101 tripuri cu Haidu (partea I)

Nu cu mult timp în urmă am reuşit, accidental, ce-i drept, să descopăr o teorie foarte interesantă, care explică aproape tot ce se poate explica pe lumea asta. Zic, pe lumea asta, pentru că teoria mea, ca multe alte teorii metafizice, deschide porţi către alte lumi. 

Era o zi perpendicular-perplexă, glisând aşa uşor asupra noastră. După o noapte de muncă şi o dimineaţă de băut, o colegă de muncă, facultate sau apartament, care se numea Bianca, Laura sau Mirona, mă însoţea la metrou. Intrasem prin Piaţa Romană şi ne îndreptam spre Victoriei, unde drumurile noastre, toate, se cam despărţeau. Aşa de mult băusem şi năuci eram, încât colega asta m-a întrebat dacă nu vreau să o însoţesc acasă, unde păstrase încă o ţigară. Nu era prima oară când fumam cu ea şi îmi aduceam aminte cu drag de celelalte ocazii.

Ultima oara fumasem în faţa Teatrului Naţional. Cu mai mulţi colegi. Stătea lângă mine şi fiecare idee care-mi venea îi era transferată natural şi imediat în propriile urechi. Aşa fumaţi şi derizorii eram atunci, că în momentul în care o maşină Smurd a trecut prin stânga noastră cu sirena pornită şi urlând aşa intrând în depăşire la rondou, în momentul ăla Biancăi, Laurei sau Mironei i s-a părut că maşina a dispărut acolo, în intersecţie.

Într-adevăr, nu se mai vedea, şi ne oprisem cu toţii încercând să ne dăm seama pe unde a ieşit maşina Smurd după ce a intrat în intersecţie. Bianca, Laura sau Mirona era cea mai afectată de întâmplarea asta, care i se părea la limita imposibilului, eu eram doar puţin amuzat. Nu ştiu câte minute au trecut aşa, cu urechile noastre ciulite şi scrutând orizontul. Multe minute înlănţuite au trecut atunci, până când maşina Smurd a reapărut pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Era ca şi cum intrase de pe Bulevardul Carol într-un triunghi al bermudelor şi ieşise după câţiva ani, cu aerul că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am lansat atunci ipoteza – pe care i-am împărtăşit-o în special Biancăi, Laurei sau Mironei – că maşina Smurd ar fi intrat în pasajul de la Universitate, pe două roţi şi fugind aşa pe scări, trecând pe lângă intrarea la metrou şi ieşind pe celelalte scări, pe Bălcescu. Părea cel mai plauzibil lucru, şi imediat imaginea maşinii Smurd intrând la gura de metrou şi strigând în stânga şi în dreapta “pardon, pardon!”, spre indignarea oamenilor, imaginea asta mi-a apărut imediat ca într-o poză a atlasului mitocăniei urbane, cu titlul, probabil – Smurdul de Metrou.

Nu despre asta voiam să vorbim, totuşi, ci despre ce s-a întamplat în ziua în care Bianca, Laura sau Mirona m-a invitat să fumez la ea. Iar eu am acceptat.  

(citiţi şi partea II)

adrian haidu

Thalia versus Euterpe la Galaţi

Un eveniment bine venit, dorit şi de scriitori şi de actori, care a încercat să reunească artiştii într-un spaţiu comun, aseară 27 iunie s-a întâmplat să fie la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Aici patru actori au interpretat câte patru poeţi gălăţeni, la iniţiativa şi colaborarea Humanitasului, Teatrului şi Bibliotecii V.A.Urechia.

Galaţiul duce lipsă de un loc de întâlnire a diferitelor forme de artă, în care creatorii să interacţioneze, un surogat cel puţin pentru o oră, două a încercat să fie teatrul. Directorul acestuia, Vlad Vasiliu, chiar a dat glas observaţiei despre absenţa unui topos, să zicem, exprimând totodată dezideratul existenţei unui astfel de loc.

Din păcate lume puţină. Poate trei asemenea instituţii ar fi putut totuşi să mediatizeze mai mult, să reuşească să trimită la urechea gălăţeanului vorbe, cel puţin mai convingătoare, sau mai puternice. Actorii ce au dramatizat poemele lui Cristian Tudor Roşca, Florina Zaharia, Iulian Grigoriu şi ale Danei Potorac au fost Ciprian Braşoveanu, Ana Maria Ciucanu, Cristian Gheorghe şi Svetlana Friptu. Din păcate actorii gălăţeni, recunoscând talentele lor, au fost fără vlagă în interpretare. Imediat după recitalurile lor a urmat puternicul şi pasionalul, sau pasionantul, Mihail Gălăţanu, care i-a surclasat prin forţă şi intimitate. Poate totuşi foaierul şi microfoanele nu i-au ajutat pe actori, nefiind obişnuiţi cu ele (Svetlana Friptu chiar a renunţat la el, probabil ştia dumneaei ce ştia), sau poate ar fi avut nevoie de o mai bună cunoaştere a autorilor textelor, astfel încât să le surprindă mai mult viaţa, personalitatea cuvintelor, în lipsa unor indicaţii regizorale, ataşate la poezii. Mihail Gălăţanu are totuşi avantajul interpretării propriei poezii şi, chiar dacă nu e actor, are un talent înnăscut către spectacol şi în-vieţuirea textului. O observaţie – la el chiar că, sigur, nu mai trebuia microfon. Se zguduiau la propriu pereţii teatrului.

Un ultim recital a fost cel al scriitoarei Angela Baciu, după care s-a trecut la discuţii (însoţite de ţigări şi bere), finalitate pe care ar trebui, sau trebuie, să o aibă fiecare astfel de eveniment – spectacol.

Noi, cei de la Noduri şi Semne, ne-am retras, ca de obicei, la bar, de data asta la Cornalina, unde ne-au însoţit pe rând Andrei Velea, domnul Viorel Stefănescu împreună cu Dana Potorac, Cristian Tudor Roşca şi directoarea Casei Corpului Didactic Victoria Movileanu, iar mai spre seară Mihail Gălăţanu şi soţia lui.

Salutăm evenimentul şi cu respect pentru toţi cei implicaţi, aşteptăm şi alte iniţiative de acest gen.

Ne vom revedea probabil, mulţi, sau câţiva dintre noi, marţi 29 iunie, la ora 14:00 în sala Mihai Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, unde Mircea Cărtărescu îşi va lansa noile volume.

Nicoleta Onofrei