CRONICĂ DE CENACLU: Simona Toma şi luna plină ochi

În general, personajele din prozele Simonei Toma par a fi incapabile de a fi cu adevărat fericite sau nefericite; este pur şi simplu rezultatul filtrului estetic care se interpune între autor şi lume. Aşa-i iese Simonei: cu umor, cu tandreţe, cu melancolie. Din perspectiva lui Victor Cilincă sunt alte trei cuvinte care să definească Jurnalul în sus şi în jos prezentat şedinţa trecută: gingăşie, putere, tupeu. Stela Iorga, impresionată de sensibilitatea textelor, de tensiunea bine echilibrată, le preţuieşte asemeni unor fabergé-uri şi face asemănarea cu Ai toată viaţa înainte de Romain Gary. Vă veţi împotrivi poate şi veţi spune că maturitatea lui Momo din romanul amintit nu are nimic în comun cu imaginaţia infantilo-suprarealistă – dar deloc naivă – a Dorei din textele Simonei. Într-adevăr, cei doi – Momo şi Dora – aparţin a două lumi diferite, însă sunt susţinuţi de aceeaşi încărcare a dramei prin lipsa reperelor identitare. Simona Toma creează un univers în miniatură (Carmen Neacşu), folosindu-se de arhetipul matrioşcăi (AG Secară) şi de introspecţii, reuşind astfel să te sensibilizeze (Ana Maria Panagatos). Mici poeme în proză, spune Anca Şerban Gaiu. Andrei Velea admite că textele sunt scrise cu talent, dar se întreabă dacă nu cumva subiectul şi modul de expunere nu se suprapune peste meritul autorului. Dilema lui Andrei se poate rezolva doar printr-o continuare a jurnalului, deoarece paginile citite îţi creează nevoia unei continuări; să facă parte dintr-o scriere de amploare (Victor Cilincă). Nimic mai adevărat. Simona a demonstrat de multe ori, pe multe subiecte, că se descurcă foarte bine în proză pe spaţii mici, înguste; noi aşteptăm curioşi momentul apariţiei în viaţa ei a provocării textelor de lungă întindere unde-şi poate demonstra anduranţa, spiritul de observaţie şi forţa construcţiei. Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi în seara aceasta la sediul cotidianului "Viaţa liberă", începând cu ora 18,00, pentru a-l asculta pe Andrei Velea. A consemnat Octavian Miclescu

Folclor marinăresc de apă dulce

Ioan Gh. Tofan ne-a citit vinerea trecută o altă povestire marinărească. De această dată, a fost observat un alt suflu în relatarea faptelor care au un miez de adevăr în aceste povestiri, pe care autorul, navigator tras la mal prin pensionare, le scrie și le adună într-un volum.

Paul Budeanu: “acțiunea e promițătoare; am înțeles din povestire că trebuie plătit un preț pentru fericire; mai trebuie detaliat momentul punctului culminant”.

Ion Avram: “este altfel, prin poveste, dar autorul rămâne tributar acelei maniere abundentă în detalii; finalul, care se vrea optimist, are un soi de naivitate; de această dată am observat că povestirea are cap și coadă.”

Stela Iorga:  “textul e nonparticipativ, îi lipsește emoția; autorul, până acum, a demonstrat că e bun pe crochiu, se vede potențialul textului, mai trebuie lucrat la nivel de personaje; pare convențional, există o reținere.”

Cristina Dobreanu: “are calitatea observației, dar nu slujește unei mize, are abilitatea scriitorului de proză.”

Octavian Miclescu: “povestea m-a surprins prin îndrăzneală, are potential, pentru că se pot face multe pornind de la ea; ar fi fost, poate, mai bine dacă ar fi încercat o relatare la persoana întîi.”

Adi Secară: “toate păcatele artistice vin din grabă; autorul, neavând răbdare, strică aspectul artistic al prozei; iau textele ca făcând parte din folclorului marinăresc; se poate reveni pe text.”

Carmen Neacșu a spus că a fost prinsă de poveste, dar ar fi vrut mai mult. Gelu Ghemiș a fost de părere că povestea începe bine însă pierde aderență pe parcurs continuând monoton.

                                                          A consemnat Simona Toma

P.S. Astăzi, la sediul Cotidianului “Viața Liberă”, pe la orele 18,00 trecute fix, pentru că nimeni nu s-a înscris, de bună voie și silită de situație, voi citi eu.