Cronică de cenaclu: Teatru antic în secolul XXI

Marius Chiru ne-a oferit vinerea trecută o lectură inedită, ba chiar curajoasă, potrivit lui Ion Avram – o piesă de teatru care aduce aminte de vechile capodopere greceşti ale marilor Eschil, Sofocle, Euripide. Lipsită de acţiune şi axată mai degrabă pe tensiunea internă a dialogului, piesa a început cu nelipsitul cor specific teatrului antic, pentru ca apoi să apară treptat personajele. Fără o intrigă puternică şi cu o poveste de dragoste voalată, textul a fost primit puţin cam sceptic, dar au fost remarcate imaginaţia şi cursivitatea. Atât Cristina Dobreanu, cât şi Stela Iorga l-au sfătuit pe autor să încerce să pună pe hârtie subiecte mai personale, autentice. 

Astăzi, de la ora 18,30, la sediul Viaţa liberă, Ilie Răpcianu ne-a promis proză.

Nicoleta Onofrei

Blues me like they do in U.S.A., de Stela Iorga

„Când plângea Otohime parcă avorta îngerii fără aripi deodată, era o zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii care, vai!, nu mai putea trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale scoteau, ceva ca un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acoperea nici eu faţa urâtă a lumii, ci numai îi acoperea lui Otohime ochii, să nu vadă drumul spre iubitul ei”. (Made in U.S.A., Stela Iorga)

Textele Stelei Iorga, fie că este vorba de poezie în proză, cum este cazul celor citite vinerea trecută, fie că este vorba de poezie, pur şi simplu, sunt dramatice. În ele sunt învolburate iubiri neîmplinite, privite şi descrise cu jale. Stela Iorga nu este un narator detaşat, este implicat până în măduva oaselor şi jeleşte odată cu serafimii pentru personajele feminine etern îndrăgostite, dar fără a avea cale de împlinire pe acest plan. Motiv pentru care personajul feminin apare ca fiind blestemat să rămână în singurătate, „spânzurată de cerurile disperării”.

Astfel, Gelu Ciorici-Şipote vede în „Made in U.S.A.” un poem tulburător, cu muzicalitate interioară, cu simboluri bine inserate, iar leitmotivul prozei „Scurtă poveste de iubire” este o cheie originală, respectiv pisica - un terţ rezolvă trăirea de viaţă, carne şi sentiment între două persoane. Tristeţea din textele Stelei transpare tandru, aşa cum observă şi Carmen Neacşu, ca un blues, însă cuvintele dure, explicative, mari trag parabola textului în jos. „Personajele nu sunt vii, nu au o viaţă a lor. Lipseşte atmosfera şi dialogul. Pare să fie mai important autorul decât personajele. Suferă de patetism”, spune Cristina Dobreanu.

Nicoleta Onofrei

Vinerea trecută, adică pe 3 octombrie a.c., a citit Violeta Bobe.

Belerofon, selfie cu Himera

După publicarea volumului Gargoyle în colecţia cArtESENŢE, Nicoleta Onofrei debutează realmente la editura Timpul cu volumul de poezii Chimera între ziduri, volum din care a citit la ultima şedinţă de cenaclu.

Această Chimeră are o sensibilitate acută însă uşor mascată, nefiind expusă într-un mod teatral, cu un ritm interior şi o muzicalitate bine conduse, este de părere Ion Avram.

A.G. Secară, cel care semnează postfaţa volumului, admiră decorul de mucava în care autoarea construieşte un mic coşmar şi unde ne invită text după text.

m-am lăsat în jos/m-am culcat pe o parte într-un semifetus/şi nu m-am mai putut dezlipi

Folosindu-se de paradoxuri (Victor Cilincă) Chimera impresionează cu formule intense şi precise, care te invită să explorezi (Tudor şi Carmen Neacşu) cele mai adânci şi nefireşti beciuri ale fiinţei umane. Universul poetic al Nicoletei, e de părere Anca Şerban Gaiu, i s-a întregit, estompând duritatea textelor din trecut, ceea ce o face pe autoare să folosească o ecuaţie lirică superioară, omul fiind redus la nivelul furnicilor, al gândacilor... (Cristina Dobreanu)

Atmosfera din paginile volumului conduce la un spectacol în care eul dispare, accentul căzând mai mult pe un personaj colectiv (Simona Toma). Acest personaj colectiv, aş completa, umanitatea cu toate ale sale, e reprezentat de această Chimeră venită din adâncurile istoriei umane, ce se confundă cu propriul său trecut, iar autoarea nu îşi asumă rolul lui Belerofon, cel care călare pe al său Pegas omora Himera în vremurile mitice, ci al unui pictor expresionist, preferând s-o închidă, să-i izoleze substanţa activă şi s-o expună lumii întregi în tuşe dure – căci un mijloc suav de expunere nu serveşte cauza –, groase şi la fel de mitologice ca însăşi exponatul, precum găsim în tablourile lui Georges Rouault.

alunecă o capcană cu ghimpi/apasă crengile/arde frunzele/soarbe sângele

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi mâine (12 septembrie), de la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, pentru a-l asculta pe Paul Berenştain.

Octavian Miclescu

Între mundan şi ceruri, zgomotul

„când ai crezut că poţi crede/ nu ai putut suporta zgomotul/ unei familii de moluşte care/ trasează o graniţă/ peste linia ferată”. Iubirea şi „aerul tare” în textele lui Leonard Matei sunt ascunse voit de „rufele colorate”, fie că acest lucru se întâmplă ca o autocenzură a eului liric, fie pentru că, mai întotdeauna, în realitate, acestea din urmă distrag atenţia de la primele. Astfel încât totul devine doar o umbră a oamenilor „cu feţe de ceasuri/ agăţaţi în fulare”. Leonard Matei este un idealist, caută credinţa în iubire şi credinţa în credinţă, iar la urmă „să nu avem moarte”. Ascunzişul sentimentului în spatele metaforei a născut, în şedinţa de cenaclu, dispute pe text şi pe lângă text. Cristina Dobreanu a remarcat că sumedenia de metafore diluează sentimentul, iar autorul riscă un suprarealism greu de descifrat, care uneori nu trece dincolo de jocul de cuvinte şi naşte doar un limbaj preţios. De aici, membrii cenaclului s-au împărţit în două tabere, cei care au susţinut existenţa preţiozităţii limbajului şi cei care au infirmat. Marius Grama a observat linia logică a textelor, care trasează doar nişte tuşe din care cititorul trebuie să îşi construiască singur propriul tablou. Tot lui Marius, exprimarea i-a părut simplă, deranjante fiind numai rimele şi ritmul accidentale. Ordine în şedinţa de cenaclu a părut să facă Stela Iorga: "Un univers sensibil configurat, în care umanul este în regresie. Inserţiile de suprarealism fac bine, dar uneori exprimarea este contorsionată, pare să caute formule de exprimare inedite. Ruperile de sintaxă potenţează o idee, dar, în acelaşi timp, produc sincope, pe când cele întregi, care curg, merg direct la suflet. Este un continuu balans între mundan şi ceruri", a spus aceasta. Şi tot ea a remarcat faptul că textele sunt mature, indiferent conflictele ideatice pe care le-au creat. Leonard Matei ştie ce caută la un text ştie ce vrea să transmită, iar, vorba Ioanei Andrada Tudorie, titlurile sunt ca nişte momeli pentru cititor. „Poezia lui Leo are o nuanţă filosofică, dar nu mai este la fel de criptată, versurile sunt mai fluide”.

Nicoleta Onofrei

Mâine, 11 iulie, de la 18,00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citeşte Paul Berenştain.

Între Preda şi Sorescu

„Nitra era zgârcită rău/ De-i tremura chirpirciul casei când te vedea/ La poartă./ - O zgârcă, ce mai!/ Când îi dai îi fată scroafa,/ Când îi ceri îi moare vaca,/ Zicea ţaţa Gherghe.// -Ai, bre, un ciur de mălai?/ - De unde? Totu-i un fluture! Şi dispărea-n casă./ Sau o strigai la pârleaz./ - Ai, bre, cu împrumut un cocoş? Că, uite,/ Mă anunţară copiii că vin mâine/ Şi să le fac un rasol colea,/ Să-i omenesc./ Îs toate turbate! Le-o muşcat dihorii az’noapte...” (Octavian Miclescu, Zgârca)

      Cuceritoare, cam aşa ar putea fi descrise, într-un singur cuvânt, textele prezentate de Octavian Miclescu, vinerea trecută, în şedinţa de cenaclu. Cu un limbaj apropiat de cel folosit de Marin Preda, în Moromeţii, dar cu o structură ce te trimite la Sorescu, Octavian Miclescu a reuşit să creeze un alt fel de proze scurte, autentice prin limbaj, personaje, teme, lirism, umor. Ceea ce l-au făcut pe Gelu Ghemiş să afirme că, poate, doar Marin Preda a reuşit să surprindă atât de bine viaţa satului, o viaţă a satului trecută prin filtrul propriu. „Convinge prin neaşteptatul temelor. Are un umor copios pe care îl aplică prin nume, povestire, limbaj. Unul dintre texte, Dezgheţul, este o superbă parabolă a Revoluţiei. Te trimite la Sorescu şi prin tematica moroilor, nu numai prin structură. Expresiile au naturaleţe, nu sunt false. Somnul lui ‘nea George este de un realism magic”, este de părere Victor Cilincă. Potrivit lui Ion Avram, savoarea, naturaleţea şi farmecul textelor vin din faptul că poveştile sunt cel puţin auzite, dacă nu trăite, astfel încât doar cu mici excepţii forţează inserţiile de folclor. Temperându-şi entuziasmul faţă de micile proze lirice, Stela Iorga consideră că, chiar dacă nu inovează în totalitate în liric şi proză, Octav Miclescu iese cu basmaua curată.

Nicoleta Onofrei

Vânătorul de expresii

“Sânul mamei m-a vrut cu toată iubirea lumii/ şi încă mă încălzesc, mă mai încălzesc/ cu prima privire căzută peste trup/ dar prin venele lumii/ nu încape inima mamei mele/ şi eu cresc uneori prea repede” (Laurenţiu Pascal – maternă)

Laurenţiu Pascal are idei, chiar dacă uneori se îndepărtează de acestea, chiar dacă materializarea acestora în poezie este puţin pompoasă, uneori, sau poate ajunge să fie expusă un pic prea la suprafaţă, cum se întâmplă în “poveţi părăsite”. “Dumnezeu/ mai are mereu/ un obraz de întors”. 

Laurenţiu vrea grandiosul, motiv pentru care de multe ori cade în patetism. Poate acesta este cel mai mare păcat al său. 

Laurenţiu are sensibilitate şi imaginaţie, în schimb acestea se termină prea brusc. Astfel încât, în poemul „repetiţia lumii”, „iarba şi roua dezleagă şireturile”, pentru a-i înnoda degetele, dar apoi vine finalul „când portofelul mă cheamă la oraş”, care rupe structura exprimării de până la el. 

Laurenţiu Pascal pare să cunoască păcatul şi riscul civilizaţiei, asfaltul fiind un fel de cancer care acaparează inima, care o goleşte. Cu toate acestea, de multe ori, autorul nu rămâne decât un vânător de expresii. 

Aşa cum observă Stela Iorga, chiar dacă textele lui au o curgere lirică bună, apar alăturări de cuvinte care doar dau bine, liric sunt la îndemână, dar sunt expresii ieftine. Potrivit acesteia, Laurenţiu încă suferă de preţiozitate, iar după gustul lui Andrei Velea textele sunt un pic cam prea declamative. Autorul şi-a mai rafinat stilul, într-adevăr, aşa cum spune Gelu Ghemiş, dar nu este de ajuns. Simona Toma subliniază spaţiul îngust al cuvintelor, acestea născându-se din aceeaşi arie. De asemenea, repetiţiile sunt adesea folosite prost şi nu potenţează cu nimic textul.

Nicoleta Onofrei