Cronică de cenaclu: Versul umbră a versului

Prezenţa poetului Ion Zimbru în Cenaclul "Noduri şi Semne" a adus, ca de fiecare dată, nota de vivacitate şi spectacol; verva sa, replicile spontane şi literaturizate în stilul binecunoscut au revigorat fluxul poetic/ literar al participanţilor, scoţându-l din rutina în care se cantonase de la o vreme şi… - poate, cel mai important câştig al serii - este promisiunea poetului că, în viitor, va participa mai des la întrunirile cenaclului. Comentariile au fost încinse, dar suportabile şi la obiect.

"Se vede că textele sunt trăite la intensitate maximă şi nu doar cugetări; aş menţiona două versuri care cred că-l rezumă pe Ion Zimbru: "Ce înalt şi frumos e urcuşul spre bază şi ştiu toată moartea pe de rost"." (Ilie Răpcianu)
"Am dat, într-o zi, peste versul "ce noapte scurtă cu picioare lungi"; versul acesta a fost primul contact cu poezia lui Ion Zimbru, m-a impresionat şi, ca urmare, l-am decupat şi l-am aplicat undeva la vedere; unele abordări ale poetului m-au trimis şi la critica psihanalitică a lui Freud. Captivant şi interesant." (Nichita Sava)
"O selecţie de poeme foarte variată în seara aceasta; a dovedit că poate fi la cea mai mare înălţime chiar şi cu aforismele; eu îl prefer cu texte clasice, pentru că au o muzicalitate impresionantă; trebuie să ai un anume soi de cultură ca să-l înţelegi pe Ion Zimbru; nu-i lipsesc paradoxurile cu care ne-a obişnuit; are mesaj filozofic şi un mod personal de a face reverenţă în faţa lumii şi a vieţii; multă poezie adevărată; fiecare vers este umbra altui vers." (Victor Cilincă)
"Are de toate: viaţă, moarte, gutui, dulceaţă de gutui; are versuri singure foarte puternice." (a.g. secară)
"Ion Zimbru este Ion Zimbru - un reper poetic pentru oraşul nostrum, pentru cenaclul nostru, pentru mine personal." (Anca Şerban Gaiu)
"Când citesc poezia lui Ion Zimbru, este ca şi cum aş deschide o uşă, şi încă o uşă, şi încă o uşă." (Ana Maria Panagatos)
"În ciuda zâmbetului discret pe care ţi-l inspiră, textele sunt meditative, profunde, unitare, cu o anumită tristeţe în fundal; limita dintre banal şi profund este foarte subţire; vocabularul pare tributar anilor '60 şi chiar lui Nichita Stănescu, dar, la el, prospeţimea metaforei îl salvează." (Andrei Velea)

Astăzi, la ora 18,30, va citi Victor Cilincă.

Ion Avram

Cu naşu' pe Calea Regală

Fotografie publicată în „Imparțial”, Nr. 217, An V, 5-11 mai 1995

În obişnuitul flash literar, Andrei Velea ne-a recomandat cartea lui Robert B. Cialdini intitulată Psihologia manipulării - Curs de teorie şi practică a influenţării, despre care susţine că este o carte uşor scrisă, pe care o citeşti cu plăcere şi în care sunt expuse o serie de tehnici de manipulare, care vin din unele tendinţe naturale ale omului de a se descurca pe anumite scurtături.

A urmat Liviu I. Cocei, cu un fragment de opt pagini din eseul Ironismul este un umanism, din care redăm un pasaj şi câteva comentarii:

(…) Revenind asupra ironismului, mai putem adăuga că acesta reprezintă un umanism nu doar pentru că ne ajută să intrăm într-o nouă epocă. Chiar în cadrul aceleiaşi culturi, poate funcţiona ca test psihologic, joc de societate sau chiar ambele. De exemplu, agresivitatea ancestrală se modifică în sens pozitiv în cultura antică greacă, fiind sublimată de o ironie civilizată, adeseori plăcută şi îngăduitoare. (…)

”Există un cod ironic şi un cod poetic - ironia seamănă mult cu poezia; mai trebuie lucrat la stil, ca să se desprindă de aspectul didactic.” (Gabriel Gherbăluţă)

”O încercare curajoasă de a ridica ironia la rangul de ironism, de a conceptualiza ironia ca fenomen inclusiv uman.” (Cristina Dobreanu)

Se spune că ironia e arma zeilor. Iar zeii au doborât titanii. La rândul lor, zeii antici au fost detronaţi de Socrate şi ironia lui. Ironia a fost dintotdeauna antisistem. Filosofia începe odată cu ludicul şi cu ironia. Poezia începe cu pamfletul şi cu discursul politic. Nimic nu poate sta în calea râsului şi poate că doar el ne salvează. Aduce toate la un numitor comun, demistifică şi egalizează. (…) Da, umorul, ironia şi pamfletul sunt antisistem. Sunt noua (dar atât de vechea) rezistenţă! (pasaj de întâmpinare extras dintr-o pagină-pamflet prezentată de Andrei Velea)

Se împlinesc 84 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu. Titlul ultimei sale cărţi antume - Noduri şi Semne - i-a inspirat pe poeţii Ion Zimbru şi Gelu Ciorici-Şipote să înfiinţeze, imediat după moartea poetului, un cenaclu literar cu acest nume, cenaclul nostru. Astăzi, la orele 18,30, poetul Ion Zimbru şi prietenii vom susţine o seară de lectură întru amintirea şi cinstirea naşului nostru - Îngerul Blond - Nichita Stănescu.

Ion Avram

CRONICĂ DE CENACLU: Cărţi ale cenacliştilor la Festivalul "Axis Libri"

Victor Cilincă, Ion Zimbru, Mihail Gălăţanu şi a.g.secară au fost printre protagoniştii Festivalului Naţional al Cărţii "Axis Libri", lansându-şi cărţi noi, mai vechi sau chiar în pregătire… Victor Cilincă a venit în faţa eventualilor cititori cu un „Abecedar istoric gălăţean”, un manual total nonconformist de istorie locală, aflat la prima ediţie… tipărită, cealaltă ediţie, princeps, sic, fiind electronică! Un sumar mai mult decât atractiv, care poate fi folosit chiar şi de către agenţiile turistice pentru a face din Galaţi o atracţie. Gândiţi-vă că pe aici, pe la Galaţi, a trecut chiar Dracula, brandul neoficial al României… Desigur, doar în romanul lui Stoker, dar, nu-i aşa, fără literatură şi mit, legendă, unde ar mai fi realitatea? Aşadar, o istorie a Galaţiului spusă ca „o poveste, însă adevărată, istorisită adolescenţilor, ca s-o spună şi ei părinţilor şi bunicilor lor, prea ocupaţi cu alte treburi”… Ion Zimbru a venit cu amintirile sale lirice din „podul Palmei”, cartea întâi, „Linia vieţii” şi cartea a doua, „Linia iubirii”. Un poet despre care Theodor Parapiru scrie în prefaţă: „Pentru Ion Zimbru, Poezia este „modus essendi” (mod de a fi), „modus vivendi” (mod de a trăi), „modus operandi” (mod de a acţiona) (…) În împărăţia Poeziei, Ion Zimbru este acasă.” Mihail Gălăţanu a venit cu „Ultimul Karamazov”, care a fost prezentat în această pagină chiar de către a.g.secară, căruia i-a fost publicată (şi lansată în premieră naţională la ediţia Festivalului "Axis Libri") o nouă carte de poezie, după aproape trei ani, carte apărută la Eikon: „Henric al 8-lea, pardon al infinitălea, deoarece optul a căzut şi muzele decapitate”… În pofida titlului, erotismul generos predomină, deşi nu gratuit, ci, aşa cum observa Elena Parapiru, referindu-se la o altă carte a poetului, „generozitatea lui a.g.s., ca şi a lui Holden” (al lui Salinger, din „The Catcher in the Rye”!) „nu are nevoie de altă raţiune în afara tristeţii de a nu putea fi mai mult, pentru tot. Deşi ei sunt (im)perfecţi precum imaginaţia.” Scris de Noduri & Semne

Lansarea unei bărcuțe de hârtie

Vinerea trecută, poetul Ion Zimbru n-a pregătit o lectură obișnuită celor din cenaclu, a pregătit o lansare neobișnuită a ultimelor volume de poeme ale sale numind-o „lansarea unei bărcuțe de hârtie pe apă”.

Cristina Dobreanu a întrebat bulversată dacă e vreun recital, așteptându-se probabil la o analiză pe texte și a concluzionat declarându-se copleșită de numărul cărților prezentate. De aici s-a iscat o analiză a comportamentului în cenaclu, dar, zic eu, degeaba, pentru că niște norme de conduită nu se stabilesc acum și nici nu au fost vreodată în Noduri și Semne.

Prietenul autorului, Victor Cilincă a spus despre poezia lui Zimbru că „e din aceea de spus cu glas tare așa cum e poezia bună din toate timpurile, se găsesc în ea mai mulți Zimbri de toate categoriile, poemele tragice nu sunt lipsite de umor, cultivă niște paradoxuri mai cu măsură cu trecerea timpului, parcă face reverențe multor scriitori buni, nu-s două poezii la fel.”

Carmen Neacșu a simțit că e o poezie vie care reușește să spargă în ea orice fel de zid și că Ion Zimbru e poetul care o aduce într-o stare de vibrație. Paul Budeanu l-a numit pe autor „mercenarul cuvintelor care respiră în versuri.”

Mulți, din cei prezenți, nu au îndrăznit să spună ceva, poate că, așa cum a zis Tudor Neacșu, „e destul doar să-l asculți sau să-l citești pe Ion Zimbru.”

„Pe tine nu. Pe mine mă./Zice că da. Pe sine se. Cu ce, cu cine să mă vă? Cultivă, ninge numai pe.// Ru nu am vrut să iese cum./ Nu mi-a lăsat o rază de./ Ce morgă, ce curriculum!/ Ce mascalțone!...E-he-he!// El nu aude. El nu e./ Nici așadar și nici așa./ Pe tine nu. Pe sine se/ cu cip-cirip-cirip-și-pa!// Este mai bine undeva./Deoarece și pentru că./ Pe sine nu./ Pe mine s-a./ Și nu mai are cine să.// A da e greu./ Nu e ușor/ a ști. Mai lesne not to be./ Vor îndura și apoi vor./ Virgulă, punct, și dor, și și.// Ce intră moartea pe vizor!/ Ha-ha-ha-ha! Să facă ce?/ Un vis pe rod. Un vis pe dor./ Re-mi-fa-sol-sol-fa-mi-re!/”(Ion Zimbru, Mascalțone, din volumul Tandrețe, Ed. Sfera-2014)

                                                                    

                                                                                      Simona Toma

P.S. Astăzi ne citește, pe la orele 18,00 trecute, la sediul Cotidianului Viața Liberă, Tatiana Nona Ciofu (Crețu, ha!)

CRONICĂ DE CENACLU: Visele la cornet, nişte popice de bumbac

În şedinţa trecută, Anca Şerban Gaiu şi-a prezentat noile texte de poezie structurate în trei cicluri: Poeme de apă, Poeme de pământ şi Poeme de aer. A.G. Secară este de părere că autoarea, deşi foloseşte judicios uneltele psihice, priveşte lumea înconjurătoare în mod minimalist, cu o oarecare inocenţă. „Anca e mai puţin metaforică decât în trecut. Îşi propune teme măreţe, însă poemele nu sunt aluzive, nu sunt percutante. Dintre toate, "La vie en rose" este mai provocator, autoarea reuşind să cupleze discursul la realitate” (Andrei Velea). Sub fereastra deschisă/ norii/ stau la uscat/ pe sârma/ dintre castanii îndrăgostiţi (Linişte) Stela Iorga este de părere că poemele sunt de suprafaţă, nu ating profunzimi, iar cele cu alură de haiku sunt terne şi liniare, în timp ce Cristina Dobreanu le vede la nivel de pastel, considerându-le mai mult sintagme poetice decât poeme. în stradă fetiţa cu chibrituri/ nu mai are/ nici un pai/ de aprins visele (Macadam) Înarmată cu deschiderea şi sinceritatea caracteristică scriitoarei, aceasta îşi construieşte bine imaginile (Carmen Neacşu), însă, în ciuda detentei foarte mari, energia poetică se risipeşte din cauza faptului că nu o gestionează cu atenţie (Tudor Neacşu). Simona Toma observă balansul între îndrăzneală şi imaginea unei scriitoare de modă veche, care fuge de unele elemente ale interiorului propriu. Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi în seara aceasta la sediul "Viaţa liberă", începând cu ora 18,00, pentru a-l asculta pe scriitorul Ion Zimbru. A consemnat Octavian Miclescu

Pas de deux prietenesc

La şedinţa de cenaclu de vineri, 6 iunie, a citit poetul Ion Zimbru, care a adus mai multe texte lirice scurtisime — tip haiku, cât şi vreo două, trei poeme, dintre care unul era pamflet. Ce să spui despre textele lui Ion Zimbru? Mai bine întrebi cititorii, şi, încă şi mai bine, îi întrebi prietenii, printre care se numără şi prozatorul Ion Avram, care, împreună cu Ion Zimbru, şi-au desfăşurat aripile hazului şi ale tachineriei amicale şi s-au luat la o pseudo-harţă „critico-lirică”, fiecare cum putea şi ducea, adică odată mai hâtru, altădată mai ironic. Ca între prieteni, prozatorul Ion Avram observa în deschidere, persiflându-l tandru şi amuzat pe poet, că acolo unde trebuie, în poeme, se mai poate adăuga, şi ştie Ion (Zimbru) unde, iar acolo unde mai trebuie tăiat, trebuie să adauge, şi tot Ion (Zimbru) ştie el bine unde, şi aşa, din vorbă în vorbă prinsă în fuiorul şuguileii amicale, ori al paradoxului lingvistic, cei doi au dat un mic recital de replici care mai de care mai scânteietoare şi mai sprintene, arătându-ne cum se pot preţui doi scriitori, fără a cădea în sclifoseală şi clişee ieftine, tachinându-se afectuos, mână în mână cu observaţia critică şi seriozitatea. La care tachinerie amicală în duet, precum şi la lectura şi seara de poezie nonconformistă şi atipică, au contribuit, după putirinţa lor, toţi membrii cenaclului, fireşte. A zâmbit laolaltă cu toţi cei prezenţi şi a scris o cronică la fel de atipică, precum a fost seara de cenaclu,

Stela Iorga

Mâine, pe la orele 18 şi un pic, la sediul cotidianului Viaţa liberă, va citi Tatiana Nona Ciofu.

Dicţionar de fleacuri şi nimicuri eterne

Ludic (cine-şi mai aminteşte de Marin Sorescu?), ironic (poate nu precum Kierkegaard), mereu îndrăgostit (ehei, Brumaru, Brumaru!), religios quasi metafizic (ultraexistenţialist?), Poetul Ion Zimbru ne reaminteşte că suntem contemporani cu unii oameni care transformă tot ce ating în poezie. Chiar şi satira ori critica socială!

Cele „cinci poeme de post” (după cum le descria succint autorul, cu bonomie moldovinească) prezentate în vinerea dinaintea Floriilor ( 6 aprilie ) confirmă acest miracol al zilelor noastre literare, primele două („Nu merg la judecata cea înaltă” şi „Şi cuiele de cruce sunt puţine”) stând sub semnul hotărârii de a nu se învăţa a muri vreodată…

Al treilea ( „Dicţionar de cuvinte rare”) se raportează la o călărire fantastică (şi în zori, şi pe-nserat, şi dincolo de timpuri), a tuturor cailor din lume pe pereţi… Al patrulea este un mic tratat şăgalnic, dar profund, oximoronic despre „Fleacuri şi nimicuri eterne”. Ultimul poem, fiind în săptămâna dinaintea Sfintelor Paşti, se preaocupă de o „Lucrare de control la curăţenie”… Măcar câte un vers antologic în fiecare dintre textele care au purtat o pecete zimbriană inconfundabilă (stilistic care va să zică!), după cum au sugerat mulţi dintre iubitorii scrierilor lui I.Z. prezentaţi la cenaclu, această observaţie fiind făcută în fel şi chip, după cum urmează. Victor Cilincă: „Ion Zimbru călare pe un alt… Zimbru” (Mai exact: „Se pare că I.Z. se îndreaptă spre un alt I.Z., melancolic, filosofic…”). Ion Avram: „ La prima vedere, de fiecare dată I.Z. mi s-a părut un poet accesibil. Dar numai la prima vedere…” Radu Vartolomei: „La acelaşi nivel din totdeauna. Sunt atât de la fel, încât parcă au mai fost (prezentate la cenaclu)”. Cristina Bălan: „dacă data trecută reproşam aceeaşi linie literară, acum este o schimbare. Nu neapărat de evoluţie. Ironia se păstrează, dar simt o mutaţie sufletească.” Elenea Donea: „Unele texte mi-au plăcut mai mult”. Violeta Bobe, cu nonşalanţă, vorbeşte despre o voce îmbătrînită a Eului liric (din „Nu merg…”), schiţând câte o părere despre fiecare poem în parte, nemaiapucând să concluzioneze…Nicoleta Onofrei: „Sunt expresii la care aş fi renunţat. (…) Pare mai puternic…” F.Buzdugan: „Stil rafinat, aşezat.”

Preluând ideea lui V.Cilincă, unele versuri chiar merită a fi încrustrate în piatră: „o puzderie de nimic nou sub soare!”; „pedeapsa dumneavoastră nu-i uşoară: iubiţi un om care nu vrea să moară”. Mai reţinem o autentică declaraţie de amor: „La prima întâlnire te fac dicţionar/ şi caut toată noaptea cuvântul cel mai rar” şi o definiţie quasiinvoluntară (poate) a Poeziei: „numai fleacuri şterse mereu de târziu…”

Azi, 13 aprilie, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte poezie Tatiana Nona Ciofu.

a.g.secară

O felie de tort cu poet

Pana lui Panait Căpățână- cronică de cenaclu

        

           Îl vezi trecând andante, pe Domnească, blindat de poezie și de gânduri. Zici că-i un cal troian ce vrea să pască, bun de tipar, de viață și de scânduri. N-are nimic cu nimeni, însă are bătute-n cap vreo zeci de mii de versuri. E bun ca vinul vechi, ca o ninsoare din alte lumi, din alte universuri. Recită , întrerupe, tace, scrie. Te uiți la el și zici că nu e el, cel care a luat din poezie, mușchi de sonet și stofă de gazel. Adeseori, își face ziua seară, căci șprițuiește ca un om normal. Dar nimeni n-a simțit că e povară și n-a putut să-l pice de pe cal. Ce faci, bătrâne?- îl auzi pe stradă. Îți dă o mână caldă, cu șuruburi. Îți povestește că a stat la coadă la piramide, doine, zei și cuburi. Umblă atent, să nu strivească raza de lună, de speranță sau de cerc. Cică a vrut să doarmă cu Zaraza, dar l-a lovit pe jos un aisberg. Nu are bani, țigări și buzunare, dar nu consumă zilele la alții. Ridică la pătrat cuvinte rare și mătură mereu prin constelații. A vrut Walhalla. I s-a dat Walhalla. El nu a vrut. Așa a fost să fie. Nirvana îi cam strâmbă socoteala, îl strigă și-l determină să scrie. Are un fel de-a fi lipsit de ură. Un fel de timbru sacru, de fântână. Mănâncă, bea și vrea literatură. Cam ăsta este Titi Căpățână.

                                                                                                            Ion Zimbru

Imparțial, An V, Nr. 247, 1995

@Texte culese și selectate de Simona Toma

"To be or not to be", cronică de cenaclu din decembrie 1995

       Astăzi vin cu un alt "semn" din anul în care s-a publicat prima cronică Noduri și Semne. Această întoarcere în timp aduce aminte încă o dată că nimic nu este nou sub soare și că poți scrie cronici de cenaclu chiar dacă nu ai despre ce scrie.(Simona Toma)

Din săptămânalul Imparțial, Nr.249, 8-15 decembrie 1995.

            În urmă cu paișpe zile, prozatorul Ion Avram, poetul Alexandru Cvitenco, megapoetul Panait Căpățână și subsemnatul, ne-am întâlnit să-l ascultăm pe Florică Iov. Acesta, om cu probleme delicate în viața personală, prozator de talent și bătaie lungă, nu s-a înființat la momentul stabilit și nici după una oră de așteptare.

Din punct de vedere al valorii textelor prezentate în   timp, cenaclul Noduri și Semne nu a menajat pe nimeni, niciodată, chiar dacă, uneori, s-a făcut uz de amabilitate plantată pe respect vis-a-vis de personalitățile literare care au onorat, prin cuvântul lor, această grupare drăcoasă și nonconformistă.

Cu părere de rău, sunt obligat să scriu că, în ultima vreme, scriitorii și erudiții urbei noastre, care multe ne-au învățat, nu mai vin lângă noi. Probabil, în sfera lor nemuritoare și rece, consideră că au dat destul, că următorii nu merită puțină lumină din lumânarea lor consacrată.

Cu aceeași tristețe, dar fără ură față de slujitorii limbii române, constat că tinerii, unii dintre ei fiind cei care au rugat renașterea mișcării Noduri și Semne, privesc evoluția cenaclului dintr-o poziție precară și, oarecum, indiferentă. Ca să-și motiveze absența, creatorii fără cărți, dar valoroși, aruncă vina pe ploaie, pe vânt, pe iarnă, pe frig, adică pe tot ce a dat Dumnezeu.

Mă trece râsu’-plânsu’, domnilor! Ca și cum Ștefan cel Mare ar fi trebuit să rezolve otomanii numai dacă 10 ianuarie 1475 cădea primăvara, la ora 17.

Nec plus ultra!

                                                                                                            Ion Zimbru

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Între Sublim şi Cotidian

A citit Andrei Florea. A citit corect şi frumos: 1) "atunci când nu mai poţi urca/ zboară" 2) "ţi s-a vărsat o lacrimă/ din ciurul pe care îl umpli cu sârg/…/ nu ştiu de ce/ nu te mai saturi/ cu golul/ din borcane" 3) "smulge-mi o pană şi taie-mi aripile/ poate aşa voi fi şi eu om" 4) "cu toţii am urcat dealul/ ce ne-a adus pe culmea/ celui mai adânc abis// norii ne gâdilă aici/ pe fundul prăpăstiei/ şi ne spun să nu urcăm/ niciodată în cuib/ dacă nu ştim/ zbura".

Băieţii şi fetele au comentat. Au comentat corect şi frumos.

Panait Căpăţână crede că textele prezentate se cam subţiază pe parcurs, dar sunt bune. Radu Vartolomei este de părere că autorul trebuie să taie, să mai lucreze marfa…şi e bine. Ion Avram observă obsesia lui Andrei Florea pentru tema zborului, temă susţinută prin modernism original, prin lirism discret, temperat. Mai departe, Cristina Dobreanu consideră că textele sunt redundante, pline de expresii nepotrivite, iar Nicoleta Onofrei zice că directitudinea textelor (mai aproape de proză, decât de poezie) este salvată de alegoric. Stela Iorga nu poate să nu scruteze expresivitatea elevată a poemelor prezentate, calitate care vine numai din lecturi susţinute, din reflecţie. Simona Vartolomei vede poezie în toate textele lui Florea, vede chiar şi un volum cu astfel de poezii. Iar domnul Radu Dragomir consideră că are de a face cu poezii lipsite de poezie, pe când Erica Diaconu remarcă un stil dificil şi pretenţios. Anca Şerban găseşte doar încercări de poezie şi lungiri inutile ale textelor, iar Gelu Ghemiş consideră că stimabilul poet se află între sublim şi cotidian.

Ion Zimbru

Astăzi, în cenaclul „Noduri şi Semne” şi împrejurul orei 18, în clădirea redacţiei „Viaţa liberă”, Stela Iorga citeşte poezii. Năpustiţi-vă, aveţi ce culege, a venit toamna! Relaţii despre cenaclu: 0746167284.

Proză pardosită cu intenţii lăudabile

Tânărul Radu Dragomir bate la porţile Parnasului. Bate insistent, cu proză, cu gândul la gloria care, deopotrivă, a mărit şi a distrus imperii şi destine. Aspirantul la un loc lângă Balzac ori Marquez se năpusteşte fără să privească în urmă (în urma condeiului, adică), doar-doar va reuşi să convingă stăpânirea că nu (se) joacă nici măcar bambilici. Mare sau mică, e treaba lui. N-are decât să creadă că scrierea sa stufoasă îl va herderia, cel puţin.

Stela Iorga consideră că tânărul are suflu narativ, dar nu (poate) conduce, se aruncă în jocuri neînvăţate, nu are tensiune psihologică egală şi, în consecinţă, trebuie rescris totul.

Paul Berenştain zice că Radu Dragomir scrie alambicat, greu de urmărit, că puteau lipsi multe pagini din proza prezentată, fără să-i altereze valoarea.

Pe de altă parte, Ion Avram crede că proza este limpede, chiar dacă pare stufoasă, mai ales în ideea că (poate) face parte dintr-o lucrare mai largă.

Adrian George Secară descoperă intenţia junelui de a scrie ceva despre un general nebun sau despre un nebun general, dar se încurcă în chestiuni de logică, în stângăcii de limbaj (gen "flota armatei"), şi scrierea nu are un final "mare", încât să salveze conţinutul.

Cristina Dobreanu zice că îi place titlul prozei, dar textul este supraaglomerat.

Andrei Florea ştie că Radu Dragomir a scris texte şi mai stufoase; adică, altfel spus, merge şi aceasta.

Foarte clară, Erica Diaconu vede ( în proza lui Radu) personaje care găsesc refularea/defularea în alcool.

Anca Şerban este supărată că proza nu are fir epic şi stă greu la citit/urmărit, pe când Gelu Ghemiş constată că Radu Dragomir se pierde pe drum, pare că începe, dar se diluează.

Ion Zimbru