CRONICĂ DE CENACLU: Cărţi ale cenacliştilor la Festivalul "Axis Libri"

Victor Cilincă, Ion Zimbru, Mihail Gălăţanu şi a.g.secară au fost printre protagoniştii Festivalului Naţional al Cărţii "Axis Libri", lansându-şi cărţi noi, mai vechi sau chiar în pregătire… Victor Cilincă a venit în faţa eventualilor cititori cu un „Abecedar istoric gălăţean”, un manual total nonconformist de istorie locală, aflat la prima ediţie… tipărită, cealaltă ediţie, princeps, sic, fiind electronică! Un sumar mai mult decât atractiv, care poate fi folosit chiar şi de către agenţiile turistice pentru a face din Galaţi o atracţie. Gândiţi-vă că pe aici, pe la Galaţi, a trecut chiar Dracula, brandul neoficial al României… Desigur, doar în romanul lui Stoker, dar, nu-i aşa, fără literatură şi mit, legendă, unde ar mai fi realitatea? Aşadar, o istorie a Galaţiului spusă ca „o poveste, însă adevărată, istorisită adolescenţilor, ca s-o spună şi ei părinţilor şi bunicilor lor, prea ocupaţi cu alte treburi”… Ion Zimbru a venit cu amintirile sale lirice din „podul Palmei”, cartea întâi, „Linia vieţii” şi cartea a doua, „Linia iubirii”. Un poet despre care Theodor Parapiru scrie în prefaţă: „Pentru Ion Zimbru, Poezia este „modus essendi” (mod de a fi), „modus vivendi” (mod de a trăi), „modus operandi” (mod de a acţiona) (…) În împărăţia Poeziei, Ion Zimbru este acasă.” Mihail Gălăţanu a venit cu „Ultimul Karamazov”, care a fost prezentat în această pagină chiar de către a.g.secară, căruia i-a fost publicată (şi lansată în premieră naţională la ediţia Festivalului "Axis Libri") o nouă carte de poezie, după aproape trei ani, carte apărută la Eikon: „Henric al 8-lea, pardon al infinitălea, deoarece optul a căzut şi muzele decapitate”… În pofida titlului, erotismul generos predomină, deşi nu gratuit, ci, aşa cum observa Elena Parapiru, referindu-se la o altă carte a poetului, „generozitatea lui a.g.s., ca şi a lui Holden” (al lui Salinger, din „The Catcher in the Rye”!) „nu are nevoie de altă raţiune în afara tristeţii de a nu putea fi mai mult, pentru tot. Deşi ei sunt (im)perfecţi precum imaginaţia.” Scris de Noduri & Semne

CRONICĂ DE CENACLU: Amanţii din noi

Vinerea trecută, A. G. Secară ne-a citit o piesă de teatru într-un singur act, luându-ne prin suprindere cu trecerea de la lirismul cu care eram obişnuiţi, la un dramatism fără perdea. Stela Iorga e de părere că textul reprezintă un exerciţiu pseudo-teatral vioi, inteligent, dar futil, deoarece îi lipseşte un fundament, iar autorul ratează ţinta. Nu identifică tipologii noi, crede că textul nu are o finalitate şi face, în final, o trimitere la comedia „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de Edward Albee. Simona Toma consideră că replicile se succed mult prea rapid şi că uneori nu potenţează textul, precum şi faptul că nu există tensiune. Piesa prezintă doar o situaţie, fiind plată şi lipsită de o enigmă. Andrei Velea apreciază textul ca fiind cursiv, subtil, bine filtrat de către autor, cu personaje interesante, plin de umor, care prinde cititorul. El face o mică observaţie asupra replicilor prea scurte, care ar trebui modificate şi cataloghează piesa ca fiind o interpretare atât naivă, cât şi ironică a unei realităţi, şi anume căsnicia. Cristina Dobreanu observă un flux de replici în acelaşi stil, personajele neavând note distinctive. Anca Şerban-Gaiu remarcă un text spumos, foarte reuşit, presărat cu uşoare ironii şi subtilităţi - o radiografie comică a societăţii, care are ca scop destinderea cititorului/ spectatorului. Octavian Miclescu îl situează pe A. G. Secară între Plăeşu şi Woody Allen. Replicile au un tempo, există cursivitate şi umor, însă finalul nu este potrivit. Gabriel Ghimpu consideră că piesa de teatru propusă nu are un tâlc. Tudor Neacşu adaugă faptul ca există un ritm şi că jocul replicilor puternice te ţine conectat. N.A.: Astăzi, la sediul cotidianului "Viaţa liberă", de la orele 18,00, citeşte Gelu Ghemiş. A consemnat Sabina Daniela Penciu.

CRONICĂ DE CENACLU: Buchetierul de peste stradă

Vinerea trecută, Octavian Miclescu ne-a citit două fragmente din „microromanul” său aflat în lucru, „Vânzătorul de margarete”. Avându-i pe The Doors în fundal, Andrei Velea a preluat iniţiativa, fiind de părere că textul este foarte bine realizat, existând multe subtilităţi, autorul apelând la un ton peiorativ şi axându-se atât pe psihologia personajului, cât şi pe aspectul cotidian. El observă caracterul minuţios al autorului, ce dă o notă descriptivă textului. Carmen Neacşu consideră că titlul este unul inspirat, apreciind, de asemenea, şi meticulozitatea cu care lucrează scriitorul. Stela Iorga identifică un stil literar, caracterizat printr-o demarare într-o lentoare condusă. Este captivată de comparaţiile cu iz erotic, ce conturează o scriitură curată, întrepătrunsă de cadenţă. Simona Toma observă neconcordanţe la nivel logic pe parcursul textului, în replici, adăugând că acesta este prea explicit şi că pasajele tehnice pot fi evitate prin dialog. Gh. Tofan are o atitudine apreciativă vizavi de text, dar consideră că pasajele în limba engleză ar trebui traduse. Cristina Dobreanu crede că abudenţa timpului trecut este defavorabilă textului, fiind de părere că timpurile trebuie să varieze. Dinamica interioară i se pare plată, textul devenind monocord; ea remarcă absenţa unui stil şi a notei patologice, ceea ce induce senzaţia de scriere mecanică. Unele observaţii i se par facile. A. G. Secară conchide seara, spunând că textul stârneşte curiozitatea şi că l-a dus cu gândul la „Noul roman francez”, dezvoltat de Alain Robbe-Grillet. Astăzi, la sediul cotidianului "Viaţa liberă", de la orele 18,00, citeşte Adi G. Secară. A consemnat Sabina-Daniela Penciu

Cui i-e frică de Secară, A. G. Secară?

    

     În şedinţa trecută de cenaclu, criticul şi scriitorul A. G. Secară, a prezentat un eseu „despre cum se scrie proză scurtă” – un omagiu adus scriitorului Dimitrie Lupu, ajuns la onorabila vârstă de 70 de ani –, o critică de întâmpinare a cărţii lui Augustin Cupşa, „Marile bucurii şi marile tristeţi” (Ed. Trei, Bucureşti, 2013) şi o proză proprie. Textele prezentate aparţin stilului consacrat al lui A. G. Secară, cu tendinţa de a deschide prea multe paranteze în textele critice, încercând să surprindă cât mai multe detalii, aglomerând astfel textul cu referinţe critice şi note; iar schiţa prezentată este bine condusă însă finalul apare brusc, asemeni unei tăieturi de sabie japoneză. (Simona Toma)

     Marius Grama este de părere că autorul foloseşte bine tehnicile criticii literare, iar Victor Cilincă susţine faptul că textele critice se apropie mai mult de eseu, cu pasaje foarte lungi, cu un oarecare verbalism, lăsându-se la un moment dat furat de literatură. În schiţă – continuă Victor Cilincă – nu este deranjant, foloseşte secvenţe mici, agreabile, cu un umor fin, englezesc.

     Textele critice sunt scrise dintr-un prea plin al bucuriei de a scrie, căzând astfel în păcatul de a solicita atenţia în mai multe direcţii, iar cheia pentru a descifra textele criticate este uneori greu de găsit, observă Stela Iorga, care îi recomandă criticului AG Secară să fie mai tehnic, mai pedagogic.
Nicoleta Onofrei spune că autorul are sensibilitatea textului şi poate ajunge cu uşurinţă la esenţa acestuia, însă din dorinţa de a o expune cât mai bine, cât mai complet, deschide multe paranteze în textul critic şi face foarte multe trimiteri.

     Schiţa, e de părere Leonard Matei, este agreabilă prin absurdul redat şi prin lipsa de implicare a personajului principal, iar Carmen Neacşu este convinsă de faptul că scriitorul A.G. Secară s-a născut cu pixul în mână, fapt de care nu s-a îndoit nimeni.

Octavian Miclescu

„Copilul din noi”, despre dragoste şi alţi demoni în maniera lui A.G. Secară

          La ședința trecută am avut parte de o surpriză: Copilul din noi, dramaturgie, A. G. Secară; o piesă de teatru care „seamănă cu cele ale lui Mihail Sebastian prin discursul fin şi elegant, o piesă de teatru bine condusă, însă, spre deosebire de teatrul lui Sebastian, nu este profundă, e diluată şi fără nerv” (Andrei Velea). 

          Nu i-aş reproşa lipsa de tensiune, intervine Victor Cilincă, pentru că recuperează în partea a doua a piesei printr-un joc care se aşază frumos, cu umor englezesc şi cu absurdul care vine să salveze textul. L-aş asemăna mai mult cu Mirodan decât cu Sebastian.

          Situaţiile prezente în Copilul din noi sunt plauzibile, deşi pe alocuri dialogul pare a fi puţin forţat, nu plictiseşte, completează Nicoleta Onofrei.

          Cristina Dobreanu îi replică faptul că povestea este fabricată, textul e uşurel, dându-i astfel senzaţia că autorul nu se implică în ceea ce scrie şi că scrie de dragul de a scrie teatru, iar în opinia sa o piesă de teatru trebuie să aibă o valoare intrinsecă, fără a mai depinde de toanele actorilor şi ale regizorului.

          În viziunea Stelei Iorga, Copilul din noi conţine lucruri reale, trunchiul piesei învârtindu-se în jurul iubirii şi având totodată, în plan secund, o demolare a existenţei lui Dumnezeu într-un mod decent, frumos, adus din condei. Autorul ne vorbeşte despre o iubire clinică, însă nu reuşeşte să tensioneze dialogul din punct de vedere psihologic, implicându-se cu precădere asupra personajului masculin, în timp ce personajul feminin este neglijat, ajungându-se astfel la o lipsă de susţinere dramatică, ne-a mai mărturisit Stela Iorga.

          Această propunere a lui A. G. Secară, de a lua un personaj din lumea de dincolo pentru a-l aduce printre cei vii, îi aminteşte Ancăi Şerban Gaiu de Minunatele oase, romanul lui Alice Sebold, însă nu o convinge pe deplin, deoarece consideră că textul nu îi vine autorului dintr-o intuiţie artistică şi nu ar strica s-o exprime prin proză.

          O văd jucată, spune Marius Grama. Piesa are un dialog iute, scris inteligent. Nu poţi spune că nu e un text complet.

          În timp ce Fănica Dumitrache ne explică despre încercarea personajului feminin, Alice, de a evada din lumea realului şi de a căuta fericirea ce ţine de fantastic în detrimentul fericii pe care o avea la îndemână, Simona Toma îl urecheşte, pe bună dreptate, pe autor pentru fragmentele în care personajele doar îşi dau replici fără o altă încărcătură psihologică, emoţională. Da, din punct de vedere emoţional, personajele par a fi inerte, doream să îi spun şi eu autorului, însă, în ciuda faptului că se apropia ora de culcare pentru copiii din noi, m-am rezumat să admir discuţiile înflăcărate de pe marginea frumosului text prezentat de A.G. Secară, un autor care demonstrează faptul că are de unde porni spre o dramaturgie elegantă, palpitantă, cu nerv.

          Acestea fiind spuse, vă aşteptăm vineri, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Fănica Dumitrache.

Octavian Miclescu

Proză ambiţioasă şi poeme anti-globalizare, anti-economie de piaţă, anti...poezie

Simona Vartolomei a prezentat începutul provizoriu al unui roman, citind şi trei poeme dintr-un grupaj intitulat „fotografii supraexpuse”, Stela Iorga considerând că nu există o intersectare consistentă între aceste poeme şi liric, amintindu-i mai degrabă de poezia declamativă a lui Adrian Păunescu: „tentă de pamflet jurnalistic”, la proză constatând că există ingrediente literare, că „bucatele sunt bune” dar lipseşte o anumită „vrajă” care să armonizeze gusturile şi aromele, relaţiile personajelor mitologice (inspirate din folclorul românesc) părându-i-se reci, nefireşti... Victor Cilincă a observat la poeme sinceritate, dar şi lipsă de emoţii iar la proză a apreciat curajul autoarei de a provoca, dar nefiind convins de atmosfera rural-magică creată de o orăşeancă, de amestecul de şabloane, arhaisme, neologisme, termeni tehnici precum „incantaţie”... dar începutul este bun, te face curios, şi cu stilizare, revenire asupra textului, poate avea impactul dorit. Nicoleta Onofrei: „Îmi plac primele două versuri din primul poem... Restul, raţional sună bine, dar poezia este altceva... Proza: parcă n-ar crede în ceea ce a scris”. Cristina Dobreanu: „Poemele mi se par mai bune...”; Diana Balmuş: „Poezia mi se pare de un realism dureros, de o amărăciune plină de ironie; proza – reuşită, e greu însă să judeci un roman după doar trei pagini.”; Ana Maria Panagatos: „Mi-a plăcut stilul retoric al poemelor. Cel mai mult mi-au plăcut versurile: „iese adevărul de prin pădurile/rase ca obrazul de soldat... Proza pare un basm, dar anumite expresii mă scot din atmosferă”; Tatiana Nona Ciofu: „Dacă luăm textele ca exerciţii este bine... Dar nu ştiu de ce mi-a dus aminte de reţete de bucătărie...”; Gabriel Ghimpu: „Parcă a venit cu un rezumat” Laurenţiu Pascal: „M-a intrigat, dar tehnic mai este mult de lucru.”; Victor Cilincă: „E aşa cum ar spune Hemingway: dacă ştie cum o să continue, va fi O.K.”

a.g.secară

Astăzi, la sediul „Vieţii libere”, va citi Victor Cilincă.

De partea bună a literaturii…

 

Cronica şedinţei de cenaclu N & S din 15 iunie 2012, când a citit Octavian Miclescu.

Din ameţeală de postagiu s-a omis postarea cronicii lui Octavian Miclescu. O postăm acum.

Ion Avram a considerat că textul prezentat de către Octavian Miclescu ( Oraşul de teracotă ), scris în anul 2001, este unul de atmosferă, una specială prin stranietatea ei, amintind de Cartea ursitei de Strezovski ori de Deşertul tătarilor. Într-adevăr, proza este de un modernism clasic, oferind o senzaţie de deja vu, deja citit, şi alţi membri ai cenaclului făcând trimiteri şi la Juan Rulfo, G.G. Marquez, Kenzaburo Oe, Gellu Naum (cu Zenobia lui), Panait Istrati, St.Lem. În egală măsură s-a subliniat însă şi autenticitatea stilului, neaoş balcanic (V.Cilincă), capacitatea autorului (cunoscut mai ales pentru poezie, cu care a şi debutat în volum, dar şi bun dramaturg) de a ne uimi, de a ne atrage, de a ne nedumeri.

Finalul schimbă iscusit registrul de receptare, I.Avram considerând şi el că ultimele două rânduri (nu neapărat foarte reuşite stilistic) par a fi cheia unui text care poate fi şi greu, dar şi uşor de descifrat, fiind ceva între somn şi nesomn, între linişte şi nelinişte: Krasna era o bună gospodină, iar după ce mâncară de seară, făcură dragoste până spre dimineaţă, când teama ca ea să moară îl va încerca din nou, aceasta după ce aflăm realist-magic că eroina Krasna a murit într-un loc aproape fantastic, unde nu se prea murea, un sat tainic aflat deasupra acelui şi mai misterios oraş de teracotă.

S-a sesizat şi existenţa filonului liric (Cilincă: suprarealist!), Stela Iorga apreciind performanţa lingvistică (aproape de crearea unui limbaj specific, în maniera unui Ştefan Bănulescu) şi faptul că Octavian a ieşit din faza pur lirică a creaţiei sale, care nu-l mai cuprindea, personajele părând a fi prea pasive, totuşi... Nicoleta Onofrei şi Cilincă au remarcat că poate fi şi sursa unui poem cinematografic, à la Tarkovski (Solaris, evident!), Gabriel Ghimpu nefiind de acord cu unele forţări ale limbajului, întregul putând fi îmbunătăţit. Anca Şerban: text scris bine, mult lirism, este bine să inovăm limbajul! Ionuţ Vasile: Ar sta cu succes la baza unui roman, ideea oraşului de teracotă fiind extraordinară (Iulia Roman a observat şi ea, destul de complicat şi de abstract, importanţa cuvântului teracotă).

Cert este că avem de-a face cu un scriitor mai viu (deşi molcom, vorba Ancăi Ş.) decât orice soldat sau general din legendara armată chinezească, care îşi cam neglijează talentul, un autor care ştie să scrie, care are mână bună de prozator, care este cursiv, echilibrat, nu are greşeli de construcţie, atent la proporţii (în acest caz dialog-text); bref, este de partea bună a literaturii...

a.g.secară

Imn despre Cuvânt

Ne-am adunat iar vineri, la 18.00, pentru a asculta/ citi/ critica literatură, de data asta cu a.g.secară actor principal, care ne-a povestit „despre pielea întoarsă a anonimului gălăţean” „torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt” (a.g.secară, ierusalim). Măcinat de uitare, sau de teama uitării, şi, mai mult, de căutare, adi george secară ne-a propus, aşa cum a subliniat Ion Avram, o poezie cu un ritm interior bine conturat, plină de tensiune, în care repetiţiile au rolul de a tensiona şi mai tare, şi care prezintă obsesiv o anumită atitudine faţă de actul creaţiei, un imn despre Cuvânt, o poezie în care Cuvântul este egal cu permanenţa, cu Totul. Stela Iorga vine pe contrasensul prozatorului Ion Avram pentru a spune că folosirea repetiţiilor nu fac altceva decât să scadă tensiunea textelor creând un gol de expresie lingvistică. Tot ea spune că textele sunt bazate pe structura intrinsecă a ideilor şi mai puţin pe structura lirică, iar cât despre universul poeziei este unul opac, închis, suficient sieşi, care îl coboară pe Dumnezeu din Cer, urcându-l în locul Lui pe om. Poate ar fi trebuit să încep cronica prin a spune că vineri poezia s-a aşternut „tăcut” la masa membrilor de cenaclu, aşa cum, potrivit Cristinei Dobreanu, textele lui secară nu numai că vorbesc despre o încercare de a se apropia de poezie prin necuvinte, prin nespus, dar şi reuşesc să surprindă poezia fără agresivitate, cu sfială, cu ezitare şi chiar cu teamă de poezie. „Sunt un fel de Ars poetica, de imn poetic care să surprindă inefabilul”, a conchis Cristina. Şi pentru că nouă ne place să gândim şi să nu fim de acord unii cu alţii numai de dragul liniştii, Andrei Florea a spus clar: eu nu sunt de acord cu doamna Stela Iorga cum că textele sunt un vid liric, ci poezia este una foarte bogată, atomică, divizibilă, iar cu fiecare element din text se poate genera alt text. „Oricât ar fi de sfârtecat textul, elementele tot generează o senzaţie lirică pe care poetul o ilustrează cu măiestrie”, spune Andrei. Anca Şerban, în stilu-i caracteristic şi cu ţigara în mână, ne-a explicat sigură pe ea că poemele sunt un strigăt intelectualist, o revoltă împotriva poeziei care vorbeşte despre nimic, iar Buzdu, acum cu început de barbă, deci şi mai înţelept, a surprins niscai teme orientale, un mesaj biblic despre originile omului şi alte câteva chestii pe care nu le-am notat pentru că eram absorbită de cât de mult şi frumos vorbeşte. Iar pe sfârşite, scurt: Nona Tatiana Ciofu a văzut (în texte, evident) o autonaliză stratificată, de la înveliş la nucleu, o luptă cu sine însuşi; lui Alexandru Maria i-au plăcut finalurile care sunt naturale, fără un deznodământ moralizator - pentru că lui nu-i place morala; potrivit lui Paul Berenştain textele fac referire la natura sacră, iar poetul încearcă să atingă prin creaţiile lui o lume utopică, perfectă. Şi nu putem încheia această cronică searbădă fără să nu-l felicităm pe dragul nostru de Răducu (Radu Dragomir) care a luat menţiune locul 4, secţiunea proză, la Festivalul Moştenirea Văcăreştilor.

Nicoleta Onofrei

Vineri, pe la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Chitic.

Felicitări şi Stelei Iorga, care şi-a lansat luni, 14 noiembrie, volumul de poezii "Coffin Blues".

Lectură de cenaclu- a.g.secară

a.g.secară

Din anonimul gălățean

ca un cavaler templier înviat

din toate cuvintele

torturat

de toate cuvintele

de parcă ar fi uitat

un singur cuvânt

ierusalim

*

ca un cavaler templier înviat

din toate cuvintele

torturat

de toate cuvintele

de parcă ar fi uitat

un singur cuvânt

ierusalim

sunt locuri în care nu poți exista

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

sunt poeme care nu te vor

sunt cuvinte care vor să se scrie

despre pielea întoarsă a

anonimului gălățean

mă-ntorc mă-ntorc mă-ntorc

dar nu la tine

nu la voi

ci la acele cuvinte (ca niște muște)

zburând mai repede decât

metaforele de aur ale cântecelor

din ceruri

acele locuri în care nu s-a inventat

confortul

în care ai tendința

să nu faci nimic

să nu vrei să scrii poezie

nu dintr-o oarecare lene ori lehamite

ci din motive mult mai nelumești

ceruri

unde nu se face parada poeziei

unde carnavalul cuvintelor e absurd

și dincolo de legi

la sfârșit va fi Cuvântul

**

anonimul gălățean așternea tăcerea

în fața cuvintelor

care se sfiau

să mai înainteze ori să se mai întoarcă

se scriau acolo pe ele

și cântau de zori de viță de vie

a rugină

și a slava Tăcerii

oglinzile toate atunci arătau

un singur zid

Ierusalim

și stelele mișunând pe pământ

precum furnicile

anonimul mai iubea

**

dar nu voia ca din iubire

să mai scrie cuvinte

nu voia să le mai citească

în cărțile lui

ca niște mori de vânt

în care se măcinau

femei din ceruri

da

femeile lui erau din ceruri

dulcinee

**

mai "scriu ca să nu mai scriu"                                                                                            "nu mai scriu ca să mai scriu"

Un fel de teamă mă oprește să mai scriu

De parcă în scris ar sta moartea mea

în cârjele literelor

cerșind poeme

pentru o biserică de cristal

Mănăstire-ntr-un picior

pentru poeți primul canon este să se lepede de metaforă

cititorii îl pedepseau drastic pe "păcătos" condamnându-l să

scrie fără oprire timp de trei zile și trei nopți gâdilându-l

de câte ori s-ar fi oprit

scriind astfel mai mult își descopereau golul sufletesc

care îi îndemnase la scris

cititorul meu (de fapt am trei) m-a întrebat ce înțeleg

prin "gol sufletesc"...Cu alte cuvinte, zâmbind,

fratele Ciprian (așa m-a rugat să-i spun) a vrut să știe

dacă sunt poet, prozator, dramaturg, eseist..de fapt, ce am fost

am vrut să fiu scriitor am îngăimat zâmbind prietenos

(el nu zâmbea prietenește ci absent) fără să știu prea bine

de ce...a fost ca și când m-aș fi îndrăgostit de o

femeie...așa m-am îndrăgostit de un fel de a fi al omului...

mi-a plăcut să citesc și...nu știu...mi-au plăcut notele

bio-bibliografice prin care se prezentau scriitorii în cărțile lor

și mi-a plăcut de scriitori. am vrut să fiu și eu unul de-al lor neștiind

prea bine ce presupune aceasta

în mănăstire fiecare are cel puțin trei cititori care

atunci când socotesc de cuviință raportează fratelui superior

ce a făcut sau nu a făcut bine novicele

suntem aici- spunea fratele cel mare, Cristofor- nu pentru

a deveni niște sfinți sau orice altceva. Doar pentru a ne liniști

spiritele

După calculele mele sunt aici de șapte zile...ieri mi s-a spus

că trebuie să încep să scriu...cu scrisul pre scris

să mă eliberez...să mă liniștesc...mi s-au prezentat cei trei

frați care mă vor citi...Ciprian, Christian și Cel care n-a mai vrut

nici un nume...mi s-a spus să scriu neapărat

fără niciun plan, scop, sens...să redau în scris tot ce îmi vine

în minte și în viață...fără vreo metaforă fără a respecta ortografia

semnele de punctuație limba mea caligrafic însă

cât mai caligrafic

tot ce îmi aduc aminte

TOT

TOT

fără fățărnicie fără mândrie fără umilință

fără să citesc ce scriu ceilalți manuscrisele sunt adunate

în câteva săli speciale pe niște birouri anume

e greu să nu știi cu ce să începi

când foile pe care le-ai scris ieri

îți sunt luate

oricum uiți multe din cele pe care ai vrut să le scrii

dar când mai uiți și ce ai scris deja

uit mereu că nu acesta este scopul

că nu există nici un scop

dar poate ar trebui să mărturisesc de la început

că m-am hotărât să mă retrag aici când mi s-a confirmat

presupunerea că mai tot ce putea fi tragic în scrierile mele

avea un caracter premonitoriu:

scriam de moartea unui personaj, modelul aproximativ

al acelui aproximativ chiar murea; scriam că o pereche

nu putea avea copii, în curând modele primeau confirmarea

ardea un colț al unei mănăstiri într-o povestire de-a mea

mănăstirea respectivă ardea până la temelii

când m-am gândit la o astfel de mănăstire a scriitorilor

am și aflat de existența ei; Ciprian, Christian, Cristofor

sunt personaje de-ale mele abandonate

în niște cărți neterminate

nu înțeleg însă de unde vine autoritatea Cititorilor

fraților Cititori

...

Da, întotdeauna sunt mai mulți care nu mai vor nici un nume...   

Între câinele metaforei şi lupul dorinţei, un înger „care trage conştiincios la sanie”...

„Fără cuvinte!”, „fără cuvinte” tot zicea Stela Iorga când poemele citite nu aveau titlu. Dar poemele ei aveau cuvinte. Entre chien et loup, autoarea a dat ceea ce este bine celui mai bun prieten al poeziei, câinele metaforei, dar şi dorinţei de a iubi, de a crede... Îngerul şi Fiara-suflet se înclină.

Ion Zimbru: S.Iorga scrie poezii (...) chiar mai interesante decât în ultima ei carte. Mai bune. La fel ca în primele ei cărţi... E un stil Stela Iorga, chiar dacă pe ici, pe colo, modernismul şi postmodernismul textelor sale mă duc la începuturile acestor curente.

Poemul „Scrisul” e definitoriu pentru ea. Pare a fi în plus scurtul vers din finalul poemului al cincilea...

Panait Căpăţână: Scrie inteligent, cu multă minte. Mai rămâne să facă rost şi de inimă...

Ion Avram: Textele (de azi) mi se par poeme trăite, dar şi trăitoare. Mi se par violent vii şi violent lirice. Deloc nu mi se par lipsite de aportul inimii. Structural, pare a fi din ce în ce mai sigură... Găsim profunzimea din totdeauna ce bântuie testele ei, ce ne trimit la anumite pasaje biblice, neotestamentare.

Nicoleta Onofrei: Răceala nu este a textului, ci a felului în care a fost citit.

Valeriu Valegvi: Personajul principal este ea, cu sufletul şi îngerul său. Eternele teme se regăsesc: singurătatea, raportul cu Dumnezeu, rostul omului pe pământ. (...)

Erika Diaconu: Am remarcat situarea poetului „agonizând” între credinţă şi tăgadă. Îi place Arghezi? Estetic vorbind, pare că este o negare a categoriilor ca la Hugo Friedrich...

Anca Şerban: ...Mai elaborate, mai filtrate... Sunt o ardere continuă. Uneori expresia îi este mai îndrăzneaţă; este mai pătimaşă în această îndrăzneală: „ei i se crăpase limba în două/ de atâta iubire”... Chiar dacă a ajuns la o maturitate artistică, cred că a avut modestia şi inteligenţa de a fi atentă la remarcile de la şedinţele trecute.

Sabina Penciu: Prinde esenţialul, dar pare a fi detaşată.

Simona Toma: ...construieşte un spaţiu în care nu există sus, jos... Acest spaţiu se roteşte prin forţa unor întrebări la care nu caută neapărat răspunsuri.(...) Aceste texte par a veni şi dintr-o lipsă a unui fel de iubire...

Paul Berenştain: M-a frapat mereu faptul că în spatele unei simplităţi aparente se află o oglindă a personalităţii, dar şi a ceea ce lipseşte acestei personalităţi, oglindă a unei profunzimi extraordinare.

Radu Dragomir: Apocalipticul este mult mai atenuat în limbaj, comparativ cu poemele prezentate în şedinţele anterioare, dar e mult mai crunt în momentul în care se face trecerea de la formă la esenţă.

a.g.secară: Imagistică quasi-mistică, quasi-religioasă. Culori calde ale schiţării unor vitralii ale spaţiului sacru interior. Condiţia umană îi rămâne reper şi sursă de inspiraţie... Sufletul fiară se mai moaie şi el când îngerii trag conştiincios la sanie...

a.g.secară

Vineri, 14 octombrie 2011, citeşte Radu Vartolomei

P.S. După cenaclu ne găsiţi la Score, pe Domnească.

O PROFUNZIME CARE OBLIGĂ

(...) Plimbându-se pe faleza Dunării, făcând planuri de viitor, eroul nostru se gândi că fusese singur chiar şi când iubea şi, probabil, era iubit. Da, citatul acela era patetic şi, crede el, nedemn... Iubirea este sau nu este... Nu are nevoie de cuvinte, de gesturi, de imagini. De cărţi... Şi, spunându-şi că deseori a fost un prost, îşi luă avânt şi aruncă departe, departe, în mijlocul unui anafor, cartea pe care o ţinea sub braţ... Dunărea, ca un critic literar politicos, primi cartea, cu un clipocit cât un zâmbet (...)
(a.g. secară – Regretul de a nu fi eschimos)
„Un text bine scris, extrem de cursiv (greu de scris când fraza este lungă, cu multe subsoluri à la Marquez); partea aforistică este bine scrisă şi inedită; este pedant în expresie, caută un cititor cult care să accepte nişte dialoguri normale; un umor de bună calitate, care trimite la situaţii cunoscute; ca modalitate de expresie - este, totuşi, un clasic; are gustul aforistic al filozofiei, al meditaţiei; atenţie la aglomerarea textului; cuvintele au şi ele nevoie de un tempo de respirare; tema textului caută adevărul iar subiectul îl demolează; are o profunzime care obligă.” (Victor Cilincă)
„Proză de introspecţie; interesant tertipul literar al redării posibilităţii posibilului; pasaje lirice reuşite; modalitatea de a jongla cu posibilităţile dă valoare textului.” (Anca Şerban Gaiu)
„Cred că are un plan structural bine gândit; este un capitol de început – poate, de aici, nota de sufocant a unor pasaje; firul narativ este, încă, firav – îl cred în stare să se dezvolte asemeni unor literaturi sud-americane; nu este nici o proză de efect din lipsă de fir narativ – pentru început – dar cred că firul narativ se va întări pe parcurs; şi, încă ceva: prea multă literatură despre litaratură poate strica.” (Andrei Velea)
„Text intelectualizat, supraîncărcat în trimiteri cu caracter social, personal etc. Are pendulări între confesiunea lirică ce dă tensiune textului şi pasaje de introspecţie prea elaborate; detaşarea autorului devine insuportabilă, trenează în mici observaţii cu caracter de aforism ori zicere înţeleaptă; un text care ar fi fost mai reuşit şi mai emoţional dacă s-ar fi tăiat din explicitările referitoare la starea autorială, ori socială, ori de observaţie socială, de meditaţie. Tonul emfatic-detaşat oboseşte la lectura textului.” (Stela Iorga)
„Prea multe puncte de suspans. Mi se pare reuşită legătura dintre autor şi personaj redată cu sinceritate.” (Elena Donea)
„Ideea – cam complicată; are un exces de divagaţii ce par cam gratuite şi multe paranteze la care poate renunţa.” (Cristina Dobreanu)
„Legăturile cu realitatea au rolul de relaxare dar nu şi de a se concentra pe mesajul textului. Trimite la un fel de neexistenţă a existenţei care poate exista.” (Iulia Roman)
„Cred că se cere crearea unui cadru care să orienteze cititorul. Mi-a amintit de Camil Petrescu prin eşecul intelectualului în iubire.” (Nicoleta Onofrei)
„Un amalgam de idei filozofice, iubire, ghid turistic – care atrage.” (Claudia Samoilă)
„Un personaj în continuă căutare a identităţii; se poate face o paralelă cu societatea noastră dezorientată; pare traversat de un mister continuu.” (Adelina Pricope)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Iulia Roman.

Regretul de a nu fi eschimos

de a.g.secară


(fragment de roman, titlul grupajului referindu-se la textul prezentat în cadrul cenaclului, la şedinţa din 25 februarie 2011)


Moto:

„For all my life I’ve tried to hide
The animal in me...”

Charlie Winston – My Life As A Duck

Capitolul întâi

1.

Prima poruncă pentru scriitor: nu-ţi fă idol din trecut!

**

Când vrei să iei legătura cu trecutul, nu ai nici un număr de telefon... Ai doar nişte cuvinte care nu se mai potrivesc cu tot ceea ai fi vrut să fie viaţa ta. Ai nişte cuvinte care nu te au pe tine decât în măsura în care devii complicele lor pentru înşiruirea de fărădelegi pe care le presupune o carte: confesiuni unora care nu merită şi nu-ţi sunt duhovnici, omisiuni, siluiri, jigniri, omorârea timpurilor şi câte şi mai câte... Dar dincolo de toate cuvintele şi substanţa lor care ascund scenele, secvenţele unei vieţi, fiinţa trecutului nu doreşte niciodată să mai aibă de-a face cu noi... Martor mi-e tatăl care a murit şi n-a binevoit să creadă în fantome. Dar lumea cealaltă, aşa cum este ea, n-a fost plămădită pentru a ne întoarce de acolo... De altfel, nici telefonul nu a fost inventat pentru a te întoarce la trecut... Poveştile, în pofida multor aparenţe, şi istoricii inteligenţi o pot confirma, nu au mai nimic în comun cu trecutul... Cărţile ştiu şi ele foarte bine aceasta... De aceea, din acest punct de vedere sau de nevedere uneori ne şi urăsc... Pentru că aruncăm, îngrămădim în ele multe minciuni, fugi de noi înşine şi de adevăruri plictisitoare, axiome, eufemisme, tautologii, judecăţi, încercări de a fixa nişte vieţi, nişte fiinţe, nişte raţiuni, nişte pretenţii...
Cărţile ne urăsc, ne pot urî, prietene, şi ne pot transforma viitorul în ceva fără prezent sau trecut... Cărţile sunt doar umbre ale realităţii, iar umbrele... Umbrele sunt jumătăţi de suflete călare pe jumătăţi de iepuri care nu vor putea alerga niciodată mai repede decât vanitatea noastră.
Vanitatea noastră inexplicabilă.
„Vanity! Definitely, my favorite sin!... Eh, eh!”
Citat dintr-unul din cele 10 filme văzute cu ea... Filmele, alte jocuri de lumini şi umbre!

2.

Cu ea nu se mai întâlnise de ani buni... „Dar – se gândea eroul – este o problemă cu ea... De fapt, cu ele...” Femeile din viaţa lui. Raţiunea lui – terminase filosofia, şi vă daţi seama că sistemul său filosofic (avea ambiţii mari, dar şi simţul umorului şi simţul ridicolului foarte dezvoltate; şi, după consideraţiile frivole ale unei vechi prietene, era un adevărat campion la inhibat sentimente – i-a spus că este „inhibator de sentimente”, auziţi!) avusese şi mai avea de luptat cu aşa numita conceptualizare a principiului feminităţii.
„Deoarece, nu-i aşa, bărbaţii nu iubesc femeile, ci Femeia ideală, Zeiţa, Actriţa, Idolul, în cel mai rău caz; femeile nu îi mulţumesc decât arareori, niciodată la modul absolut... Judecata aceasta se poate extinde şi asupra neamului omenesc. N-aş fi vrut să trag o astfel de concluzie, dar... Desigur, exagerez, dar la modul absolut, ca să zic, pardon, gândesc o banalitate, femeia nu poate fi zeiţă... Sesisez în gândirea mea rămăşiţe ale raţionamentelor adolescente... Probabil de câte ori rămân singur, mecanismele gândirii mele se întorc în timp, când, înainte de primele experienţe erotice, gândeam însăşi singurătatea...”
Da, avea raţionamente încâlcite prietenul nostru... Era conştient de aceasta şi putem spune că luciditatea era calitatea sa – la nivel metafizic! – cea mai remarcabilă... Dar nu o aprecia fiindcă îl umilea întotdeauna...

3.

După mulţi ani, după ce divorţase – hotărâseră de comun acord că viaţa este scurtă şi că se plictisiseră unul de altul – a început să o caute pe ea... Nu-i plăcea cuvântul ea, fiindcă atunci când se gândea la ea, în mintea sa se înşiruiau, ca la o coadă la plătit nu ştiu ce facturi, toate femeile de care, credea el, se îndrăgostise... Era un şir ca într-un vis care se tot repetă, din care uneori mai lipseşte câte o ea... Nu întotdeauna aceeaşi, dar...
Desigur, ele aveau nume... Dar, pentru a le pedepsi în vreun fel, chiar şi pentru faptul de a fi foste, dar şi pentru gândul egoist că nu l-au iubit la modul absolut, nu le mai rostea numele... Erau ele sau ea...
În mintea sa numele încă existau, erau asociate cu nişte imagini, imagini deseori din ce în ce mai şterse, mai neclare, imagini care erau înlocuite cu alte imagini, deseori ale unor actriţe de film, actriţe care sfârşeau prin a le înlocui adevăratele nume... Nu întotdeauna, dar în cazul femeilor cu care nu avusese legături prea strânse, ci poate doar gânduri la ele...
N-ar fi recunoscut, probabil, dar aceste erori de judecată asupra realităţii îşi aveau cauza şi în căsnicia sa ratată, în timpul căreia, datorită principiilor sănătoase, creştine, ale soţiei, ale familiei acesteia, nu putea să se gândească decât involuntar la celelalte... Bodogănea deseori despre ipocrizie, dar ipocrizia era politică de stat în Ţările Române... Şi nu numai...
Da, va scrie un tratat de metafizică şi religie a Ipocriziei...

4.

Suntem siguri că nu va scrie un astfel de tratat, doar îl cunoaştem bine pe erou... În virtutea legilor existenţei, uneori el mai şi acţiona... Şi astfel el o redescoperă pe ea, cea căreia îi dăruise pentru prima oară un inel de logodnă, un inel de argint cu un căluţ de mare, deşi inelul îl luase pentru altcineva... „De logodnă” e prea mult spus, dar în momentul dăruirii, de ziua ei, chiar în acea clipă în care i l-a strecurat între palme, într-o punguţă de falsă catifea roşie, aşa l-a simţit... Şi întreg turnul de televiziune care stătea deasupra lor – cei doi erau la restaurantul de la baza celei mai impozante clădiri a Galaţiului – a simţit acelaşi lucru, cutremurându-se de solemnitatea momentului, în toată splendoarea existenţei sale de beton şi fiare, în toată grandoarea lipsei sale de suflet şi de speranţă în vreo mântuire a clădirilor în care s-au întâmplat evenimente istorice...
Band-ul restaurantului cânta ceva, probabil – aceasta dacă ofranda n-ar fi fost cumva depusă într-un moment în care se făcea o pauză... Muzica stelelor însă nu ia niciodată pauză...

Inelul acela ar fi fost dăruit unei alte femei dacă un fals destin n-ar fi hotărât, într-un lanţ oarecare de slăbiciuni şi de erori amoroase, ca destinatara, născută în aceeaşi lună cu cea la care a ajuns inelul, să plece într-un concediu exotic cu un alt bărbat, să răspundă după câteva zile la telefon în doi peri, după nu ştiu câte zile de la evenimentul care ar fi trebuit sărbătorit în vreun fel oarecare... Dar, oricum, între destinatara iniţială şi erou nu era decât o frumoasă poveste de prietenie, inelul ar fi fost doar un frumos dar de ziua ei, care, posibil, ar fi putut fi şi o invitaţie la o relaţie mai serioasă... Dar n-a fost să fie... O relaţie nu poate să fie mai serioasă decât suma gândurilor frivole scăzute din suma privirilor vinovate schimbate între cei doi, care or fi ei... Vinovăţia, categoric, este ceva serios...

5.

O redescoperă pe ea într-un moment de inspiraţie... O mai căutase prin intermediul internetului dar nu insistase prea mult... Cel puţin, cât timp fusese căsătorit... Intrând pe o reţea de socializare – ce fel sună cuvântul „socializare”! – a tastat numele ei dinainte de căsătorie. Da, aflase că se căsătorise, că plecase cu soţul în munţii Elveţiei – ce pleonasm! -, aceasta în momentele în care se mai întâlnise cu sora ei ori cu părinţii acesteia...
Avea un nume de familie destul de rar, de armean. Nu a găsit decât două persoane care aveau un astfel de nume... Ambele din Galaţi. Şi una, iată, era chiar sora ei, care divorţase şi revenise la numele de domnişoară. Şi în lista ei de prieteni, iată, o regăseşte şi pe ea... Fotografia o înfăţişează cu un zâmbet destul de trist - anii au trecut şi de-a lungul privirii ei -, deşi e mai tânără decât el cu aproape patru ani... La informaţiile de profil nu sunt trecute decât numele şi prenumele, oraşul curent, oraşul natal, sexul feminin.
Spionând mai departe, - deoarece nu ne putem exprima mai frumos ori aprobator despre ceea ce făcea el navigând pe net şi doar ne putem întreba dacă nu cumva a tastat curajos sau nu... pentru a activa cererea de prietenie - a ajuns şi la soţul ei care are mai multe informaţii, pe care nu are nici un rost să le divulgăm, deşi ar oferi câteva amănunte despre serile petrecute împreună cu soţia, cel puţin în ceea ce priveşte serialele urmărite – se pare că este fan al serialului Dr.House, dar şi al unor filme precum cele cu agentul 007, The Departed, Vantage Point, Wonderland, Full Metal Jacket, Basic ori Predator; se uită la Cronica cârcotaşilor; preferă, în ceea ce priveşte muzica, pe Leonard Cohen, Florin Chilian, Paraziţii şi Cargo... Mai erau nişte citate banale, repetitive, construite silogistic care îţi arată cum ajungi de la gânduri la destin, trecând prin cuvinte, fapte, obiceiuri, caracter... Dar ceea ce îl făcu să clipească era un alt citat, care, aproximativ, suna cam aşa:
„Pieirea dragostei este ca o oglindă întoarsă; nu se mai vede nimic dacă te uiţi la ea; te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-ţi mai răspunde nimeni. Eşti singur!!!”

Plimbându-se pe faleza Dunării, făcând planuri de viitor, eroul nostru se gândi că fusese singur chiar şi când iubea şi, probabil, era iubit. Da, citatul acela era patetic şi, crede el, nedemn... Iubirea este sau nu este... Nu are nevoie de cuvinte, de gesturi, de imagini. De cărţi... Şi, spunându-şi că deseori a fost un prost, îşi luă avânt şi aruncă departe, departe, în mijlocul unui anafor, cartea pe care o ţinea sub braţ... Dunărea, ca un critic literar politicos, primi cartea, cu un clipocit cât un zâmbet...

Mult mai departe, în mijlocul Dunării, un răţoi înota dezorientat... Căzuse de pe un şlep unde ajunsese furat de un marinar căruia i se făcuse pofta de o raţă pe varză...

6.

De fapt, relaţia lor fusese aproape inexistentă... Timp de aproape trei ani se întâlniseră cam o dată pe lună... Văzuseră împreună, ca să zicem aşa, fix zece filme, prilej de a-şi aminti de ea de câte ori erau difuzate ori redifuzate de posturile de televiziune: Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, Coyote Ugly, Vertical Limit, Serendipity, Runaway Bride, Girl, Interrupted, The Devil’s Advocate, The Truman Show, Crouching Tiger, Hidden Dragon, The Edge...
Fie vorba între noi, trecând timpul, nu mai era sigur de unele dintre cele zece filme... Le avea de altfel notate şi într-o agendă, rătăcită cine ştie pe unde... De fapt, cine se uită la anii de producţie va observa că unele filme nu sunt chiar din perioada în care cei doi se plimbau pe străzile Galaţiului ori stăteau pe băncile de prin parcuri ori de pe faleză... Ori petreceau clipe plăcute prin restaurante ori pizzerii...
Într-una din seri, la lumina felinarelor, pe o bancă de pe faleza inferioară, a doua sau a treia când vii dinspre Palatul Navigaţiei, cam unde este acum un părculeţ de joacă pentru copii, mai exact la stânga de noul hotel Vega, pe atunci inexistent, s-au şi sărutat pentru prima şi ultima oară... De fapt, dar aceasta nu mai este trecută în cărţile de istorie, au fost cât pe-aci dar el a stricat totul pentru că trebuia să râdă, să ironizeze momentul şi, după prima atingere a buzelor, care a ţinut între trei secunde şi o eternitate, a murmurat, mult prea destins, că este un eveniment...
După aproape doi ani de plimbări, telefoane, era un eveniment... Dar ea s-a ridicat de pe bancă, din braţele şi de pe picioarele lui, mai exact, şi şi-a pus geanta pe umăr şi l-a aşteptat să-şi revină, vorba vine, să se ridice şi el de pe bancă, să vină în dreptul ei şi au pornit împreună într-o altă plimbare de dragul plimbărilor, de altfel foarte sănătoase, în capătul celălalt al falezei - pentru cei care nu sunt gălăţeni, aproximativ trei kilometri şi jumătate - ajungându-se la o înţelegere ciudată: au hotărât să scrie un fel de angajament, pe verso-ul foii de hârtie unde era poemul lui pe care i-l dăruise ei în acea seară – Paul scria versuri destul de slabe asupra cărora ea nu-şi putea da cu părerea, fiind însă, desigur, măgulită, meseria ei fiind însă opusă din multe puncte de vedere artelor; după cum veţi vedea mai jos, ulterior se va apuca de scris ori, mai degrabă, de imaginat, romane -, să-l pună într-o sticluţă de plastic, de Coca Cola, - rugăm ecologiştii să-i scuze! La acea vreme abia începuse invazia de peturi în apele româneşti: iar aceasta avea şi un mesaj pentru cei care pot salva doi naufragiaţi! - pe care au aruncat-o în valurile Dunării.
Semnaseră angajamentul, cu multă, bogată, îndestulată, îmbelşugată autoironie: „Cei mai fericiţi dintre pământeni”. Desigur, nu au fost, din punct de vedere al imaginaţiei, prea inspiraţi...

7.

Cartea aceasta s-ar mai fi putut intitula „Poveşti de iubire româneşti pentru poporul american şi poporul francez”... Dacă oraşul Galaţi este în Republica România, ceea ce nu prea poate fi pus la îndoială, s-ar fi putut înlocui atributul „româneşti” cu mai exactul „gălăţene” dar era un risc aici: să fie iritabile trimiterile la specificul gălăţean al spaţiului şi, de ce nu, timpului la care se referă întâmplările şi mai ales stările romaneşti şi antiromaneşti, posibil existenţial camusiene, ce vor fi prezentate în paginile care urmează...
Istoria şi geografia nefiind decât rareori şi literatură, nu ne vom referi la ele decât atunci când, poate, va fi nevoie, pentru unele amănunte... Sigur este însă că eroul – răbdare, îi vom afla cât de curând şi numele şi prenumele – şi mulţi dintre prietenii săi, iubitori ai naturii, mari amatori de drumeţii şi de sporturi nautice, pot fi regăsiţi, în mult visatele călătorii în timp, hălăduind prin luncile Dunării, Siretului, lacului Brateş ori ale bălţii Cătuşa. Precizăm acestea deoarece, veţi vedea, capriciile naturii şterg cel mai repede fragilele graniţe dintre frivolitatea ordinară, atât de umană, şi frivolitatea care nu este decât un zâmbet oarecare al morţii...

Dar iată că duminica acelui început de mileniu oarecare, duminică în care eroul se plimba pe faleza Dunării, duminică de toamnă, se apropie de sfârşit... Vor urma cinci zile de muncă...


Capitolul al doilea

1.

A doua poruncă: să nu-ţi vrei cartea pentru a te înlocui!

**

Paul Christian Hăidiniş este Eroul nostru… Acum este în jurul vârstei de 35 de ani. Lucrează în redacţia unei reviste de cultură provinciale, este prieten cu Sorin Atanasiu, unul dintre puţinii oameni pe care îi cunoaşte ca fiind obsedaţi de adevăr, înşelându-l şi el pe jupânul adevăr fără a dori întotdeauna, adevăr pe care reuşeşte să-l prindă cu lassouri de mătase în textele lui… El, Paul Christian Hăidiniş este şi el obsedat de adevăr dar şi de adevărul faptului că nu-l poate spune pe de-a-ntregul în textele sale ori, mai ales, în relaţiile sale… Din politeţe şi din alte 1000 de motive…
Lui îi aparţine acel jurnal de redacţie din care vom citi în unele dintre capitolele acestei cărţi, carte gândită parţial şi de către eroul nostru care ar fi vrut să scrie şi un roman – avea multe începute ori doar schiţate, ca să nu mai spunem despre cele deja amintite, cele doar imaginate - intitulat „Buze şi cărţi”, visând să fie publicat în Franţa, de unde şi jocul de cuvinte... Nu, nu era neapărat obsedat de către buze… Dar un text îl poate provoca să fie… Buzele femeilor frumoase sau neobişnuite – mereu prefera să-i spună „frumosului” „neobişnuit” – nu prea i-au fost surse de inspiraţie. De altfel, nici alte părţi ale... misterului feminin… Era mai degrabă obsedat de întregul fiinţei femeii din faţa ori spatele său, de lângă el ori de mai departe… Micile ori marile retuşuri ale existenţei lor, precum un zâmbet, o ocheadă, sânii, picioarele, fundul, părul, adâncitura claviculei – oare câtă energie au consumat scriitorii să le descrie cât mai convingător? - îi puteau reţine atenţia dar degrabă erau înghiţite de privirea de ansamblu, diabolică, care îmbătrânea, neantiza repede femeia „frumoasă” care trăia în momentele acelea lângă el… ori trecea pe lângă.
Dar pentru a reveni la buzele unei femei de care te îndrăgosteşti (chiar şi pentru câteva secunde, minute, zile, ani, poate chiar o eternitate), să ne gândim la momentele în care acea femeie vorbeşte. Cu cineva, la telefon sau nu… Nu-i auzi cuvintele, mesajele, buzele ei nu au consistenţă, parcă se joacă cu albul dinţilor într-un dans care poate fi al unor îngeri. Decăzuţi la nivelul gurii umane…
Buzele ei care vorbesc nimicuri, de parcă nu aproape toate ar fi nimicuri… Buzele ei care ar putea, dacă am fi într-o biserică sau într-un colţ liniştit al unei case, să se roage… Să se roage fierbinte pentru a putea fi sigure de ceva anume, poate de un sărut care să nu fie doar un sărut banal ci unul al unei certitudini transcendentale, religioase… Da, cu toţii am visa să fim zei în iubirea noastră, în iubirile noastre care niciodată nu sunt ale noastre… Dar cuvintele ne reamintesc că, aici, în lumea buzelor şi a cărţilor, există cuvântul „Sfârşit”.

2.

Există întotdeauna oameni care îţi influenţează ceea ce unii numesc viaţă… „Niciodată îndeajuns” aş numi-o eu. Aşadar există întotdeauna oameni care îţi influenţează „niciodată de ajunsul” fără să ştii cum… Şi aici, un iubitor de înţelepciune ca Paul, licenţiat în filosofie, după cum v-am mai spus, ar putea să bată mult câmpii… Norocul dumneavoastră, ca iubitori de literatură pură, este că eroul e o struţo-cămilă care a avut dublă specializare: istorie-filosofie…
Bun… Înainte de a intra în amănuntele acestei „istorii exemplare” (eu cred şi în „istoriile exemplare”, nu numai în „nuvelele exemplare”), fiind de părere că numai aceste istorii sunt exacte, celelalte istorii fiind doar „oficiale”, trebuie să ne întrebăm cuminţi dacă literatura oamenilor are vreun drept să concureze literatura îngerilor… Ştiţi doar că se crede că ei trec în răbojul vieţilor noastre de câte ori ne-am gândit la femei sau la bărbaţi când n-aveam voie - chipurile, după unii!- să ne gândim, de câte ori am vrut să moară câte unul care ne chinuia mai mult sau mai puţin în imaginaţia noastră, de câte ori am întârziat la serviciu ori la şcoală sau la întâlnire, de câte ori ţi-ai frecat-o şi aşa mai departe până la faptele noastre mărunte de bune care ne fac să credem că, poate-poate, chiar există lumea de după şi cineva se va îndura de noi şi ne va dărui, fără a face prea multe lucruri bune, eternitatea… De ajunsul, care va să zică…

Aşadar… nu ştiu. Dacă poate fi comparată literatura noastră cu… Cred că Andrei Pleşu ar zice repede dar fără grabă, dacă înţelegeţi paradoxul, că îngerii nu scriu literatură… Ci istorie exactă, ca să-mi împrumute câte ceva din săraca mea mitologie, pardon, terminologie… Iar noi, în ciuda „siropurilor”, nu trebuie să ajungem precum îngerii… Noi, dacă tot avem boala scrisului, trebuie să scriem poveşti… Mda, de adormit adulţii… Şi adevărul? Cred că adevărul este o altă poveste… Cred că în literatură, în artă în general, adevărul este tema, dar subiectul este întotdeauna mistificarea, fuga de adevăr… Poate de aceea scriitorii şi ceilalţi artişti trebuie ţinuţi în afara cetăţii: fiindcă ei vor, atunci când ştiu ce vor, imposibilul… Cu ipocrizie să schimbe ipocrizia lumii…

*
Hmmm… Bărbaţii! Şi mai ales bărbaţii scriitori! Cred că, parafrazându-l pe Kundera, un bărbat scriitor este de câteva ori mai rău decât un bărbat simplu, doar cititor sau… simplu. Desigur, Kundera se referea la femei…

3.

Cine nu ştie oare despre nasul lui Pinocchio? Despre nasul lui Gogol se poate spune că este oarecum marginalizat… Dar Pinocchio? Cine nu a auzit de Pinocchio? Când începe el să mintă în faţa Zânei albastre, nasul începe să-i crească… Nasul de lemn… Când eşti în preajma unei zâne albastre, limbajul îţi devine automat de lemn, iar nasul bioenergetic, că doar despre el este vorba, devine aproape nesfârşit… Devine o pădurice care se încâlceşte, se întretaie cu toate celelalte nasuri ale tuturor oamenilor, devine un hăţiş din care nu mai poţi ieşi… Pentru că imaginarul tău, o dată cu prima minciună, chiar nevinovată, în care te minţi doar pe tine însuţi, te prinde în această capcană care este propria ta fiinţă… Pentru că din prima minciună se nasc inevitabile altele, precum râmele tăiate… Dar nu e spaţiul să demonstrăm fenomenologia minciunilor… Cel puţin aparent… Dar cuvintele cer adevăr şi minciună, cer istorie şi poveste, cer damnare şi mântuire, rătăcire şi regăsire, iubire şi ură, iertare dar mai ales imposibilitatea iertării-uitării… Cuvintele sunt martorii care nu-şi cunosc prea bine literele…

4.

Un alt început al cărţii

Nunc et in hora mortis nostrae. Amen.

Se trezise din somn având în minte fraze ale începutului său de roman. Prima frază a uitat-o când a pus de cafea. Dar a doua, „De parcă Dumnezeu n-ar fi existat…” nu avea să o mai uite. De fapt era o propoziţie dar nu mai era sigur dacă şi prima înşiruire de cuvinte era frază sau propoziţie… ca şi în visele cu femei frumoase, ori nu neapărat frumoase, dar la care ţinea, care sfârşeau inevitabil, îi păru rău.
Iar lui, când începea să-i pară rău, nu era de bine. Începea să regrete că nu era eschimos, că nu era împărat, că nu era gheişă, că nu era pasăre colibri ori pinguin… sau răţoi. Dacă ar mai fi crezut în poezie, ar fi început să scrie poeme… Dar îi era prea uşor să scrie poezie…care nu rezolva nimic.
Mai ales îşi aducea aminte de poveştile unor inele… În cazul părerii de rău de astăzi, povestea inelului de argint cu un căluţ de mare…

A fost odată, atunci când încă nu era căsătorit… Adică era din altă viaţă. Din altă poveste. Şi acum veţi înţelege lăcomia unora pentru alte şi alte vieţi… Deşi într-una poţi avea, dacă îngerul ţine cu tine, totul… Iar literatura pe care o scrii poate mistifica totul… Cum este cazul acestei cărţi pe care o citiţi şi nu prea…

Tocmai îşi ruinase prima iubire. Împreună cu ea sau fără ea, nu mai contează… Poate o vom afla mistificat sau nu din altă carte. Dacă vom mai putea să o scriem după ce vom asista împreună la procesul unei iubiri şi execuţia amanţilor… pentru că o crimă poate ucide şi scriitorul care o povesteşte. A se vedea Capote… dar mă îndepărtez iarăşi de subiect. De parcă mi-ar fi teamă că o iubire chiar nu există, nu a existat dacă încerci să o povesteşti, făptuind astfel un act de trădare.

5.

„Autorul este omul foarte important din viaţa mea. Fără el pur şi simplu nu aş exista. Nu numai pentru că el este autorul meu… preferat, fără a încerca să-l măgulesc. Fiindcă dacă ar fi nemulţumit de mine ar renunţa atât de uşor la mine… dar eu încerc să fiu cum vrea el să fiu. Adică să-i retrăiesc câteva momente din viaţă, de parcă, o, tempora, chiar ar fi viaţa mea.
Sunt el cu vreo 10-15 ani mai tânăr, mă numesc Paul Christian Hăidiniş şi vreau să-mi imaginez cum ar fi viaţa şi iubirile mele fără literatură. Fără scriitorii oraşului meu. Îmi imaginez că aş fi cu vreo 10-15 mai bătrân şi cum ar fi să mă îndrăgostesc de o femeie tânără, mai tânără, vai, cu aproape 20 de ani. Blestemul bărbatului la 40 de ani! Imaginându-ţi, chiar te îndrăgosteşti de Ioana Sandei, la fel de inexplicabil cum ţi s-a mai întâmplat de vreo 3-4 ori în viaţă… Adică precum în cazul frumoasei Afrodita de pe crucea din cimitirul Eternitatea, pe care o vei redescoperi mai târziu într-o carte, - da, era o moartă despre care credeam că m-am îndrăgostit! - , precum în cazul poetei şi a d.j.-ului (adică este vorba de acelaşi personaj real) de la un radio local, Adina pe numele ei; precum în cazul unor personaje feminine (aici totuşi sunt iubiri efemere, degrabă uitate, înlocuite, revenind, totuşi, câteodată, pe făgaşul uşuratic al gândurilor) de film ori literare (aici nu mai ştii dacă iubeai autoarea sau actriţa!); precum în episodul colegelor de la facultate ori atunci când ai fost profesor şi te pierdeai în faţa unor liceence; precum atunci, la Lepşa… Şi aici mă refer doar la iubirile inexplicabile, deoarece exista, undeva, un martor al iraţionalităţii mele: Afrodita era moartă, pe Adina o iubeai doar în scrisori, doar platonic (femeile din reviste deochiate nu se pun! Pe acelea nu ajungi să le iubeşti! Cel puţin nu în cazul meu! Vedeţi, deja vorbesc despre cazuri!), Regina, ca şi a doua Diana, aveau ceva care nu-mi plăcea la modul … real dar totuşi eram îndrăgostit, prima Diana care, atunci, la Lepşa, unde nu am ajuns niciodată, mi s-a părut urâtă, tunsă scurt iar după trei zile, ba nu, mai bine, după vreo 3-4 ani, când am revăzut-o am înţeles că era într-adevăr o mare şi imposibilă iubire! Şi nu i-am scris decât un poem… Deşi ar fi meritat câte unul scrijelit pe fiecare brad dintre Soveja şi Lepşa… Regina, regina ciulinilor de la Cişmele… Mda, iubirile mele inexplicabile sunt multe şi greu de înţeles. Chiar şi pentru mine.

Asupra iubirilor explicabile nu voi insista pentru că deja simt că am abuzat de răbdarea dumneavoastră… Da, mă numesc Paul Christian Hăidiniş, trebuie să repet pentru a mă obişnui cu noua mea identitate, şi sunt cu 10-15 ani mai tânăr decât aţi crede. Şi am scris poezie… Astăzi sunt cercetat pentru furt. Ca şi când aş fi un hoţ ordinar.”

6.

În dimineaţa aceea de luni, nu se putea detaşa... Era posedat de gândul „rezolvării”... problemelor existenţiale... prea lumeşti. Nu, amintirile nu-l chinuiau, sic – la el „trecutul” avea toate cheile de la porţile mânturii, fără a fi un profund spirit religios, cu crize mistice et caetera. De fapt, fără a intra în prea multe amănunte, ca mulţi dintre noi, era pur şi simplu manipulat de relaţiile sociale – suntem în plină desfăşurare a crizei economice din jurul anului 2010 – şi greşea mizând aproape totul pe inteligenţă şi raportându-se la puterea economică a unora dintre semenii săi. Semeni, vorba vine...

Se urcă în autobuz, nu se uită să vadă dacă este traseul 19 sau 20, de fapt nu avea nicio importanţă, mergeau cam tot acolo, dar 19 ocolea puţin, aruncă o privire asupra pasagerilor, da, avea ghinion, nu erau femei frumoase ori lolite în mijlocul de transport şi de îndrăgostit la comun, da, n-ar fi avut cum să aibă în acea dimineaţă iluzia îndrăgostirii, da, nu se ducea să salveze lumea, să-i redea demnitatea şi onoarea, iarăşi nu avea să fie un erou care să schimbe lumea, doar se ducea la serviciu... Şi chiar dacă lucra într-un birou în care avea colege doar femei, pe unele dintre ele cunoscându-le de ceva timp, acolo nu se putea îndrăgosti cum ar fi vrut. Whatever... Precum se observă şi după cum veţi constata, dacă nu se poate vorbi despre extraordinara viaţă amoroasă a lui Paul Christian Hăidiniş se poate conferenţia pe marginea complicatei vieţi amoroase a lui sau a speciei umane în general, dacă n-ar fi, de la o anumită vârstă, chiar plicticos să scrii sau să citeşti despre aşa ceva...
Oricum, viaţa sa, ca a oricărui om, este marcată de câteva evenimente majore... De o iubire sau două, cu tot ce implică o iubire, inclusiv trădările la pachet, voluntare sau nu, de câteva morţi naturale şi de nişte crime sau poate doar una, şi una este de ajuns, Raskolnikov ştie, omoruri imaginare sau nu, care, în orice formă ar fi, lasă urme...
Şi tot ca orice viaţă, este marcată de nişte dorinţe. Şi mai apoi de tot amalgamul de gânduri, reprezentări, propoziţii scurte sau fraze încâlcite, primele nerostite ori murmurate sau strigate doar în golul interior, acel vid cosmic dăruit nouă de conştiinţa de a fi pentru a ne clădi o lume sau mai multe, după învrednicire, cele din al doilea rând, frazele care va să zică, dacă demonul scrierii te bântuie, neodihnindu-se vreodată pe coli de hârtie ori agende ce ţin de jurnale, zvârcolindu-se în dorinţa de a fi altceva decât înşiruiri de intestine verbale într-un trup care în delirul vieţii poate vrea să fie mai mult decât trup, cuvinte dintre lumină şi întuneric....
Iar tot acest amalgam şi biata conştiinţă încearcă zi de zi, vis după vis, să lase un individ în viaţă, într-o viaţă în care minciuna şi ipocrizia concurează atât de bine realitatea încât dacă n-ar exista cerul înstelat, şi el nu prea demn de încredere, de la câinele negru ce-l inspira pe filosof încoace, ai fi în stare să te întrebi dacă nu cumva tot misterul creaţiei şi al existenţei nu este decât un ecou al vreunei minciuni universale, cât big bengul de mare, care minciună, vorba cuiva, trăieşte în casa adevărului...
Ştia el Capote ce ştia, de n-a mai putut să scrie după ce înţeles cât sânge rece este în cuvinte...

7.

Adevărul este că toţi ne-am întrebat, cunoscând pe cineva care a pierdut pe vreun om drag sau, Doamne fereşte, pe toţi cei dragi lui, cum de mai poate trăi „aşa” cum pare să trăiască parcă neatins de acele drame.
Paul Christian Hăidiniş ducea în fiinţa sa cel puţin o astfel de enigmă, enigmă care te poate face sau nu personaj literar sau măcar pretext literar. Dar, după cum observaţi, are o anumită tărie sau, dacă vreţi, nesimţire metafizică, nesimţire care reuşeşte să-l facă să treacă peste trecutul său, o, da, atât de misterios, şi să se uite după femei sau, hai să spunem altfel, oameni frumoşi deşi asupra orientării sale sexuale nu există niciun dubiu. Oricum, ca să ne străduim să nu minţim întrutotul, chiar şi fără de voia noastră, cu omisiunea sau ba, Paul arunca mai degrabă ocheade fiindcă bunul său simţ, relativ educat şi revoltat la fel de relativ – deoarece nu putea suporta bărbaţii care se holbau după femei, pe stradă sau oriunde! -, îl controla dictatorial... Am putea să mai zicem ceva şi despre simţul auto-ridicolului dar deja ne-am complica prea mult...

O să vă scutim şi de relatarea unei călătorii cu autobuzul de aproximativ 30-40 de minute, cu traseul 19, da, era 19, în care nu sunt decât pensionari şi vreo 2-3 adolescenţi cu coşuri, exceptând momentul extrem de scurt în care autobuzul este oprit de către şofer pe strada Regiment 11 Siret pentru a se asigura la virajul spre stânga. În acele câteva secunde, dacă Paul ar fi avut un binoclu performant şi ar fi privit prin acesta către Dunăre, mai exact către malul drept al apei, ar fi zărit răţoiul nostru rătăcit, zgribulit, desprinzându-se de mal, unde-şi găsise refugiul peste noapte... Dacă răţoii ar avea idei, am fi putut spune că nu a fost o idee prea bună...
Dar răţoii nu au idei iar Paul nu priveşte de ani buni, poate mai bine de zece, spre acel loc în care se află răţoiul în acea dimineaţă de luni. În preajma acelui loc de pe malul drept al Dunării avusese loc o nenorocire la care Paul fusese şi nu fusese martor...

Mijlocul de transport o ia la stânga, apoi la dreapta, pe Brăilei, opreşte în staţii, îndepărtându-se de fapt de Brăila, coborând dealul Ţiglinei, ajunge în centrul istoric, o ia la stânga, pe Domnească, mai opreşte în două staţii, la a doua, lângă Primărie, coboară Paul Christian Hăidiniş cât şi alţi călători, mai mult sau mai puţin grăbiţi. Apoi, autobuzul se îndepărtează. Străin, sălbatic, ca un elefant sedat – cât poate fi de groaznic un elefant somnambul? - hotărându-se brusc să se îndrepte către cimitirul autobuzelor, pentru a-şi da ultima suflare.
Da, Paul Christian Hăidiniş visa să aibă un autobuz numai al lui. Un autobuz magic ca în desenele animate la care se uită nepoţeii săi, pe care îi are de la cele trei surori ale sale... De fapt de la două dintre ele... Dar acest autobuz visat – nu strica nici o rulotă, dar visele sale cu locuinţe erau în general destul de ciudate şi, desigur, irealizabile – ne interesează mai puţin, e un ecou al poemelor sale care nu vor fi niciodată publicate...