spune, aducând felurite argumente din vasta istorie a literaturii universale. Însă, aşa cum observă şi Ion Avram, singura tehnică folosită este aceea a unei înşiruiri de propoziţii fără noimă, formând un text sado-maso, chiar horror.

negrul este aurul morţii în cetatea Lunii negre / e podoaba de la gâtul lui Lilith

Haosul (Ana Maria Panagatos), lipsa de logică (Cristina Dobreanu), de coerenţă (Marius Grama), truismele (Victor Cilincă) pe care le foloseşte – aşa cum foloseau pe vremuri romanticii stelele şi luna – nu fac altceva decât să-l îndepărteze pe cititor de text, fie el (textul)  şi publicat în vreo revistă ori între copertele vreunei cărţi. Pentru cei alarmaţi că ar fi o nedreptate: inechităţile nu sunt străine de istoria literaturii (a se vedea „cazul” lui Constant Tonegaru).

dincolo de Cosmos materia se află-n stare de plasmă/banii nu pot cumpăra valoarea culturală a cunoaşterii

Autoarea încearcă o forţare a stării de filosofare (Leonard Matei) – o filosofie de rit nou, una kitschoasă – pe care o expune prin formulări terne (Stela Iorga), reuşind astfel să creeze doar o atmosferă incoloră, inodoră şi insipidă (Simona Toma). De aici până la verdictul lui Marius Grama, „Nu este poezie!”, nu este decât un singur pas, chiar dacă Ioan Dan Pintilie mai îndulceşte smoala privind textul drept o poveste cu inserţii biblice şi cu umor involuntar.

cu negru s-au vopsit giuvaerurile de pe porţile Purgatorului şi Iadului/nici Lucifer nu poate să-l privească/lumina lui Samael păleşte-n lacrimi

Această controversă uniformă (Tudor Neacşu), lipsită de muzicalitate (Carmen Neacşu), nu are nimic în comun cu horror-ul din debutul acestei cronici, căci am face o mare nedreptate Corbului lui Poe sau Apocalipsei după Isaia.

Iar pentru că veni vorba de Edgar Allan Poe, haideţi să rememorăm o strofă din Corbul în frumoasa traducere a lui Doinaş:

Într-un sumbru miez de noapte când, sleit şi slab, în şoapte,

Cercetam doctrine stranii strânse-n  jerpelit  cotor,

Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată

Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.

„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –

                                                Doar atît – un călător.”

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru

 a-l asculta pe Ioan Dan Pintilie.

Octavian Miclescu

Horror-ambiția, cronică de cenaclu

foto: a.g.secară

Andreea Violeta Bobe a citit vineri și m-am cutremurat. Cutremurarea nu a venit din horror-bilitățile profund fabricate de dragul artei scrisului, ci din demonstrația intertextului care arată că adolescența sau, mai bine zis, postadolescența poate naște furii și revolte delirante. Textele sale, cele care aduc a proză, pentru că nu voi spune nimic despre cele care aduc a poezie, au un personaj central- Llerg, un semidemon depresiv cu tabieturi, un furibund posedat de insomnii sub tratament cu ceai de tei și “pastile cu gust de depresie”. Acest semidemon omoară în tulburările sale schizo-afective vreo câteva alte personaje cu drujba sau cu fierăstrăul sub amenințarea “ O să vă omor pe toți, pe toți o să vă chinui. Nimeni nu va scăpa de tăișul drujbei mele !”. Încerc să dau la o parte gîndul că ar fi o intenție cu un miez de adevăr pe undeva, pentru că în fragmentul “Portret” autorul printr-o înșiruire de întrebări retorice îl reabilitează pe Llerg și, poate, e doar o manieră de a intra în pielea personajului (dacă ar fi așa, ar fi bine)- “Cine spunea că cei răi nu sunt în stare să deosebească frumosul de urât sau să se bucure de micile plăceri ale vieții ? Oare cel care ucide cu sânge rece nu poate să transforme acest mod de viață într-o artă ?”. Ei bine, făcând un salt într-un alt fragment, găsim adevăratul portret al personajului care dovedește particularități efeminate -“Dintr-un sertar al noptierei a scos o oglinjoară, câteva cosmetice. Părul lung, roșcovan, stufos l-a strâns coc pentru a se machia. Fața albă, fină, ca de porțelan nu avea nevoie de fond de ten. Buzele subțiri, moi, rozalii au fost întâi pudrate, apoi date cu gloss discret. La urmă de tot a aplicat un strat de mascara. Și-a desprins pletele. Le-a pieptănat, le-a periat. Părul rămas între zimții de plastic strălucea ca o bijuterie”.

Dintre cei care au vorbit despre texte, Ion Avram a spus că sunt texte chinuite scrise la furie dintr-o ambiție și nu e vorba despre un talent literar, chiar dacă, dintr-o scăpare de sub control, scapă în literatură și Stela Iorga a spus că-i o încropire a ceva, pentru că are doar niște elemente amestecate într-un alambic.

                                                                                      Simona Toma

 

P.S. Vineri, 25 octombrie a.c., la orele 13,00, în mansarda Centrului Cultural “Dunărea de Jos”, se lansează C’ArtEsența cu numărul 15 semnată de Nicoleta Onofrei și fiindu-i alături cu mic și cu mare, ședința de cenaclu se va desfășura pe alte criterii, în alt loc și pe scenariul colegei noastre.

Cronică de cenaclu: Plăcintă de mistreţ, delicatesă pentru şerpi

„S-a dus muierea în bucătărie şi a gătit plăcintă de mistreţ lepros. Nu aluat orice mistreţ, ci pe cel mai greţos dintre toţi. L-a îmbibat în smoală, în otravă, l-a fermecat, iar pe urmă l-a adus pe Duhul-cel-Asupritor să-şi reverse răul pe plăcintă moşului. „

Vineri seara Violeta Bobe ne-a surprins ca la fiecare lectură cu o temă total diferită faţă de ce ne-a mai prezentat în cenaclu.” Povestea lui’ Moş Zgârâie-Brânză” şi cea fetei Împăratului Şerpilor, „Şerpoaica’, se vor două basme ”puţin impuse, cu multe inadvertenţe şi exagerări de limbaj, poate de dragul lumii de basm, din care putem remarca o bună intenţie şi fantezie a autoarei”, după cum precizează Ion Avram.

Stela Iorga primeşte textul cu extrem de puţin entuziasm din cauza nerespectării structurii basmului, atrăgând atenţia asupra faptului că textul nu este scris după simţurile proprii autorului, ci după indicaţii sau condiţionări asemeni temelor de casă. Aspectele pozitive care servesc textul ar fi imaginile terifiante, apocaliptice, care par caracteristice textelor prezentate de Violeta.

Simona Toma punctează că autoarea nu stăpâneşte graiul moldovenesc, în texte regăsindu-se regionalisme care nu fac parte din acest dialect şi că un lucru benefic pentru viitoarele scrieri ar fi ca acestea să se aştearnă pe pagină din impulsul personal, conturând mai bine stilul scriitoarei noastre.

„Un experiment interesant, surprinzător, care necesită mai multă muncă pentru a avea succes la cititori” este de părere A.G. Secară. Alături de el, Octavian Miclescu, Anca Şerban, şi Laurenţiu Pascal observă imaginaţia debordantă a Violetei în crearea unei lumi din altă lume.

Autor:   Ana Maria Panagatos

Astăzi, de la 18.00, la sediul cotidianului „Viaţă liberă”, citeşte Stela Iorga.

Cronică de cenaclu: Dacă este vie, de ce-ar sta pisica nemişcată în cutie ?

"Din punct de vedere gnoseologic, problema Adevărului se leagă în mod direct de problema limitelor cunoaşterii (ce este posibil să ştiu, cum ar spune Kant). Din toate aceste perspective, dar şi din domeniile conexe filosofiei, ca și din ştiinţă, voi alege să discut, în limitele acestui eseu, despre relativitatea cunoaşterii raportate la Adevăr, dar şi despre lipsa de fundament a vreunei teorii despre cunoaşterea absolută."

(Violeta Bobe, Ambiguitatea semnificaţiei Adevărului şi ocultarea

misterului în orizontul cunoaşterii absolute)

Violeta Bobe ne-a prezentat data trecută un eseu scris sub îndrumarea profesorului său de filosofie Bogdan George Silion; eseu care, din câte ne-a dezvăluit ea, a primit un premiu la un concurs organizat de Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti. Ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut, l-am înţeles sau nu l-am înțeles, iată consemnările din şedinţa de cenaclu!

Stela Iorga: "Mi se pare un eseu inegal construit ca arhitectură. Are o introducere prea lungă şi o concluzie care mi-a plăcut chiar dacă se termină în coadă de peşte, dar este prea scurtă. Aş fi dorit să fie mai permisiv, pentru că este scris de o elevă. Sper ca data viitoare să aibă mai multă voce proprie."

Ion Avram: "Mi s-a părut o lucrare străină de autor. Știm că este ambiţioasă, pentru că a mai venit să ne mai citească poezie şi proză. O sfătuiesc să-şi mai caute calea."

Marius Chiru a spus că "a comis-o bine, dar lipseşte concluzia". Lui Matei Leonard i s-a părut că bibliografia este foarte încărcată, un eseu "oglomerat de multe noțiuni, halucinant, mă trece dintr-o parte într-alta". Octavian Miclescu, referindu-se la temă, a spus că nu este un experiment greşit şi că "un asemenea eseu nu este de citit în cenaclu". A mai sfătuit autoarea să citească şi filosofie contemporană. Apoi, tacticos, a adus în discuţie experimentul cu pisica moartă şi vie în acelaşi timp, adică Pisica lui Schrödinger şi rupând o fâşie dintr-un ziar ne-a explicat cum stă treaba cu Banda lui Möbius.

A consemnat Simona Toma

P.S. Astăzi( vineri, 31 mai) ne citeşte, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Matei Leonard

Un delir de imagini sau despre proza Violetei Bobe

„(…) Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: «Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe». Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust prelingându-se pe covorul persan.”

(Violeta Bobe – Delirul)

    Vinerea trecută, ne-a citit Violeta Bobe o proză scurtă și o serie de poeme; după lectura propriu-zisă a prozei, Nicoleta Onofrei afirmă că „proza îmbină atmosfera caragialescă din schița D-l Goe și enigma a la Călinescu din Enigma Otiliei”. Nicoleta a mai spus că în text se găsesc multe explicitări ce nu fac bine textului, iar tabloul familial pe care ni-l prezintă autoarea este unul din exterior, incomplet, aproape redundant. Textul se salvează, totuși, prin o serie de imagini faine, Nicoleta încheind că textul are un miez anume, dar că mai trebuie lucrat. Asta pe de o parte. Ana Maria Panagatos, pe de altă parte, reduce proza la „expresii ce nu fac parte din text”, la „o proză ce n-are o linie care să poată fi urmărită”. Fără a o descuraja pe Violeta, Ana Maria apreciază ceea ce vrea să facă tânăra scriitoare, dar îi atrage atenția, totuși, că trebuie să persevereze și să acorde mai mare atenție la construcții și imagini.

    Cristina Dobreanu vede condeiul Violetei „în proză, cel puțin”. Aceasta spune despre Violeta că „are dinamism, sintagme care surprind – acest fapt ținând de haoticul (imaginației) autorului”. Cristina afirmă, în plus, că reușește să creeze o atmosferă decadentă, iar George, personajul principal, e foarte bine conturat, în text”.

    Stela Iorga spune că proza este departe de reușită; imagini foarte rare, pe alocuri bunicele, dar, spune aceasta, sonul auctorial lipsește cu desăvârșire. Stela Iorga i-a dat o serie de sfaturi Violetei în ceea ce privește compoziția prozei sau chiar a personajelor, recomandându-i să facă „exerciții” de portrete ale personajelor, de proze scurte, în care să se axeze pe o singură idee; „este totuși un pas mare înainte față de ce ne-ai prezentat în dățile anterioare, încheie Stela Iorga”.

    Sabina Penciu nu a reușit să înțeleagă poemele, spunând că au depășit-o, sfătuind-o să țină cont de sfaturile celorlalți. Sabina a mai spus că proza este mult mai reușită față de ceea ce prezentase anterior Violeta, iar alături de ea, Ioana Andrada Tudorie, a spus că proza este mai concisă, că oferă spontanul, neliniștea și că ridică un semn de întrebare (în fața existenței, bănuim noi).

Astăzi, la sediul Vieții Libere, ne va citi proză Ion Avram.

Florin Buzdugan

Proză Andreea Violeta Bobe

Delirul

George mânca de rupea pământul, iar în jurul lui dansau balerinele îmbrăcate în culori pastelate cu ursuleți de pluș în brațe. Pe masă, sticla de coniac, jumătate goală, jumătate plină, stătea ca un bibelou scump cumpărat de la anticariat. Fumul de țigară ieșea din nările scorțoase ale lui George, iar mustățile lui se legănau odată cu mișcările buzei uscate. Cutia cu trabucuri ședea tolănită pe covorul persan din sufragerie. Fetele nostime dansau după muzica pe care Toader o cânta la tobele tribale. Ca niște spirite dezlănțuite, dansatoarele făcură o horă sălbatică în jurul lui George, care deja amețise de la cinci pahare de băutură.  Toader simți că-l cuprinde moleșeala și adormi cu fața-n portativ.  Miruna, cel mai tânăr dintre toți petrecăreții, îl luă pe bețivul euforic de mâna stângă și-l duse-n balconul care dă spre stradă. Balerina  își linse buzele cu poftă, apoi îl mușcă pe George de lobul urechii cu minunatele ei piersici rozalii. Acesta, bucuros de insistențele tinerei, zâmbi șăgalnic și  scoase din sacou un mic ineluș. Miruna văzând micuța  bijuterie roși de uimire  în timp ce mustăciosul râdea cu gura până la urechi.

- Coniță, strigă el cu glasul răgușit, inelul ăsta l-am luat când am fost la București cu trenul. Acest mic obiect a aparținut unui boier de pe vremea domniilor fanariote și mi-am vândut pământul ca să-l cumpăr. Vezi tu frumusețea asta mică? Am să i-o dau fiicei mele mai mari. Ea e unica mea comoară și-mi doresc tot ceea ce-i mai bine în viață pentru ea. Îmi pare așa rău că nimeni nu o bagă și pe ea în seamă și mi se rupe sufletul când o văd tristă sub stejarul nostru. Când era mică, eu mă jucam cu ea spunându-i că acolo va veni un prinț care-mi va cere mâna ei. Pe atunci credeam că spusele mele sunt doar povești, dar acum văd că ea chiar s-a bazat pe vorbele mele și suferă că nimeni nu o bagă-n seamă. Nu înțeleg de ce! Are aproape patruzeci de ani și nu s-a realizat. A făcut literele, e bogată, are afaceri în Brașov și Sibiu, are câteva case în sudul Franței, dar nu-i îndeajuns. Știi ce-i lipsește? George se opri din vorbit, mai luă o gură de coniac, apoi începu cu un glas și mai răgușit: Îi lipsește o familie, iar eu nu voi avea nepoți care să-mi poarte sângele peste veacuri. Știi cât de greu e pentru un părinte care a realizat atâtea în viață să-și vadă unicul copil viu eșuând? Dintr-o dată George izbucnind într-un hohot de plâns.

Miruna  se uită cu ochii înlăcrimați la bietul bătrân, care-și plângea de milă, beat, afumat ca o bucată mare de slănină, apoi fugi, supărată, din fastuosul balcon îndreptându-se spre camera cu instrumente. În urma ei, aburi de iasomie și lavandă se împrăștiau ca un mister în drumurile străbătute de întunericul nopții. Eșarfa ei lila-violet căzu pe covorul persan printre trabucurile și paharele mânjite de coniac. Între timp Toader se trezi din somn amețit de aburii alcoolului. Începu să recite din Faust dansând pe muzica jazz care răsuna din tobele nebune. George își reveni din plâns și plecă să o găsească pe tânără căreia i-a simțit buzele cărnoase răsfirându-se pe urechea lui îmbătrânită. Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: „Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe”. Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei, aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust, prelingându-se pe covorul persan. Miruna cu ochii migdalați o mușcă pe Aglaia de ureche, iar femeia leșină zâmbind. George strigă ca din gaură de șarpe, distrugând blestematul obiect în mii de bucăți. Cu mâinile mânjite de ceară azvârli statuia zeiței în perete, spărgându-l. Nervos, își scoase bricheta și o sticlă de coniac din sacou.  Turnă băutură peste tot holu’ și dădu foc casei. Lărgi găuroiul din perete și fugi nebun, de nu știa ce-i cu el. Casa ardea ca o torță imensă în miez de noapte și George alergă urlând în pădure până când umbra-i dispăru printre copaci. 

                                                                                                                      

CUVINTE LIPITE DE PAGINĂ

(...) Dintr-o dată, privirea ei fioroasă se năpusti asupra cerului. Roşul norilor dezgolea o siluetă piramidală, cu vârful în sus, care strălucea ca un cuarţ. Aceasta cobora lent, rotindu-se pe solul marţian, şi ateriză la o distanţă de trei copaci de Lilith. Piramida transmitea peste tot un spectru luminos împărţit în cele şapte culori fundamentale.(...)

 (Andreea Violeta Bobe – Abisul)

„O secvenţă SF uşor confuză, cu destule pasaje de pseudoştiinţă popularizată; acţiunea este fragmentată, nu are acel suflu epic obligatoriu; se pierde în amănunte; un colaj între temeni şi cuvinte insuficient însuşite; personajele sunt abia schiţate; are şi pasaje de un comic involuntar; o manieră de a scrie adoptată imatur, deşi intenţiile autoarei sunt generoase.” (Valeriu Valegvi)

„Pare influenţată de nişte cărţi prost traduse; descrierile sunt prea lungi – ca şi dialogurile, care par şi nefireşti: nicăieri, nici măcar în cosmos, nu se vorbeşte aşa; să încerce un limbaj al viitorului, un soi de dialect al extratereştrilor; ideea unei planeta rămase fără apă este interesantă, chiar filozofică – dar prea puţin exploatată; pendulează între limbajul tehnic şi cel poetic; trebuie încurajată... Să nu se lase de scris! ” (Victor Cilincă)

„Un comentariu naiv, fără transfigurare, la care cititorul adoarme cu succes; un fel de lilu-lilu-crocodilu’; cuvintele sunt lipite de pagină, nu se desprind şi nu au semnificaţie; să citească despre estetica scrisului/ artei.” (Ion Zimbru)

„Nu scrie despre ceea ce simte, nu recreează; să fie ca un clopoţel care rezonează la sentiment, la idee, la trăire; să fie sinceră cu ea însăşi, să se raporteze la sufletul ei, nu la Univers; cititorul să vadă proiecţia ei în lume, a sufletului său de adolescentă.” (Stela Iorga)

„Este prea conştiincioasă în scriitură; parcă a scris o expunere după o temă dată; nu trezeşte emoţie, nu are consecvenţă în limbaj.” (Simona Toma)

„Are şi unele pasaje reuşite – dar majoritatea sunt plictisitoare; scris altfel – ar fi ieşit un text bun.” (Paul Berenştain)

„Compilează/ aplică nişte informaţii goale în mod mecanic/ artificial.” (Nicoleta Onofrei)         

„Are câteva realizări lirice adolescentine; în rest, scrie prea direct, prea brut, prea buzdugănos.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nicoleta Onofrei.     

 

Violeta Bobe

DE LA CUNOAŞTERE LA SIMŢIRE E CALE GREA

(...) Acum văd cun întregul desert a dispărut şi în locul lui a apărut dintr-o dată un hol uriaş. Singura uşă de pe acest hol este exact în faţa mea şi pe deasupra ei scrie «Laborator». Intru şi observ că totul este alb: parchetul, mobila, perdelele, draperiile, jaluzelele, faianţa şi varul de pe pereţi. Laboratorul e atât de alb şi luminos, încât orice persoană fotofobă ar leşina de panică. Lumina aceea sfidătoare a neoanelor e rece şi artificială, precum cel care a creat-o. Nimeni şi nimic ce s-ar putea afla în acest loc groaznic nu ar rezista, dar eu o fac. Toată răceala din încăpere îmi amorţeşte corpul şi, dintr-o dată, nu mă mai simt invincibilă. Laboratorul se învârte şi mă aruncă dintr-un colţ în altul. Neoanele strălucesc cu acreală şi cruzime, sfidând cu ţârâitul lor asurzitor coardele sensibile ale timpanului. Camera parcă se măreşte ca gura unui balaur ce vrea să înghită un oraş. Într-un dulap de metal, care mirosea a spirt medicinal, zăngănea ceva. Cu mâna tremurândă şi gura deschisă de emoţie, îl deschid. Imediat cade şi obiectul cu pricina. Este o carte şi nu orice carte, ci un compendiu mare şi gros ca o cărămidă.(...)     

 (Violeta-Andreea Bobe – Teză scrisă la Materia Cunoaşterii)

„Informaţii stocate în pagină; lipseşte magia aceea a simţirii care cheamă la citit. Numai buna intenţie nu este suficientă.” (Stela Iorga)

„Apreciez entuziasmul, ambiţia, buna intenţie şi voinţa de a scrie a autoarei; atmosfera – cât este ea de reuşită – m-a dus cu gândul la Mircea Eliade; a ales o cale prea sofisticată în a vorbi despre cunoaştere sau despre imposibilitatea cunoaşterii; să mai revină de patru-cinci ori asupra textului.” (a.g. secară)  

„O etalare a propriilor cunoştinţe; un text prea lung şi arid.” (Simona Toma)

„Nu este nici filozofie, nu este nici literatură; să nu mai folosească meditaţia explicită, să evite sintagmele de manual referitoare la noţiuni, definiţii, idei etc.; scrierea prezentată pare ceva între eseu şi «O mie şi una de nopţi»; să fie mai scurtă şi mai concisă.” (Andrei Velea)

„Fiind la prima lectură, este greu de spus dacă are sau nu are har; nu are încă stabilite jaloanele; filozofarea este caracteristică vârstei; nu cred că este nefiresc să te umfli în pene cu ştiinţa/ cunoştinţele tale, mai ales la vârsta adolescenţei; are şi imagini valabile, dar şi locuri unde plusează; să-şi caute vocea interioară şi să nu mai fie aşa scolastică.” (Nicoleta Onofrei)

„Prea multe comparaţii fără rost, prea multe descrieri care nu trimit nicăieri şi prea multe truisme.” (Radu Dragomir)

„Să renunţe la elementele cunoaşterii de tip manual; prea monotonă.” (Paul Berenştain)

„Un text scris mecanic, numai cu mintea; se descurcă bine la descrieri.” (Ionuţ Vasile)

„Remarcabilă setea de cunoaştere; între a crea şi a cunoaşte este greu de ales.” (Cătălin Popa)

„Textul pare o definiţie elaborată a materiei cunoaşterii – dar cam încărcat de descrieri; un text bun, dar prea lung.” (Victor Puşcaşu) 

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Teză scrisă la Materia Cunoaşterii

Vreau să aflu adevărul, dar minciuna mă atrage-n mrejele ei frumoase precum palatele din deşertul Deşertăciunii. Zidurile îmbibate de nisip stau încremenite în faţa timpului aspru care macină totul şi astfel, privind zidurile palatului, îmi amintesc de minciună, acest analgezic anticrizare ce-mi tulbură liniştea, iar parfumul ei de acid clorhidric mă scârbeşte mai rău decât o mlaştină puturoasă şi maţele mele vomită minciuni, minciuni pline de suc gastric. Paracetamolul e mort de-a binelea, pentru că nucleul benzenic s-a spart, iar dubla legătură acum e simplă. Legile chimiei sunt stricte şi cât se poate de logice, iar reacţiile se desfăşoară după ordinea impusă de Marele Adevăr Universal. Eu, ca orice om, încerc să gândesc logic pentru a descoperi Absolutul, dar capcanele ştiinţei îmi întunecă gândirea. Abstractizarea şi generalizarea nu sunt punctele mele forte, căci emisfera predominantă e cea dreaptă, nu cea stângă, ca la realişti. Cu toate astea, prin muncă şi ambiţie, încerc să desluşesc tainele întortocheate ale materiei, studiind din cărţi şi manuale legile chimiei. Vechile mele caiete pline cu picturi şi desene au fost înlocuite de teancuri de maculatoare, în care singurele desene sunt nucleele benzenice de la arene şi graficele funcţiilor f şi g studiate la algebră. De multă vreme mâna mea nu s-a mai atins de pensulă şi n-a mai împrăştiat dulcile culori tomnatice peste schiţe. A trecut atâta timp în care n-am mai amestecat pe o paletă nuanţa de mandarin electric lângă un roz bombon. S-au dus anii frumoşi în care stăteam la măsuţa cea veche şi mucegăită din bucătărie şi pierdeam ore până perfecţionam un pom cu fructe suculente sau un desen abstract. Acum am descoperit ştiinţa, pură prin rigiditatea ei, pentru că ea reflectă ca o apă limpede Adevărul din natură şi prin caracterul său realist îi arată omului cine este EL de fapt. Arta nu face decât să evidenţieze iluzia creată de imaginaţia omului. Ea e o reflexie a frustrării lui, o reprezentare materială inexplicabilă a subconştientului său, o răscoală, o defulare a rănilor sale sufleteşti. Artistul nu e niciodată mulţumit de sine şi de ceilalţi. El mereu suferă şi plânge în sufletul său blând, dar sălbatic ca un câine legat de lanţurile sfâşietoare ale dorinţei. Prin creaţia sa el speră la o mântuire aducătoare de fericire şi pace sufletească. Ţelul său este de a crea totul din nimic, asemenea fiinţelor divine, de a fi un Dumnezeu al formelor şi al culorilor, dar nu vine neapărat să obţină cunoaşterea absolută, deşi el îşi poate dori şi acest lucru, dar nu în mod obsedant aşa cum şi-l doresc oamenii de ştiinţă. Stau şi mă întreb: "Ce e mai corect oare: să devii un cunoscător al universului, sau un creator al acestuia?". Dacă eşti cunoscător nu trebuie să ştii să dirijezi lucrurile, adică să le aranjezi, să distrugi pe cele nefolositoare şi să dai viaţă altora noi mult mai eficiente? Iar un creator nu trebuie să cunoască ceea ce e bun sau rău, folositor sau nefolositor? Oare nu ar trebui ca omul să-şi echilibreze ambele sale părţi, cea artistică şi cea ştiinţifică? Oare cei înclinaţi spre o anume latură nu ar trebui să înveţe să o folosească şi pe cealaltă? Mai exact omul de ştiinţă, ţâfnos şi rigid, n-ar merita să renunţe la caracterul său ursuz privind cu drag un peisaj de toamnă în colori calde sau fredonând versuri la lumina lunii pline? Oare bezmeticul pictor mereu beat şi visător n-ar trebui să înceapă să fie serios şi să gândească logic asupra lucrurilor ce-l înconjoară, asupra sorţii lui şi a celorlalţi? Exact! Asta e soluţia: să ne dezvoltăm puctele forte şi să le întărim pe cele slabe. Ce soluţie simplă! Era chiar în faţa mea şi n-o vedeam, aşa cum un miop are ochelarii pe nas, dar îi caută în toate sertarele şi dulapurile posibile. Acum gândurile mele s-au limpezit precum apa pusă într-o eprubetă de cristal. Ea, apa, stă calmă şi emană o stare de linişte şi pace, iar lumina soarelui străbate eprubeta, împrăştiindu-se într-un ROGVAIV al purităţii divine. Imediat întreaga mea minte se luminează şi emite căldura unui suflet împăcat. Totul, absolut totul, dansează în horă de cercuri concentrice, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, schimbând sensul în intervale egale de timp. Lumina roşie acaparează întregul Sistem Nervos Central, iar funcţiile vitale organismului intră în stare de moleşeală. Singurele ecouri care mai răsună se pierd în cele mai întunecate colţuri ale spiritului adormit. PACE, CALM, LINIŞTE. şi apoi totul tace.

Mă trezesc şi văd cum Soarele jubilează pe cerul albastru spălăcit ca o mămăligă dodoloaţă peste o muşama murdară de lapte uscat. Norii sunt ca nişte bebeluşi durdulii pe un câmp de flori, iar vulturii ameninţători zboară nervoşi cu hălci de carne în cioc. Cobor privirea şi văd un imens monument, apoi zâmbesc. Starea meditativă din faţa palatului din deşertul Deşertăciunii mi-a deschis mintea către noi gânduri. Nisipul sterp şi hain al ergurilor nu a putut să mă lovească cu suflul său fierbinte, plin de otrava strivită de vânturile Saharei. Imediat Soarele a răsărit din spatele vastului monument şi l-a ars cu focul său purificator. În locul palatului un curcubeu s-a ivit din ruine, iar din spate s-a arătat un înger. Fiinţa cea deosebită seamănă mult cu un om, dar nu-i pot determina sexul. O fi femeie sau bărbat? Mi-a dat o floare, apoi a dispărut. În urma sa a rămas o dâră de argint şi cerul s-a întunecat dintr-odată.

            Acum văd cum întregul deşert a dispărut şi în locul lui a apărut dintr-o data un hol uriaş. Singura uşă de pe acest hol este exact în faţa mea şi pe deasupra ei scrie «Laborator». Intru şi observ că totul este alb: parchetul, mobila, perdelele, draperiile, jaluzelele, faianţa şi varul de pe pereţi. Laboratorul e atât de alb şi luminos, încât orice persoană fotofobă ar leşina de panică. Lumina aceea sfidătoare a neoanelor e rece şi artificială, precum cel care a creat-o. Nimeni şi nimic ce s-ar putea afla în acest loc groaznic nu ar rezista, dar eu o fac. Toată răceala din încăpere îmi amorţeşte corpul şi, dintr-o dată, nu mă mai simt invincibilă. Laboratorul se învârte şi mă aruncă dintr-un colţ în altul. Neoanele strălucesc cu acreală şi cruzime, sfidând cu ţârâitul lor asurzitor coardele sensibile ale timpanului. Camera parcă se măreşte ca gura unui balaur ce vrea să înghită un oraş. Într-un dulap de metal, care mirosea a spirt medicinal, zăngănea ceva. Cu mâna tremurândă şi gura deschisă de emoţie, îl deschid. Imediat cade şi obiectul cu pricina. Este o carte şi nu orice carte, ci un compendiu mare şi gros ca o cărămidă. Îl ridic şi-l şterg de praf. Pe coperta neagră şi masivă scrie cu diacritice aurite BIOCHIMIE. Imediat mă pun pe învăţat. Mă aşez în colţul cel mai umbros al încăperii, între dulap şi perete şi încep să citesc din scoarţă în scoarţă. Ceasuri întregi, lungi cât zilele de post, se scurg în compania compendiului de Biochimie, iar neoanele obosite de la atâta iluminat se ard. Întunericul a dominat imediat încăperea. Ah, dulcele meu întuneric! De când te aştept, muşcându-mi buzele de nervi! Cei mai buni "prieteni", compendiul şi întunericul, se amestecă omogen, formând o pastă dulce, tare şi zemoasă, care bucură spiritul oricărui fotofob iubitor de cărţi. Noţiunile greoaie din chimie şi biologie par a fi doar nişte poveşti pentru copii, iar memorarea lor e doar un simplu efort de citire a cuvintelor scrise cu litere negre pe foile gălbejite şi prăfuite. Trec vreo cinci-şase ceasuri şi lectura-i gata. Am pus stăpânire pe toate cunoştinţele şi de abia aştept să le aplic. Mă simt atotputernică în ştiinţă şi artă, iar realul şi umanul se îmbrăţişează ca doi fraţi gemeni. Nimeni şi nimic nu-mi poate fura Cunoaşterea!

A venit timpul să aplic cele învăţate. În tot laboratorul caut ustensilele, halatul, mănuşile. Le găsesc mai repede decât mă aşteptam. Pare cam ciudat! De obicei găsesc foarte greu exact ceea ce caut şi dau peste lucrurile de care nu am nevoie. În sfârşit am aranjat «şmecheriile» şi acum voi face MAGIA! Adun legăturile rupte, iau atomul de oxigen cu cel de hidrogen şi le unesc. Am făcut gruparea hidroxil, iar acum împrăştii amoniacul ca să alung mirosul minciunii. Ludicul substanţelor chimice mă face să uit de legile stricte după care funcţionează reacţiile, iar mintea mea dezordonată a omis faptul că între amoniac şi clor nu există o compatibilitate prea frumoasă atunci când vine vorba de plăcerea resimţită de organele olfactive. Întreg borcanul cu substanţe a explodat, iar minciuna se împrăştie nebună şi sfidătoare prin întreaga cameră a minţii mele nervoase de la prea multă dorinţă de cunoaştere. Aerul îmbâcsit face ca în cămăruţa gândurilor să circule o frază uimitoare. Nu ştiu de unde a apărut această ipoteză, dar pare reală şi sună frumos. Uneori îmi vin în minte astfel de idei şi nu am habar de unde apar. Îmi amintesc perfect când aveam reverii şi, din senin, îmi apăreau fel de fel de ipoteze şi idei care se răstălmăceau în minte, hrănindu-se din imaginaţia mea, şi niciodată nu le-am putut înţelege. De exemplu, odată lucram exerciţii cu asimptote şi brusc mi-a venit următorul gând: «Asta suntem noi pentru Marile Puteri Ascunse alte Terrei.. nişte gunoaie...». Niciodată, dar absolut niciodată, nu-mi apăruseră astfel de gânduri într-un laborator. Cred că o fi din cauza orelor prelungite de lectură, amestecate cu experimentele. Acum m-am lămurit şi eu de faptul că toate sulfurile și clorurile din sticluţele acestea sunt periculoase. Poate ar trebui să iau o mică pauză şi să mă plimb puţin. Oare unde să mă duc? Deschid uşa laboratorului şi mă trezesc într-o pădure frumoasă. Pomii sunt de mărimi şi specii diferite. Frunzele lor au culori foarte ciudate: mov, vişiniu, oranj, roşu, fucsia, iar formă lor e diferită de cea a arborilor europeni. Par a fi mai degrabă aduşi din Asia de Est, căci numai acolo se găsesc aşa minunăţii. Deasupra, cerul nu e albastru, ci violet, şi – în loc de soare – un curcubeu ciudat luminează întreaga zonă. Peste tot domneşte o atmosferă orientală, plină de calm, de echilibru şi înţelepciune. Nu se aude niciun zgomot, nu se observă urmă de vietate, iar în loc de iarbă – tufe de liliac şi trandafiri se întrepătrund printre arbori şi arbuşti. Între un pin şi un cais plin de poame apetisante, se vede un spaţiu gol, prea gol pentru un codru înghesuit. Mă apropii prudent şi dau de o cărare, o cărare care duce undeva departe de tot, în profunzimea acelei biosfere ciudate. Timp de câteva ceasuri străbat labirintul cel ciudat şi, în sfârşit, dau peste un fel de cetate. În mod straniu, seamănă cu o construcţie în stil oriental. Zidurile sunt formate din cărămizi mari, iar mai multe case se leagă între ele. Cea mai mare se află în centru. Toate  arată ca pagodele chinezilor. Înăuntru, grădini mari şi frumoase concurează în frumuseţe arhitectura perfectă a palatului. Orhideele şi bonsaii strălucesc ca nişte bijuterii, iar statuile cu Buddha oferă acel aer sfânt al înţelepţilor eremiţi. Toate astea le văd cu uşurinţă, căci porţile cetăţii sunt deschise. Fără sfială, păşesc în acest spaţiu al perfecţiunii şi mă plimb printre sălciile unde o fată îmbrăcată în costum tradiţional chinez cântă la un Qin, iar o coreeancă undeva mai departe se delectează cu sunetele ciupite ale Gayageum-ului. Ambele tinere cântă cu atâta pricepere, încât timpul parcă se opreşte în loc, iar tinereţea veşnică a Paradisului s-a pogorât peste acel colţ ascuns al lumii. Plimbându-mă, observ că-n el îngerii sunt înlocuiţi de indieni, tibetani, nepalezi. Toţi aceşti oameni minunaţi îmi încântă privirea cu veşmintele lor frumos lucrate, iar limbile vorbite de ei răspândesc acele învăţături înţelepte ale strămoşilor adormiţi. Undeva în această cetate e un loc gol, o curte cu o casă de mărime medie destinată unui locatar ce nu a venit încă. În ea trei slujitoare fac curat şi îngrijesc bonsaii. Centrul acelei curţi are o fântână arteziană, în care câţiva lotuşi plutesc, şi undeva în spate un Buddha de piatră stă ascuns printre tufele de trandafiri. O salcie şi doi cireşi cu flori rozalii surâd odată cu bătaia vântului, iar melancolia lor prevesteşte un lucru posibil să se împlinească. Mă opresc din admirat şi remarc faptul că cele trei slujnice şi-au terminat munca. Ele mă salută, aplecându-se în semn de respect. Eu le răspund cu un zâmbet, iar una din ele mă ia din mână şi mă duce înăuntrul acelei case. Totul este elegant şi simplu. Cu mult calm mă plimbă prin coridoarele, camerele şi odăiţele casei. În fund se opreşte, deschide o uşă laterală şi se aşează în genunchi, bolborosind ceva în limba ei. Îmi face semn cu mână să intru şi – după ce păşesc în acea sală –  închide uşa după mine. Din câte îmi dau seama, nu pare a fi o cameră obişnuită. Este mult mai încăpătoare decât celelalte şi are mai multe decoraţiuni. Pereţii sunt vopsiţi în nuanţe de lila ţi violet, iar tavanul e un indigo cu motive florale aurii. Sursele de lumină sunt lumânările parfumate în formă de ceară sculptată. Pe jos covoare stacojii sunt poziţionate către centrul de interes al încăperii, un scaun mare ca un tron sculptat din lemn. Lângă el stau două măsuţe cu ceainice şi orez. Pe tavan e prinsă o corniză lungă de care sunt agăţate draperii roşii care maschează parţial imaginea tronului. De pe scaun pare a se ridica un individ. El dă cu mâna perdeaua roşie la o parte şi se apropie de mine. Nu-i prea văd bine chipul, dar nu pare a fi asiatic. El mă priveşte am şiret şi cu o voce mieroasă mi se adresează: 

 - Bun venit, românco! Văd că nu-s singurul latin din adunătură asta de păgâni! Eu sunt îngrijitorul tău pe acest tărâm şi rolul meu este să mă asigur că tu vei respecta toate îndatoririle de locuitor în Palatul-de-Vis. Nu ai voie să mi te împotriveşti, căci toate legile sunt guvernate de mine. Eu conduc cetatea, căci reprezint spiritul ei. Singura regulă este să faci tot ceea ce zic eu, iar dacă refuzi vei îndeplini cu forţa tot ce poruncesc.

 - Explică-mi ce caut aici şi cât timp voi sta.

 - E greu de explicat. Vei afla pe parcurs şi vei înţelege sensul tuturor lucrurilor. 

 - Am treburi grele de făcut?

 - Nu. Trebuie să înveţi tot ceea ce-ţi spun şi să dai ascultare fiecărei vorbe.

 - În caz contrar..?

 - Nu vrei să afli, crede-mă! 

 - Sunt cumva musafir?

 La întrebarea aceasta, faţa străinului se încreţeşte sfidător şi el începe a râde în hohote.

 - Da, desigur! zice jubilând. Se poate spune şi aţa. 

 - Acum ce trebuie să fac?

 - Du-te cu cele trei coreence şi stai în grădină! Ele te vor învăţa multe lucruri folositoare. Să nu uiţi că eu văd, aud, simt  şi ştiu absolut tot ce faci, aşa că ai grijă!

Imediat asiaticele mă iau de mână şi mă plimbă prin toată cetatea. Ele îmi arată zonele cele mai frumoase ale Palatului-de-Vis: biblioteci, temple, muzee-grădini, parcuri, apoi mă duc la un fel de carnaval unde oamenii vopsiţi în culori strălucitoare fac o paradă cu elefanţi şi flori. Toţi acei oameni coloraţi cu prafuri şi vopsele dansează fericiţi în jurul statuii unui idol. Un grup de ţărani îmbrăcaţi sărăcăcios strigă în cor vorbe numai de ei înţelese. Atmosfera aceasta vioaie se aseamănă foarte mult cu un carnaval al spiritelor coborâte peste un tărâm al artei. Toate dansurile, cântecele şi zâmbetele de pe feţele asiaticilor sunt un adevăr izvor de bucurie pentru occidentalul care pătrunde în continentul sacru al răsăritului. Cum orice lucru frumos se sfârşeşte rapid, carnavalul se termină exact atunci când este mai frumos, iar acum cele trei fete mă trag de mânecă în semn de plecare. Ele mă conduc pe o scurtătură către "casă", unde văd chipul românului acela autoritar, exact în uşa de la intrare. Cu o faţă crispată de nervi începe să strige:       

- Ai întârziat! Trebuia să fii de acum trei ore acasă ! Nu ai habar cât de importante sunt acele ceasuri pierdute, copilule, căci te-ai bucurat degeaba când ai urmărit acei maimuţoi coloraţi! Grăbeşte-te şi vin-o în camera de studiu! 

 - Care cameră de studiu?

 - Sala aceea cu tron.

 - Vin acum.

 - Urmează-mă! 

 - Ce e aşa greşit că am stat la festivalul acela? Slujnicele tale m-au dus.

 - Ele te-au încercat să vadă dacă te laşi păcălită de orice lucru ispititor.

 - Şi am picat testul ?

 - Din păcate da.

- Îmi pare rău.

- Nu te cred, dar de acum înainte fii prudentă! Du-te în camera de studiu şi vei găsi multe cărţi. Până mâine dimineaţă vreau să citeşti pe aceea cu copertă verde închis şi am să te întreb ce ai înţeles din ea. Mult noroc!

Cartea cea verde îmi pare foarte familiară şi pot jura că am văzut-o undeva într-un loc, dar nu-mi amintesc care. Încep să citesc şi parcă nimic din ceea ce scrie acolo nu-mi este cunoscut. Nu văd menţionat titlul şi autorul nicăieri, iar asta mă face să cred că ceva se întâmplă. Citesc şi reţin destul de repede ceea ce vrea să spună volumul din mână mea. Din câte observ, e un amestec de literatură cu psihologie şi istorie, iar asta mă încântă. Trec ore peste ore şi, în sfârşit, răsare soarele. Cartea e demult lecturată şi încă mai absorb câteva pasaje, când aud un zgomot: uşa s-a deschis.

 - Bună dimineaţa, ucenic!

 -‘Neeeaaţaa! 

 - Am venit să te testez. Spune-mi care-i autorul şi cum se cheamă cartea!

 - Nu sunt menţionate aceste informaţii în carte.

 - De ce?

 - Pentru că farmecul ei constă în conţinut, nu în titlul pompos sau numele celebru al autorului.

 - De ce afirmi asta?

 - Deoarece mulţi tineri sunt interesaţi să citească ceva doar că să se dea mari şi nu sunt interesaţi deloc de substratul cărţilor.

 - Cam da... 

 - Ce am greşit?

 - Nu ai greşit, doar că nu ai zis chiar tot.

 - Aaaaa! Păi mai sunt şi autori anonimi, care nu au reuşit să se afirme, chiar dacă au scrieri de calitate. Unii au obiceiul să ocolească volumele autorilor necunoscuţi, deoarece li se pare că-s banali.

- Văd că te-ai descurcat destul de bine. Ai mult de lucru, dar dacă continui astfel o să fie bine. 

 - Ce trebuie sa fac?

 - O perioadă nedefinită de timp vei citi tot ceea ce-ţi dau şi te voi asculta, apoi o să vezi ce se va întâmpla.

 - Ce?

 - O să afli.

  Au trecut luni de la acea discuţie, iar în prezent încă mai sunt în camera de studiu cu alte şi alte cărţulii în braţe. Nimic nu s-a schimbat şi totul este monoton. Nu ştiu cum am rezistat până acum fără mâncare, apă, lumină şi aer. Nu îmi vine să cred că de cinci luni de zile am citit în continuu. Ceva e în neregulă şi va trebui să aflu ce. De la ultimul dialog cu individul acela, n-am mai deschis gura şi am uitat să vorbesc. Întunericul, covoarele roşii, scaunul ca un tron, draperiile roşii sunt martore gândurilor mele. Cinci luni de zile totul s-a întâmplat înăuntrul meu, în gând, în suflet, în corp, iar carapacea de carne nu mai simte niciun factor exterior, nici lumină, nici sunet, nici obiect. Parcă tot ceea ce este în afară a pierit într-un vid şi Universul s-a recompus în mine. Toată istoria lumii a avut loc în oasele mele, marile bătălii au vărsat sânge în atriul meu drept şi potopul biblic s-a desfăşurat de-a lungul intestinelor. Ochii sunt singura fereastră către exterior. Ei văd cum încăperea se învârte în jurul meu şi parcă toate obiectele dansează în hora cea mare. Aerul nu mai există şi simt cum mă asfixiez. Totul se întunecă şi cad lipită de podeaua rece ca un gheţar. Corpul întreg e mort, dar creierul e singurul factor biotic care mai funcţionează. În lipsa tuturor funcţiilor organismului, Encefalul îşi asumă rolul de a guverna bucăţica de viaţă rămasă. Creierul luptă în stare de latenţă că să obţină ceea ce vrea sufletul demult zburat din corp, şi anume cunoaşterea absolută. Ca să ajungi un geniu este oare necesar doar să ai acea sclipire, acea înzestrare genetică, sau trebuie să munceşti pe brânci douăzeci de ore pe zi, să te zbaţi într-o parte şi în alta şi să-ţi storci creierul ca pe un burete de vase? Oare calităţile slab remarcate pot fi compensate prin ambiţie nebună şi curaj ucigător? Dacă da, atunci genialitatea este îndeajuns pentru a obţine Cunoaşterea? În cazul în care răspunsul la ultima întrebare este afirmativ, oare  obţinerea Cunoaşterii duce la Mântuire? şi dacă răspunsurile la toate întrebările sunt negative, ce argument se poate aduce asupra lor? Aici s-a rupt firul logicii şi dintr-o dată creierul a explodat. Acum toate farâmiţele rămase se descompun la rândul lor în idei, ideile în cuvinte, cuvintele în litere, iar în mod paradoxal acestea din urmă redevin la starea lor iniţială, cea a unui spirit dornic de mântuire. şi dacă tot ce am spus e minciună?

            Minciuna e diavolul care pune piedici când omul porneşte pe Calea lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca un mare sistem biologic, vede, aude şi simte tot ce face micuţa fiinţă umană, dar stă nepăsător, pe când Lucifer, cu ochii mari cât nişte cepe şi gură unsă cu mâzgă cleioasă, şopteşte dulce în urechea afonă a naivului om. Cu zâmbetul pe buze, el soarbe încrederea prostului, din vena carotidă, iar în schimb îi implantează prostie în craniul sec. Şoaptele dezmierdătoare spuse în timp ce buzele muşcau lobul urechii se răspândeau ca vibraţiile apei în sufletul sterp şi lipsit de vegetaţie. Am fost martoră la vorbele Diavolului. Acestea au rămas înmagazinate în memoria de lungă durată, undeva în străfundul subconştientului meu. Ele mai vibrează ca nişte ţipete de pisică, iar falsitatea lor îmi tulbură starea biopsihologică. "Ce-ţi trebuie cunoaştere, când tu doreşti plăcere? De ce alergi către adevăr, care e urât şi snob, când dulcea minciună e ca un leagăn pentru bebeluşi?" Văd cum Necuratul ia omul de mână, îl duce-n Cetatea Haosului, de unde nu se poate ieşi. Haosul e minciună, haosul e dezordine, haosul e moarte şi durere, iar satisfacţia resimţită în urma falselor plăceri e ca un cub de gheaţă peste un vulcan ce stă să erupă. În haos e mizerie, ger năprasnic şi caniculă, lumina lui Samael e cufundată în întunericul lui Lilith, iar plăcerea cărnii are prioritate în faţa imortalităţii spiritului. Mintea intră în stare de latenţă la văzul tuturor calamităţilor Abisului şi fuge din locul acela dureros de stupid ajungând din nou în cămăruţa gândurilor dezordonate. Reveria produsă de substanţele chimice a avut un efect de drog amestecat cu somnifer, iar greaţa transmisă de el e ca o fiere stoarsă într-un pahar otrăvit cu săruri de aluminiu. O minte bolnavă, o minte otrăvită, vrea şi crede că poate face imposibilul, adică să obţină adevărul şi cunoaşterea absolută, ceea ce e lipsit de sens dacă ne-am orienta după legile logicii. Între dorinţă şi realitate e o mare distanţă, iar încrederea oarbă în idealuri poate duce la o adevărată iluzie, iluzie care prosteşte de-a binelea omul. Odată ce el îşi dă seama că e o mare diferenţă în ce îşi doreşte şi ce e posibil face un adevărat şoc emoţional, care-l imobilizează sau dimpotrivă explodează ca o substanţă ciudată dintr-un pahar Berzelius... Imediat simt cum cineva trage de mine, mă pălmuieşte şi aruncă apă peste faţa mea. Am deschis ochii si văd faţa disperată a românului, apoi apare bezna.

- Trezeşte-te! Ai intrat în stare de transă, iar daca mai stai mult poţi muri. Trezeşte-te imediat! Daca mori, ajungi în Infern şi nu vreau asta.

La scurt timp nu-mi mai simţeam pulsul şi nu ştiu ce s-a întâmplat apoi...

Şi Infernul mi se arăta sfidător în faţa ochilor; un spaţiu imens, cu hotare nedefinite, o întindere de stânci şi dealuri abrupte presărate peste tot cu iarbă roşie. Culoarea solului era oranj-roşcovan, iar strălucirea lui intră în contrast cu întunecimea pomilor negri şi scorţoşi. O vale îndepărtată, dincolo de stâncile abrupte, adăposteşte faleza fluviului Styx, ce străbate un drum de două ori mă lung decât Dunărea. Fără efort pot observa aburii stacojii, care ies din apa râului de culoarea vişinei putrede, unde cete de sirene şi sireni cu forme voluptoase şi apetisante se desfată din carnea stricată a proştilor care au încercat să traverseze Styxul. Peisajul macabru al acestui loc mă face să mă uit spre cer, dar nici acolo nu găsesc nimic bun. Nori mari şi vijelioşi mov-roşiatici se vântură ameninţători peste pământul sterp, peşti cu gheare şi aripi scuipă cu acid peste târâtoarele solului. Simt neminunea, dar nu mă mir deloc. Acesta e Infernul, locul tuturor necazurilor şi supărărilor umane, locul pieirii şi deşertăciunii. Bucăţica văzută mai devreme nu-i decât o picătură de apă într-un ocean. Când mă gândesc că mă mai aşteaptă şi alte chestii scârboase pe drumul meu spre Cunoaştere, mi se îndoaie coloana vertebrală, dar n-am de ales. Va trebui să continui...

 Merg pe un drum pavat cu oase, iar mirosul lor de cadavru mă ameţeşte. Pe lângă drum sunt fel de fel de gropi cu oameni legaţi de mâini şi picioare care mă roagă să îi salvez din Chinurile Veşnice. La o depărtare mai mare, doi dintre cei mai puternici demoni s-au ivit – Asmodeus şi Furfur. Spre surprinderea mea, niciunul nu a reacţionat văzându-mă şi şi-au văzut de drum. Norocul meu că regele şi contesa (căci astea sunt rangurile lor) au treburi mai rele de făcut pe ziua de azi. Umblu ce mai umblu printre oase şi gropi, iar în cale-mi răsare un moşneag pitic, pletos şi bărbos, călare pe o gloabă bătrână şi puturoasă. Acel bătrân antipatic este însuşi Furcas, vestit ca mare înţelept şi totodată unul din cei mai cruzi monştri.

 - Auzi, fetiţă? spune el, uitându-se saşiu şi răutăcios la mine. Vrei să te ajut să găseşti drumul spre ieşire?

 - Nu.

 - Mare greşeală faci. Dacă mă refuzi îşi tai capul cu sabia. 

 Imediat scot floarea data de îngerul acela misterios din Deşertul Deşertăciunii şi totul a dispărut. Nu mă mai aflu în Infern, ci sunt într-un fel de clinică sau spital. Schimbarea bruscă mă face să mă simt ameţită, iar în faţa mea holurile parcă dansează şi se învârt în horă. Întregul etaj al spitalului pare lung și întortocheat ca un labirint. Alerg ce alerg pe holuri, prin saloane, urc vreo şapte-opt etaje pe scări, încă vreo două cu liftul, şi observ că nu am ajuns nici la jumătatea clădirii. Cred că sunt într-un zgârâie-nori sau ceva asemănător. După încă un sfert de oră de "bântuit" printre asistentele medicale, care se prefac că nu mă aud când le vorbesc, ajung într-un loc ceva mai călduros decât restul spitalului. Singurul calorifer văzut era într-un lift cu uşile deschise unde stătea un nene oacheş, cu şapca pe faţă, care citea dintr-o revistă. Mă aşez pe calorifer şi casc, dar vocea omului mă întrerupe:

- Unde vrei să ajungi? întreba el tăios. 

- Habar n-am, nenea, răspunsei eu. Vreau să ajung... la.... la.. nu ştiu unde....

- Păi hotărăşte-te! Eu sunt liftier, nu ghicitor.

- Ce faceţi cu pachetul din braţe? îl întreb eu suspectă. 

 Cu un zâmbet ştrengăresc, îmi răspunde:

- Îl dau domnului de la etajul 80. Mai sunt 70 de etaje până acolo. E drum luuung. 

- Şi ce e în el?

 Ducând mâna la gură, zice şoptind:

- Nu ştiu, dar dacă tot cotrobăi aiurea prin spital, du pachetul şi fă ceva! Dacă îţi arde de plimbat, dă-i cutiile astea doctorului de la cabinetul de FILOLOGIE de la etajul 80, şi mă scapi de o treabă. Am multe de rezolvat astăzi şi-mi trebuie şi mie ajutor. Sunt singurul om de serviciu în clădirea asta.

- Vă ajut eu. Spuneţi-mi tot ceea ce trebuie să fac! 

- Bravo! Dacă faci ceea ce ţi-am cerut, îmi eşti de mare folos. Nu am nevoie decât să duci acest pachet la etajul 80, la cabinetul de FILOLOGIE. Acolo va fi un domn care îl vrea urgent.   

 Bucuros că m-a convins să îl ajut, îmi azvârle cutia în braţe şi porneşte liftul, apăsând pe tastele 8 şi 0. Aşezată pe caloriferul cald, mă întreb ce o fi aşa de greu în cubul acesta de carton. Liftierul îmi observă nedumerirea şi zâmbi din nou ştrengăreşte. La scurt timp îi cade şapca pe podea. Deşi becurile oarbe luminează foarte greu eu i-am putut distinge chipul.  

- Domnu’ Mircea, mi se părea mie că e cineva cunoscut! exclam cu ochii mijind. 

 - M-ai descoperit, norocoaso!

 - Ce vă veni să vă ascundeţi, îmbrăcat ca un liftier?

 - Trebuia să te testez cumva şi totodată să mă asigur că vei putea ajunge unde trebuie. Ştiam că singură nu eşti în stare să faci ceva, aşa că te-am ajutat. 

 - Nu dau dovadă de încredere? Încă sunteţi supărat pe mine?

 -  Încă mai sunt şi ştii de ce.

 - Îmi pare rău. Încerc să fac ceva bun, dar mereu iese eronat. Vă rog să înţelegeţi că mă străduiesc să fie totul bine, vorbisem eu cu un glas plângăcios.

 - Dacă te consolează, să ştii că e normal să greşeşti. Îţi cunoşti defectele foarte bine, deci încearcă sa le corectezi! Dacă laşi totul în baza altora, nu vei putea să faci nimic de una singură. şi fii mai ordonată! a  încheiat el discuţia, privindu-mă hotărâtor. 

 Timpul trece greu şi liftul parcă merge în gol. Acum am ajuns la etajul 20 şi a trecut jumătate de oră de când am urcat. Becurile oarbe parcă sunt obosite şi ele, oglinzile murdare de praf şi urme de cariocă neagră reflectă cât mai realist atmosfera sumbră a modernităţii. Caloriferul arde ca un jar încins, dar nici vorbă să-mi mut dosul de pe el. Un micuţ neon se aprinde, parcă de-abia trezit din somn, şi luminează încăperea metalică cu lumina lui rece. Acum se poate observa că liftul e fabricat dintr-un aliaj de aluminiu cu fier şi oţel industrial. Zgârâieturile făcute cu nu ştiu ce fel de unelte cam îmi dau de bănuit că nu e ceva în regulă. Într-un colţ umbros se observă o pagodă desenată cu pixul, lângă un Buddha cu ţigară-n gură şi un Shiva cu un casetofon în braţe. Acest desen amuzant îmi stârneşte râsul,dar liftierul nu pare deloc încântat de reacţia mea. Se încruntă şi-mi face semn să stau cuminte, apoi  şi-a reluat lectura. Mă întreb de ce oare domnu' Mircea citește reviste fără să bea cafea? Ceva se întâmplă şi voi afla.     

 Cele mai urâte lucruri din viaţa tinerilor sunt monotonia, lentoarea, aşteptarea şi restrângerea. Acestea "oferite" în mod singular sau în amestec îi disperă pe cei care au un suflet zburdalnic şi îi fac să se simtă ca nişte păsări în colivii. Liftul e locul "ideal", în care toate cele patru elemente se împletesc oferind o stare de sufocare, asfixiere, disperare, dar şi extaz. De unde atâta extaz? Din câte ştiu eu, extazul se naşte atunci când persoana se bucură cu toate simţurile, inclusiv cu propriul suflet, de un anumit lucru, cu o intensitate atât de mare încât interiorul său explodează ca o bombă şi se împrăştie în întreaga sa fiinţă. Când ajunge să-i placă, să iubească şi să se bucure de ceea ce el de fapt detestă, se produce o schimbare radicală, o adevărată reacţie reversibilă în care reactantul (factorul detestat) se transformă în produsul de reacţie (factorul iubit), apoi totul revine la normal. Cam aşa se descrie şi starea din cutia aceea de metal care urcă spre o destinaţie necunoscută, dar râvnită. Cam aşa mă simt acum. Începe să-mi placă ritmul lent şi monoton în care cutia aceasta metalică urcă către cer. Nu ştiu ce m-aşteaptă, nu ştiu de ce spitalele au cabinete de FILOLOGIE sau de ce liftierul este domnu' Mircea, tipul ăla sâcâitor care le ştie pe toate, şi nici dacă toate astea sunt vis sau realitate. Totul pare un vis, un drum de iniţiere în care totul este la prezent. Până acum tot drumul a fost din suişuri, coborâşuri, leşinuri, treziri, dar nu înţeleg nimic. De unde a început? Asta nu-mi amintesc şi nici nu-mi dau seama care sunt primele "amintiri" ale drumului. O fi laboratorul sau deşertul? Ba nu... ba da... Nu-mi aduc aminte! Simt cum liftul se roteşte ca un carusel Şi totul se întunecă. Mircea dispare, liftul nu mai e lift şi, în loc de pereţi de metal, un beton rozaliu se iveşte. Sunt într-un fel de cameră de copil, dar ceva mai mare decât mă aşteptam. Mobila este construită pentru dimensiunile unui micuţ de vreo 6-7 anişori. În mod ciudat, observ că nu sunt uşi, nici ferestre Încăperea aceasta ciudată nu are ieşire. E ca un labirint în care, odată blocată într-un colţ, persoana sesizează că în spatele său apare un zid. Ceea ce mă deranjează nu e spaţiul claustrofob, ci modul în care este aranjat. Tavanul e un fucsia ţipător, iar pereţii sunt vopsiţi în pete de roz, lila, violet. Scaune de plastic ieftin stau aşezate în colţurile dormitorului, iar un glob de discotecă ţine loc de lustră. Globul se roteşte în sensul acelor de ceasornic şi împrăştie luminile sclipicioase pe pereţi. Din senin, globul îşi schimbă traiectoria, iar o melodie lentă face să vibreze podeaua. Sub undele sonore ale piesei, pereţii se topesc, podeaua plină de sclipici se afundă într-o mocirlă de ciolofan şi voci umane încep să chicotească. Peste tot se lasă o ceaţă colorată, iar din pereţi se scurge vin roşu. Parchetul se inundă, camera se umple de vin şi de culori, aerul începe să miroasă a alcool.

Aromele narcotice se împletesc într-un haos al disperării în care tot ceea ce e pur şi virginal se spurcă într-o mâzga a minciunii, sedus fiind de dulcele gust al morţii. Îmi invoc plăcerea în durere şi ascult cum buzele poeţilor îmi muşca lobul urechii parfumate. De fiecare dată aud cum rujul buzelor cremoase se răsfiră pe coapsa catifelată cu gust de piersică. Carnea urechii miroase a fructe de munte, iar culoarea rozalie aminteşte de bebeluşii din pătuţurile pufoase ale minciunii. Poeţii mint, mint în durere, iar plăcerea minciunii adoarme raţiunea ca un somnifer otrăvitor. Starea de agregare a durerii este solidă, ceea ce e grav, dacă era lichidă mai exista o cale de scăpare. Astfel mă îmbăt din lichidul roşu, mirosindu-i iluzia inefabilă a frumuseţii lui.

Din starea de amorţeală de sub inundaţia bahică, o mână m-a tras şi m-a izbit de-un fier. În surdină aud un glas cunoscut strigându-mă :

- Trezeşte-te ! Am ajuns la etajul 80!

- Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu şi cât e ceasul? întrebai eu 

 - Este 17:45. Mai ai cincisprezece minute până când va trebui să fii la cabinetul de FILOLOGIE. Grăbeşte-te, căci domnu' te aşteaptă! mi-a zis liftierul grăbindu-mă.

- La revedere, Mircea! Trec pe la tine după ce duc pachetul.

Etajul 80 e cu totul şi cu totul diferit de restul spitalului. Seamănă mai degrabă cu un muzeu de artă decât cu un centru sanitar. Peste tot domnesc nuanţele toamnei, arhitectura este în stil baroc cu influenţe rococo, iar pe sală răsună o muzică de pian şi viori. Toate holurile conduc spre un punct central, statuia unui arhanghel cu sabia ridicată spre cer. În spatele statuii, o uşă micuţă, uşor insesizabilă, reflectă lumina candelabrelor de cristal. Deasupra ei scrie cu litere de cărbuni FILOLOGIE. Dinspre ea se aud venind paşi şi surprind cum un majordom deschide uşa. "Poftim, te rog!", zice el, apoi îmi face semn să intru. Cabinetul nu este unul simplu, ci o adevărată sală de lectură pentru oameni învăţaţi. Ca şi restul etajului, arhitectura şi mobila sunt în stilul demult apus al barocului francez, iar singurele piese de mobilier prezente sunt, bineînţeles, biblioteci grandioase, înalte de trei metri şi lungi de cinci, mesele cu foiţă de aur impregnată pe sculptura lemnului lor preţios şi scaune regeşti. În fundul sălii, undeva într-un loc ferit de luminile candelabrelor, un individ stă aşezat pe un scaun şi citeşte dintr-un volum vechi de secole. Acesta este anunţat de servitor că a venit un musafir şi-mi face semn să mă îndrept spre el. Se ridică de pe scaun şi începe să mi se adreseze: 

 - Bine ai venit, ucenicule! Văd că ai adus pachetul de care aveam nevoie, şi-ţi mulţumesc pentru răbdarea avută. Deşi ai făcut multe erori, eşti aptă.

 - Aptă pentru ce? Nu înţeleg ce se întâmplă şi n-am habar unde sunt, de unde am plecat şi care e destinaţia finală. Lămureşte-mă! îi zâmbisem eu distrată.

 - Încă mai eşti confuză. Se vede că te-a zdruncinat călătoria. Aşează-te pe scaun şi o să te servesc cu ceai. De care vrei să bei?

- Dacă se poate, de piersici.

 - Încă-ţi mai plac piersicile. Nu vrei să încerci ceva nou?

 - De struguri.

 - Îi bun. Faci progrese şi asta mă bucură. Ia zi-mi, ce crezi că ai învăţat în tot drumul ăsta?

 - Hmm... totuşi ar merge şi ceai de cireşe.

 - Lasă ceaiul! Răspunde-mi la întrebarea adresată, mai întâi.

- Să înţeleg că eşti vreun examen de bac, de tot insişti la mine. Mai bine zi-mi tu de ce nu vei să-ţi dai costumul asta de vrăjitor. Arăţi ca Magul cu lemiscata aia pe frunte.

 - Vrei să-mi dau jos costumul? mă întrebă cu un glas jos, domol şi apăsat, de parcă urma ceva imprevizibil. 

 - Şi normal, îi râsesem în faţă cu naivitate. Vreau să-ţi văd chipul, neapărat.

- Dacă asta-ţi doreşti, atunci să fie, dar uite, vine majordomul cu ceaiul! 

 - Nu am cerut de zmeură! ţipasem eu cu voce de copil. 

 - O să bei de care-ţi dau, ucenic. Eu sunt Marele Preot şi vei face ce-ţi poruncesc! Spunând asta cu o voce de imperator coleric, îşi ridică mantia arătându-şi adevărată faţă.

 - Dumneavoastră sunteţi? Cum de nu v-am recunoscut?... Cccuumm de nnnuu mii-am dat seama?!... Îmi pare rău, dar ştiu că am picat!... N-am vrut să fie aşa... îmi... N-am vrut să fie aşa... îmi... îmi... îmi pare rău...

- Hai, gata! Nu mai plânge, copilu'! O să ai şi alte şanse, la oferte mai bune decât asta. Să ştii că totuşi ai învins pierzând. Dacă ai fi câştigat, sigur deveneai arogantă şi făceai nazuri, cum faci când eşti ţâfnoasă. Prin eşec ai învăţat lecţii mult mai importante, şi ai început să-ţi conştientizezi punctele tari şi pe cele slabe. Mai ai vreo zece mii de şanse în viaţa asta şi un milion în viitoarele.

 - Dar, n-am reuuuşiiit! Am pierdut.

 - Nu mai pune sare pe rană, mămica! Sunt mulţumit de tine şi de munca ta, iar eforturile depuse au fost mult mai mari decât mă aşteptam. Acum întoarce-te acasă şi gândeşte-te la viaţă ca şi cum ar fi o teză la materia cunoaşterii. 

 - Materia cunoaşterii?

 - Exact. Teză la materia cunoaşterii.

Andreea - Violeta Bobe