Cronică de cenaclu: Un love story delicat

   

        Cuprinsă de emoţii, Carmen Neacşu ne-a prezentat vinerea trecută câteva pasaje dintr-un viitor roman în care personajul principal este... o casă. Venită spre proză cu experienţa picturii şi a poeziei, Carmen a reuşit să surprindă prin sensibilitate şi metaforă. După cum reiese din părerile de mai jos, a conturat cu multă delicateţe un tablou ca desprins din clasicii literaturii române.

        E o eleganţă interbelică, dar mai degrabă trimite la Ţoiu, anii ’60-’70. Are cursivitate, eleganţă. Un scris feminin. E foarte multă delicateţe. (Victor Cilincă)
    Textul are poveste. Are claritate şi curăţenie care vin dintr-o sensibilitate şi o delicateţe remarcabile care trimit la un soi de romantism sentimental à la Ionel Teodoreanu. Creează atmosferă şi lirism. Textul a fost scris cu sinceritate absolută. (Ion Avram)
     Mi-a adus aminte de "Bietul Ioanide" şi de Eugen Barbu, "Domnişoara Aurica". Prin lirism creează atmosferă. Faptul că face dintr-o clădire personaj principal e o mare realizare. (Stela Iorga)
         Îmi place cum foloseşte formele şi culorile. (Octavian Miclescu)
        Există atâta delicateţe încât te obligă, ca cititor, să intri cu delicateţe. Poezia şi personajele au venit la mine. (Anca Şerban Gaiu)
        Foarte atentă la unele detalii, un text cursiv, plin de sensibilitate şi gingăşie. Urlă de talent. Ar putea fi mai atentă cu punctuaţia şi gramatica. (Marius Grama)
       Un cititor îşi poate da seama că e scris de o autoare. Parcă pictează cu vârful pensulei imaginile. Construieşte foarte frumos personajul. Îmi place cum scrie proză. Simt nevoia de un conflict. (Ana Maria Panagatos)
       Mi-a plăcut foarte mult cultul detaliului. Textul curge foarte bine. E relaxant. Mi-a plăcut mult. (Maria Strînbei)
       Vreau să o felicit pe Carmen. Nu şi-a căutat mult cuvintele. Vin din ea, din pasiune. (Costel Zlătaru)
        Petru Dumitriu, "Cronică de familie" - o altă referinţă. Începutul e bunişor. Cu ironie şi umor saltă nivelul. (Adi Secară)

        Maria Strînbei, elevă la CNVA, clasa a XI-a, ne-a citit eseul "Nostalgia paradisului pierdut", pentru care a primit Marele Premiu "Romulus Rusan" al Festivalului Naţional de Creaţie şi Interpretare cu participare internaţională "Ana Blandiana", Brăila 4-5 mai 2017. Textul Mariei a fost primit cu admiraţie de către membrii cenaclului.

Vineri, 16 februarie, orele 18,00, la sediul ziarului "Viaţa liberă", ne va citi prozatorul şi dramaturgul Victor Cilincă. 

Andrei Velea

Poezie instant

 Nu, vinerea trecută n-am avut parte de o lectură sound poetry. Vinerea trecută, ne-a citit Andrei Florea patru texte dintr-un grupaj titluit  Demiurg de împrumut. Spun poezie instant pentru că, după mărturisirea autorului, jumătate din grupaj a fost scris sub presiunea timpului, cu doar două ore înaintea ședinței de cenaclu. Să fie oare o nouă orientare a mai tinerilor noștri colegi ? Țin minte că și Radu Dragomir, la prima sa lectură, ne-a citit un text scris "la cald", o proză instant.

"Din recente dialoguri,/ Am încropit idei./ Le-am sfârtecat ființa/ și-am amestecat bucăți aleatorii/ de carne și de spirit./ Le-am unit cu suflu/ și s-au prăbușit./.../ Și când le-am bătut în cuie carnea lor,/ atunci au stat./ Și m-am uitat și-am zis:/ Acestea nu au fost idei." (Fărâmă- Andrei Florea)

S-a spus că…textele " suferă de prea mult gândirism, au o curgere forțată, nu transmit emoția inspirației"(I. Avram),…"e un joc al ideilor, sunt prea complicate gramatical, n-au logică deși sunt raționale"(A. Velea),…"sunt  construite de dragul ideii, e vorba de o încercare de a face ceva, autorul a vrut să scrie poezie pe o temă" (C.Dobreanu),…"un vers nu este susținut de celelalte, n-au putința de a transmite, ca un om care ajunge într-un punct și nu știe pe unde s-o ia" (N.Onofrei).

În antiteză cu majoritatea, V. Cilincă a înțeles mai multe și s-a declarat surprins de poezia matură și de "siguranța jocului în umor fin […] este o autopersiflare, mă simt bine în poezia lui, ajunge unde trebuie evitând adjectivele".

Astăzi, pe la orele 18 trecute fix, ne citește proză Andrei Velea.

                                                                                                            Simona Toma

Ceasul trilobit

                          Andrei Florea 

Am o cochilie de numărat sori.

Îi scurg seva sfărâmicioasă

și număr picăturile chinuite

prin care au trecut razele.

Nu ies niciodată la număr

deși am o singură cochilie și un singur soare.

Și pentru asta,

cochilia îmi

amintește

de fiecare dată

că un singur "eu" e de vină

pentru că

există o singură cochilie

și un singur soare.

Și pentru asta,

soarele îmi

dovedește

de fiecare dată

că nu mai există nici o cochilie

dar a rămas un singur soare.

Acum cârpesc

picăturile din cochilie

cu alte raze pe care

nu mai pot să le numr,

fiindcă aveam

o cochilie de numărat sori,

pe care voiam să o sfarâm veșnic.

La ce-mi trebuie

o cochilie,

dacă soarele e tot timpul unul,

iar ceasul nu mai este ?

Între Sublim şi Cotidian

A citit Andrei Florea. A citit corect şi frumos: 1) "atunci când nu mai poţi urca/ zboară" 2) "ţi s-a vărsat o lacrimă/ din ciurul pe care îl umpli cu sârg/…/ nu ştiu de ce/ nu te mai saturi/ cu golul/ din borcane" 3) "smulge-mi o pană şi taie-mi aripile/ poate aşa voi fi şi eu om" 4) "cu toţii am urcat dealul/ ce ne-a adus pe culmea/ celui mai adânc abis// norii ne gâdilă aici/ pe fundul prăpăstiei/ şi ne spun să nu urcăm/ niciodată în cuib/ dacă nu ştim/ zbura".

Băieţii şi fetele au comentat. Au comentat corect şi frumos.

Panait Căpăţână crede că textele prezentate se cam subţiază pe parcurs, dar sunt bune. Radu Vartolomei este de părere că autorul trebuie să taie, să mai lucreze marfa…şi e bine. Ion Avram observă obsesia lui Andrei Florea pentru tema zborului, temă susţinută prin modernism original, prin lirism discret, temperat. Mai departe, Cristina Dobreanu consideră că textele sunt redundante, pline de expresii nepotrivite, iar Nicoleta Onofrei zice că directitudinea textelor (mai aproape de proză, decât de poezie) este salvată de alegoric. Stela Iorga nu poate să nu scruteze expresivitatea elevată a poemelor prezentate, calitate care vine numai din lecturi susţinute, din reflecţie. Simona Vartolomei vede poezie în toate textele lui Florea, vede chiar şi un volum cu astfel de poezii. Iar domnul Radu Dragomir consideră că are de a face cu poezii lipsite de poezie, pe când Erica Diaconu remarcă un stil dificil şi pretenţios. Anca Şerban găseşte doar încercări de poezie şi lungiri inutile ale textelor, iar Gelu Ghemiş consideră că stimabilul poet se află între sublim şi cotidian.

Ion Zimbru

Astăzi, în cenaclul „Noduri şi Semne” şi împrejurul orei 18, în clădirea redacţiei „Viaţa liberă”, Stela Iorga citeşte poezii. Năpustiţi-vă, aveţi ce culege, a venit toamna! Relaţii despre cenaclu: 0746167284.

Călătorie la Rapa Nui*

Atunci când nu mai poţi urca,

zboară.

Despre Perfecţiunea Oamenilor Pasăre

I

Şi s-a vărsat o lacrimă

din ciurul pe care îl umpli cu sârg;

Îi aştepţi nepotolirea curgerii,

ca să se umple mai repede

pe cealaltă parte cu aerul

pe care îl lasă în urmă,

în zborul lor,

înaripaţii.

Iar tu,

tu nu faci decât să-l fezandezi

cu grijă, odată ce le-a atins penele.

Nu ştiu de ce

nu te mai saturi

cu golul

din borcane.

Poate cu toţii aşteptăm

să ni se-mbibe prin oase,

să fim şi noi

ca oamenii pasăre.

II

Smulge-mi o pană.

Ţine-o între buricele degetelor,

cele roase de prea mult pământ,

şi spune-mi

fără să o striveşti cu privirea;

mai poate zbura?

E bizar cum până acum

Un răstimp,

Sau poate mai mult,

Era una cu aerul.

Era aici, sau poate mult mai sus,

escrocându-ne orice aşteptare,

iar acum,

desprinsă fiind de bucata neînsemnată de carne,

e doar pământ.

Smulge-mi o pană şi taie-mi aripile.

Poate aşa voi fi şi eu om.

III

Noi nu suntem nimic

mai mult decât ce-a căzut.

Încercăm să ne-ntindem

vrejurile

şi să ne ridicăm.

Observăm aruncate de zor

mere, pietre, cioburi sparte;

Se-nvelesc ca pentru somn

cu praful zburat împrejur,

aşteaptă câteva luni,

şi apoi răsar oamenii.

Cu toţii sunt diferiţi!

oameni mere,

oameni pietre,

oameni cioburi...

Îşi zic duşmani

şi îşi scot ochii

făcuţi din mărgele

colorate de sticlă.

Mărgelele cad

şi zornăie

pe caldarâmul

din care au răsărit.

Sunetul brutal de talancă,

anunţă răsărirea altor

mărgele, pietre,

oameni ce-or fi.

Noi nu putem fi ca oamenii pasăre.

Drumul

Mă aflu pe o autostradă de suflete.

Fuioarele de fum ezoteric

cu aromă de tutun,

ce ies pe geamurile celorlalte vehicule

se aşează-ntr-o pâclă groasă şi mistică

ce mă primeşte cu un iz de oboseală.

Îmi spânzură temerea şi

mă face să înaintez ca şi teleghidat

într-o gondolă călăuzită

doar de felinarul roşu

al lămpii de ceaţă.

Lumina sângerie

din spate

se leagănă

pe talazurile de beton;

şi eu...

si maşina odată cu ea.

Pâcla

se aseamănă

din ce în ce mai mult

cu un Moai** bazaltic

ce mă fixează

cu ochii săi reci de coral.

Are o expresie

mândră dar enigmatică;

se uită la mine;

mă uit la el.

Ochii obosiţi şi-i închide.

Am ajuns la Rapa Nui.

Natură moartă cu clovni

Ca şobolanii unii încearcă

să se urce pe stânci;

să roadă o bucăţică din soare;

alţii de pe-un nor de carton

în hău se aruncă

vrând să privească lumea de sus.

Într-un colţ,

un individ trist.

Pe coatele de la cămaşă

se sprijină ţinut fiind de curele

şi se uită cu jind la pereţii

capitonaţi ai camerei de izolare.

Nimic în comun nu părem să avem,

deşi pe toţi ne leagă ceva.

Cu toţii am urcat dealul

ce ne-a adus pe culmea

celui mai adânc abis.

Norii ne gâdilă aici,

pe fundul prăpastiei,

şi ne spun să nu urcăm

niciodată în cuib

dacă nu ştim

zbura.

Rapa Nui* - Tărâmul Oamenilor Pasăre identificat cu insula Paştelui în mitologia polineziană

Moai** - statuie monolitică de bazalt întâlnită în cultura civilizaţiei polineziene acum dispărute de pe Insula Paştelui

Andrei Florea