Iubirea, eterna

Fănica Dumitrache a prezentat săptămâna trecută textele de debut în poezie. Aflată sub influnţa poeziilor romantice din anii 60, 70, autoarea îşi prezintă trăirile printr-o poezie de dragoste care nu aruncă pe masă cu sentimente, nu este forţată şi care îţi dă senzaţia de echilibru (Victor Cilincă).

Furtunile noastre rup podurile/ Şi ne destramă vrăjile/ Cusute-n basme pentru copii

 Poemele sunt clare, claritate care provine din simplitatea modului de a scrie, formând nişte flash-uri care îţi sugerează o mare dezamăgire dusă până la durere, până la ţipăt, este de părere Ion Avram.

Ţi-ai pus pantofii cei noi/ Să calci mai cu grijă/ Primăvara.

Stela Iorga spune că poeziile prezentate au o detentă mică, dar e onestă, emană o căldură cuceritoare, cu multe momente lirice frumoase. Poeta Stela Iorga atrage atenţia şi asupra faptului că stângăciile contrabalansează versurile cu încărcătură deosebită, versuri pe care Carmen Neacşu le percepe drept scrise din suflet.

Ochii nu-mi sunt limpezi,/ Tu nu mă mai ţii de mâini/ Şi zgârii după tine/ Toată ţărâna ce ne desparte

A.G. Secară observă faptul că poeziile Fănicăi Dumitrache nu sunt de un patetism strigător la cer, fiind echilibrată dn acest punct de vedere, iar Cristina Dobreanu admite faptul că autoarea are simţ artistic, modestie, simplitate. Cât priveşte bilele negre din textele prezentate de către tânăra aspirantă la titlul de poetă sunt cele specifice unui începător: forţarea figurilor de stil, folosirea clişeelor etc.

Cu Alexandru Maria plăcut impresionat de texte şi cu Gelu Ghimeş, care ne spune că poezia este bine cântărită, încheiem aici cronica de astăzi şi vă aşteptăm de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a-l asculta pe Alexandru Maria.

 
Octavian Miclescu

Cui i-e frică de Secară, A. G. Secară?

    

     În şedinţa trecută de cenaclu, criticul şi scriitorul A. G. Secară, a prezentat un eseu „despre cum se scrie proză scurtă” – un omagiu adus scriitorului Dimitrie Lupu, ajuns la onorabila vârstă de 70 de ani –, o critică de întâmpinare a cărţii lui Augustin Cupşa, „Marile bucurii şi marile tristeţi” (Ed. Trei, Bucureşti, 2013) şi o proză proprie. Textele prezentate aparţin stilului consacrat al lui A. G. Secară, cu tendinţa de a deschide prea multe paranteze în textele critice, încercând să surprindă cât mai multe detalii, aglomerând astfel textul cu referinţe critice şi note; iar schiţa prezentată este bine condusă însă finalul apare brusc, asemeni unei tăieturi de sabie japoneză. (Simona Toma)

     Marius Grama este de părere că autorul foloseşte bine tehnicile criticii literare, iar Victor Cilincă susţine faptul că textele critice se apropie mai mult de eseu, cu pasaje foarte lungi, cu un oarecare verbalism, lăsându-se la un moment dat furat de literatură. În schiţă – continuă Victor Cilincă – nu este deranjant, foloseşte secvenţe mici, agreabile, cu un umor fin, englezesc.

     Textele critice sunt scrise dintr-un prea plin al bucuriei de a scrie, căzând astfel în păcatul de a solicita atenţia în mai multe direcţii, iar cheia pentru a descifra textele criticate este uneori greu de găsit, observă Stela Iorga, care îi recomandă criticului AG Secară să fie mai tehnic, mai pedagogic.
Nicoleta Onofrei spune că autorul are sensibilitatea textului şi poate ajunge cu uşurinţă la esenţa acestuia, însă din dorinţa de a o expune cât mai bine, cât mai complet, deschide multe paranteze în textul critic şi face foarte multe trimiteri.

     Schiţa, e de părere Leonard Matei, este agreabilă prin absurdul redat şi prin lipsa de implicare a personajului principal, iar Carmen Neacşu este convinsă de faptul că scriitorul A.G. Secară s-a născut cu pixul în mână, fapt de care nu s-a îndoit nimeni.

Octavian Miclescu