Radu Dragomir, Noduri și semne, alte ornamente

Radu Dragomir

Radu Dragomir declarat vinovatul de vineri pentru cele șase pagini de proză (intitulate Ornamente) în care talentul deschide ușa larg aproape cu toată binevoința lui Dumnezeu. Și așa a venit Radu la cenaclul acesta Noduri și Semne pentru că aici juriul nu dă niciodată note (de cele mai multe ori dă sfaturi) dar are o duritate neîntrecută de nici un talent-show de pe la tv. Din păcate lipsa de experință  a autorului a găsit o idee bună și pe  Ecaterina care suferea, suferea ca personaj, suferea și din punct de vedere literar. Ion Avram a considerat că maniera în care este scrisă povestea Ecaterinei (Cati) îl îndepărtează pe cititor de cheia textului, acesta fiind prea tehnicizat, dar acolo unde autorul lasă condeiul să scape la vale (mai ales în gândurile personajului său principal) avem pînă la urmă o  scriere literară. Victor Cilincă a văzut un text lucrat, care trebuie citit încet, pentru că se intră foarte greu  în acesta și de a semenea apreciază realismul crud al acestuia. Stela Iorga a simțit o proză expozitivă care arată mai mult ca o observație clinică fără participație artistică. Carmen Neacșu precum și Andrada Tudorie și-au pus toată încrederea în autor afirmând că proza acestuia poate fi  salvată iar Simona Toma pentru nereușita textului dă vina pe lipsa de emoție care survine din lipsa de cunoaștere  a personajelor, autorul nefiind decât un observator extern. 
Acestea fiind spuse vă așteptăm astăzi pe la orele 18:00, pentru că citește poeta Nicoleta Onofrei.

Laurențiu Pascal

Vânătorul de expresii

“Sânul mamei m-a vrut cu toată iubirea lumii/ şi încă mă încălzesc, mă mai încălzesc/ cu prima privire căzută peste trup/ dar prin venele lumii/ nu încape inima mamei mele/ şi eu cresc uneori prea repede” (Laurenţiu Pascal – maternă)

Laurenţiu Pascal are idei, chiar dacă uneori se îndepărtează de acestea, chiar dacă materializarea acestora în poezie este puţin pompoasă, uneori, sau poate ajunge să fie expusă un pic prea la suprafaţă, cum se întâmplă în “poveţi părăsite”. “Dumnezeu/ mai are mereu/ un obraz de întors”. 

Laurenţiu vrea grandiosul, motiv pentru care de multe ori cade în patetism. Poate acesta este cel mai mare păcat al său. 

Laurenţiu are sensibilitate şi imaginaţie, în schimb acestea se termină prea brusc. Astfel încât, în poemul „repetiţia lumii”, „iarba şi roua dezleagă şireturile”, pentru a-i înnoda degetele, dar apoi vine finalul „când portofelul mă cheamă la oraş”, care rupe structura exprimării de până la el. 

Laurenţiu Pascal pare să cunoască păcatul şi riscul civilizaţiei, asfaltul fiind un fel de cancer care acaparează inima, care o goleşte. Cu toate acestea, de multe ori, autorul nu rămâne decât un vânător de expresii. 

Aşa cum observă Stela Iorga, chiar dacă textele lui au o curgere lirică bună, apar alăturări de cuvinte care doar dau bine, liric sunt la îndemână, dar sunt expresii ieftine. Potrivit acesteia, Laurenţiu încă suferă de preţiozitate, iar după gustul lui Andrei Velea textele sunt un pic cam prea declamative. Autorul şi-a mai rafinat stilul, într-adevăr, aşa cum spune Gelu Ghemiş, dar nu este de ajuns. Simona Toma subliniază spaţiul îngust al cuvintelor, acestea născându-se din aceeaşi arie. De asemenea, repetiţiile sunt adesea folosite prost şi nu potenţează cu nimic textul.

Nicoleta Onofrei

PEISAJ DIN EDEN CU REPETIŢII

   

Adăugaţi o legendă

 Într-o friguroasă seară de iarnă, poetul gălăţean Laurenţiu Pascal a încercat să spargă monotonia hibernală cu versuri de dragoste trăgându-şi esenţa din arealul mitico-filosofic al genezei umane. Avându-i în prim-plan pe Iş şi Işa (Adam şi Eva), poezia sa are, totuşi, un aer rusesc, de secol XIX. Gruparea de zece poeme, “Peisaje şi alte sentimente”, adusă în faţa cenaclului de către Laurenţiu Pascal, a suscitat lungi discuţii despre receptarea artei, dar şi despre ultimele realizări ale autorului.

     “În principiu, ar trebui să fie mai atent când repetă anumite cuvinte, doar în anumite locuri aceste repetiţii reuşesc să dea tărie”, observă Nicoleta Onofrei.

     “Am început să înţeleg ce scrie Laurenţiu. Textele sunt mai consistente. Nu prea se mai încurcă în idei fără conţinut. Aici tema este foarte clară, dar repetă anumite cuvinte care strică plăcerea lecturii. Unele repetiţii reuşesc, dar unele versuri în plus taie din fluiditatea textului. Mi-a plăcut poemul Amanta”, a conchis Alexandru Maria. Autorul l-a provocat să citească un poem fără repetiţiile incriminate. Alexandru Maria a remarcat cu bucurie rimele involuntare, dar şi că este prea vădit faptul că vrea să descrie un peisaj, de exemplu Peisaj ratat.

     Laurenţiu Pascal a mai replicat criticilor săi că are obsesii pentru anumite cuvinte, nu doar afinităţi.

     Anca Şerban crede că “Fiecare avem nişte obsesii pe care le aşternem pe hârtie. Unele cuvinte se repetă de prea multe ori. Cel mai bun poem este ultimul şi ar fi trebuit să începi cu el.”

     “Laurenţiu Pascal a ajuns la un nou nivel de expresie. A încercat să continuie acel stil şi a adunat aceste texte care nu cred că îi fac o reclamă foarte bună. Poate a fost un dicteu automat. Are câteva imagini care i-au reuşit”, a remarcat Octavian Miclescu. Tot el a atras atenţia asupra poemului Peisaj cu alte riduri ce are greutate, melancolie şi arată experienţa în scris a poetului, care trebuie să fie mai drastic cu el însuşi.

     Albu Cristian spune că “Autorul are talent. Deşi îmi plac poeziile cu rimă, cele scrise de Laurenţiu Pascal chiar îmi plac. Au un aer romantic”.

                                                                                      Marius Chiru

     

P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul cotidianului “Viaţa liberă”, ne citeşte Tudor Neacşu.

Cronică de cenaclu – Laurenţiu Pascal

Vinerea trecută am fost surprinşi de noua direcţie din poeziile lui Laurenţiu Pascal, „texte în care se observă o schimbare esenţială de decor, atât interior cât şi exterior, desprinzându-se de cerebralul care-l caracteriza în trecut. De data aceasta îşi îmbogăţeşte poezia în lirism şi reuşeşte să creeze o atmosferă specială prin ritm interior şi muzicalitate” (Ion Avram)

„Poezie rotundă, densă, cu versuri frumoase,având tendinţa poemului într-un vers”, caracterizează pe scurt Sterian Vicol.

Victor Cilincă este de părere că autorul reuşeşte să ajungă dincolo de muzicalitatea poeziei, are o încărcătură uşor filosofică şi uneori doreşte să vină cu lucruri noi, cu o abordare nouă care te emoţionează.

Poeziile pe care ni le-a prezentat Laurenţiu Pascal sunt mai puţin crispate, sunt calde iar în unele versuri căldura este atât de abundentă încât simţi că te sufocă (Ana Maria Panagatos). Din punct de vedere al stării pe care ne-o transmite poezia lui, aceasta este una brută pe care o aşterne pe hârtie şi din loc în loc o mai croşetează (Anca Şerban Gaiu).

Tatiana Nona Ciofu observă o constanţă, un soi de cuminţenie sub un văl de monotonie, aparent impusă, asemeni unui strigăt înfundat deoarece se autocenzurează îngrădind simţirea. „Eu aştept să citesc o poezie crudă scrisă de Laurenţiu Pascal”.

„M-a surprins plăcut”, mărturiseşte scurt Sabina Penciu.

 

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Tatiana Nona Ciofu.

LIRISM, PARADOX, AUTOCENZURĂ

când îngerul s-a trezit/ soarele alergase jumătate de viaţă/ avea o durere scursă din cap/ îşi căuta aripile prin buzunare/ din braţul până la cot, până la umăr/ degetele se plimbau agitate în cerc/ corăbiile visează în adâncul oceanelor/ sinuciderea apelor/ îngerul dă din umeri scurt/ oftează, se aşează în dreapta mea/ îmi şopteşte că putem începe.

 (Laurenţiu Pascal – umărul gol)

„O poezie inegală în ceea ce priveşte discursul liric – aşa cum este el organizat; această organizare nu este posibilă dintr-un exces de liricitate; aglomerări de verbe care îngreunează discursul poetic; are şi multe locuri comune, multe discontinuităţi şi nu prea îşi găseşte drumul între sine şi discursul liric.” (Stela Iorga)

„Pare decis să construiască; acolo unde scrie mai mult din creier decât din inimă, este mai puţin realizat; are şi nişte zone paradoxale, care vin bine în text, dar şi multe lucruri spuse deja; în rest – pare mai sigur pe el; are, cel puţin, un poem rotund, bine realizat.” (Victor Cilincă)

„Poemele prezentate de Laurenţiu Pascal mi se par nişte parabole existenţiale care frizează deşertăciunea; se vede că vizează perfecţiunea, dar topica îi îngreunează mesajul; mai trebuie eliminate multe piese (şuruburi/ piuliţe) care sunt în plus.” (Ion Zimbru)

„O atmosferă prea romantică; se cam repetă – atât în formă, cât şi în mesaj – şi cam stagnează; stilul tineresc/ zglobiu nu-l avantajează – să se maturizeze.” (Andreea Violeta Bobe)

„Într-adevăr, se vede o schimbare legată de stil – probabil, datorată unor lecturi diferite; sunt locuri unde regăsesc vocea autorului şi unele locuri care nu mă încântă; se vede un soi de autocenzură oarecum exagerată!” (Tatiana Nona Ciofu)

„Are lirism – însă, mai întotdeauna, îi lipseşte claritatea; are ceva de Frankenstein; spune prea multe la un moment dat şi încurcă cititorul; are şi un soi de preţiozitate/ de nefiresc, de dorinţă de a şoca.” (a.g. secară)       

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Andreea Violeta Bobe.      

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

PRIN LABIRINTUL ABSTRACTIZĂRII

cântarea aceea ademenea/ sub voalurile negre ploaia/ precum o rugăciune/ ne sărută umbrele/ bunica, mătuşa şi mama/ prin casă prieteni şi rude/ amintiri troienind/ prin locurile lui/ au înflorit pânzele de păianjăn/ cu gust de ceară, cu gust de liturghie/ umbra lui din curte a plecat

(Laurenţiu Pascal – Ultimul peisaj al unchiului)

„Poezia lui Laurenţiu Pascal este ca o băutură efervescentă care dă pe afară din prea mult zel, din prea multă dorinţă de explicare; are probleme şi cu logica liricului.” (Anca Şerban Gaiu)

„Are două caracteristici: simţirea, care depăşeşte actul descrierii şi infatuarea/ preţiozitatea textului de dragul de a şoca/ atrage; are unele zone de lirism exacerbat şi altele lipsite de orice formă de lirism; are o devălmăşie a scrisului care se datorează unui preaplin de trăire/ simţire; să evite monorima care-l coboară la nivel de joc; o poezie inegală – inegalitate care ne demonstrează că Laurenţiu Pascal încă îşi caută calea.” (Stela Iorga)

„Tonul imperativ îi deserveşte poemele.” (Simona Toma)

„Elemente abstracte îmbinate şi rătăcite ca într-un labirint; de aici, şi o anume dificultate a descifrării poemelor; în rest – scris liber, spontan, ce pare a se încadra în curentul modernist.” (Violeta Bobe)

„O poezie idealizată, nesinceră; romantizează prea mult, în detrimentul atmosferei; are cuvinte în plus; prea siropos; să fie mai pasional, să aibă mai multă vervă.” (Nicoleta Onofrei)

„Are probleme cu titlurile pe care le alege defectuos; are şi pasaje de adevărată poezie.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un bun arhitect al miniaturalului; un bun observator, un bun îmbinător al lumii ideilor cu concretul.” (Radu Dragomir)

„Cred că se încurcă în cuvinte şi sintagme prea alese, dar goale; să fie mai atent la ce vrea să spună decât la cum vrea să spună.” (Cristina Dobreanu)

„Laurenţiu Pascal are o problemă cu viziunea - în sensul că îşi propune o altă viziune; cred că vrea să fie mai cuceritor, romantic – ca poet, desigur; un editor bun ar putea să organizeze o carte din textele sale.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

Lectură Laurențiu Pascal

Sprijinitul Privirii

ospitalitate

Ceara lumânării adoarme în ferestra mea A4

lasă acolo o mască cu miros adânc de rugină

de mă cauţi deschide

am lăsat o aripă răsucită în butuc

şi instrucţuni de mângâiat cuvinte

puneţi gândurile în cuier

şi îţi voi prinde oftatul înainte să cadă

                                            de ai ostenit

                                            sub pielea aceasta e o formă de scaun

                                            aşează-te
                                            acum îţi aduc o cană de peisaje.

Tinereţe fără bătrâneţe

Prin ogradă
copiii se orbeau
legându-se la ochi cu frunze de nuc
cu strigăt de luptă
vânau vântul cu trestii
sub streşini cu nuci în pleoape
bătrănii închid în coajă
miezul de nucă
de bătrâni suntem şi orbi
să punem în cupe ograda
sub pielea stoarsă de timp
vor înflori începuturile vieţii.

Trepte de lumină

dimineaţă

se desenau lent în lumină pereţii
cearşaful, umărul tău
ochiul meu călare îţi fuma aerul
trăgea adânc în piept
să nu îţi pierzi aripile
sub derularea clipelor

terapie pentu îngeri

La ferestra lumii
de ochii nu-ţi plâng
stinge lumina cu pietre
va veni clipa
când un gând îl ucide pe altul
strânge aripa sub tine
pune talpa în talpă
pasul necălcat în abis
de ochii nu-ţi plâng
coboară de nouă ori
în piatră.

tatuaj

de sus până jos
acesta îmi este braţul
şi crede
nu pot scrie întotdeauna
pe o nervură de trandafir
nu pot scrie întotdeauna
sub roşu de inimă
tu să mă cerţi
mai ales când îmi uit mângâierea
pe chipul tău.

M-am lepădat de Satana, dar nu de tot…

Cu degetele roase de cerneluri/ deschid geamul de la o lume la alta/ să nasc un măr muşcat de tine/ câteodată mă intind până la gând/ şi totuşi rama e prea strâmtă.
(Laurenţiu Pascal, Peisajul cinci)
Naşterea copilului îl găseşte pe Laurenţiu Pascal scriitor mai inspirat. Poate un pic schimbat, observă Ion Avram, nu în sensul posibilăţilor de structurare - titluri bine găsite – ci în sensul încărcăturii, prezentându-se cu poeme cu aer de meditaţie, cu trimiteri în mesianic şi biblic, care joacă pe milă şi iertare. Se găsesc sintagme cu muzicalitate folclorică şi inedite (ex: a mirosi a suflet). Estetic, poezia sa arată bine, totuşi chiar cu acea notă a sensurilor mai grele, rămâne cumva în afara eu-lui, cumva nesincer, cumva expresia pare căutată. Dacă e bine sau rău asta ţine de fiecare scriitor.
Subtitlurile deservesc titlurile şi poemele, prezenţa lor ori codifică în exces ori, din contră, explicitează textul. Invenţia lingvistică trebuie să fie susţinută de text, şi asta nu se întâmplă mereu în poezia lui Pascal. (Stela Iorga)
Andrei Velea, aproape opus lui Ion Avram, consideră titlurile cam formaliste, iar jocurile din texte cer ca ele să se regăsească şi în titluri. Se pot observa unele pasaje, sau poeme, care sunt forţate, iar scriitura este fadă, manevrând imagini care ung şi manipulează sufletul. În ceea ce priveşte artificialitatea pasajelor, acestea sunt observate şi de Anca Şerban Gaiu, care spune că balansează între simţul poetic nativ şi construcţia cu prefabricate.
a.g.secară, zic eu, poate, tocmai din cauza nesincerităţii de care vorbeam la începutul cronicii, consideră că nu lasă liricul să fie el însuşi, dar este un „naufragiu literar” reuşit, un purgatoriu, tot literar, cvasirealist, cvasimistic. Deranjante i se par apropierile oximoronice. Gelu Ghemiş şi Monica Harhas au observat plasticitatea poeziei, Laurenţiu rămânând puţin ermetic (Ghemiş), fără să se lase prins de peisaj (Harhas).
În concluzie, unora, se pare că, le face bine „spânsurătorea” şi se mai vede şi în poezie.

Nicoleta Onofrei

Vinerea viitoare, la ora 18:00, la sediul Vieţii Libere citeşte a.g.secară.

Naufragiu

grupaj de Laurenţiu Pascal

Peisajul doi

(după vamă)

Când de la o palmă la alta

ridurile se ţin de mână

când se mai scade un aer rece

şi se adună un aer cald

iar barba se prelinge

în pieptul de bărbat

ascute bine spada

cu faptele bune

sub capul plecat.

Aripi spre cuib

când pun gândurile în formă de cuib

sub coaja oului

cu mâinile legate

se împarte aburul pâinii

aşa zăcea mama întreagă.

când sunt aici

şi acolo-i Crăciunul

zâmbetul ei

lasă mereu urme în zăpadă

Peisaj odihnit

(cercul lui Zimbru)

În aşteptarea cercului

bătrânii stau în boxa martorilor

mestecând ploaia

el îşi număraseră punctele

crescător, descrescător,

pare, albe

până în cusătura camerei

îşi prelinse degetul

dreapta stânga,

stânga dreapta

şi aşa s-a rupt şi atâta odihnă

aici unde se mestecă ploaia

bătrânii se ridică în picioare.

Verdict:

la stânga

unde am răstignit şi vântul.

peisaj cu foame

(a patra poveste a vânătorului)

de la vârful bocancilor

braţul ţi se umple cu ochi

punct e acolo

statuie aici

trăgaci da

apăsat da

glonţ da

alergi pe dinafară

cu toată fuga cazută din cai.

să nu te culci pe partea celaltă

acolo

ştergea izvorul o sete

aici

expiri

într-un măr

într-un vierme

peisaj sub spânzurătoare

(prospect de psihiatru)

fără nevoie de încurajări

viaţa începe

şi se termină pe întuneric

de ai amorţit

caută un pas pe dinafară

cât o plecare, jos din spinare

cu toată ocara cazută din ra(i)

şi dacă aici

viaţa începe

şi se termină pe întuneric

caută

acolo

sub umbra ei

e atâta soare

aerul cald dintre surâsuri

după chinurile facerii.

sculptor în cuvinte

(falsul cerşetor de milă)

iartă-mi tristeţea întâlnirii

cuvinte

m-am născut obosit în coaste

să nu nasc EVE,

am îngropat copacul păcat

în propria-i umbră...

să-mi crească aripi pe chip;

iartă când miros a suflet

azi blestemat de cei mulţi,

agricultori de EVE

am deschis sertarul cu sentimente.

iartă doar UNA

mi-a furat coloana vertebrală

Peisajul cinci

(după visare)

Cu degetele roase de cerneluri

deschid geamul de la o lume la alta

să nasc un măr muşcat de tine

câteodată mă întind până la gând

şi totuşi rama e prea strâmtă

al doilea peisaj cu îngeri

(primul retrospectiv)

Aici trebuie să povestesc

mâna care scrie e sculptată-n ceară

mâna care deseneză

ruptă în mina creionului

de la apăsarea tuşei.

Era aceeaşi lună

mai înoptată de o casă

şi mi se decojea pături suflul

precum o cafea

care cere cubul de zahăr

aceeaşi lună

şi-un eu în perna dreaptă

sau poate într-un colţ, într-o stradă.

Nafragiu la o margine de rouă

care-mi spăla picioarele

precum o magdalenă

marie magdalenă zidită în pietre.

De atunci îngerul păzitor

aleargă înafara sintaxei

aleargă cu spume

în mâini şi în aripi aleargă.

Cât o înoptare

îl mai prind de un gând.

- Nu

au trecut prea mulţi îngeri aici

prea mulţi prea cuminţi

cu pietre fierbinţi până-n dinţi

prea mulţi prea cuminţi

ce prin rotiri de fus au sădit

aripi şi aripi în pietre

să obosească în trup de femeie

să obosească de sete.

- Cu picioarele curate

nu-şi cer plugul tău prin piatră

nici o pană, nici un fulg

nici să-mi cobori din spinare

peste rug.

De ai mâna derutată

adânc spre sarea cea de zbor

să ne mânjim cu păcate

să ne mânjirăm amândoi

să nu vezi piatra ridicată.

Timp peste noi, timp peste aripi

iar jos unde s-a terminat sudoarea

sub aceeaşi lună

supţiată de un soare

lângă o magdalenă

două aripi căutau spitale

să pună pe rană.