“Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu”

Interviu cu poetul Ştefan Ciobanu.

Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără iubirea (Piteşti, martie 2009). De asemenea este editor pe site-ul literar Bocancul literar şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie.

Nicoleta Onofrei: Ai citit relativ de curând într-un cenaclu din Galaţi, cum a fost?

Ştefan Ciobanu: Când am citit mi-am imaginat că sunt într-un amfiteatru, că poeziile prind consistenţă în spaţiul acela infinit dintre atomi, că cei care mă ascultă or să aibe senzaţia că sunt în altă dimensiune. Dimensiunea poeziei mele. M-am bucurat la final când am văzut că aşa au perceput. Atmosfera de la Noduri şi Semne, căci acesta a fost cenaclul gălăţean care m-a găzduit, a fost una deosebită. Cunoşteam doar puţini oameni de acolo, lui Andrei Velea i-am făcut o întâmpinare la volumul lui de debut, deci emoţiile ar fi fost, cumva, scuzabile. Dar nu a fost cazul. S-a simţit o responsabilitate foarte mare a celor ce ascultau pentru cel care citea (în acea seară am fost eu).

N.O.: Cât de mult contează premiile literare şi apariţiile în contextul unor lecturi publice?

Ş.C.: Premiul cel mai important (de la viaţă) este să poţi scrie, dincolo de corsetul premiilor oficiale. Lecturile publice şi premiile sunt o consecinţă, nu obligatorie. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nu au nici o legătură. Poezia a apărut odată cu omul. Restul, cum spuneam într-o poezie, se poate împacheta şi pune în bagaje.

N.O.: Ce este poezia pentru tine?

Ş.C.: Orice aş răspunde aici a mai fost spus, sau ar putea părea penibil, forţat, fals. Nu pot spune nimic de poezie, las să spună ea ceva despre mine. Poezia poate fi un gest, o privire, o atitudine, un fel de a fi. Cum am spus mai sus, poezia a apărut odată cu omul.

N.O.: Te gândeşti vreodată că s-ar putea să rămâi înţepenit în traseistica imaginaţiei?

Ş.C.: Noi toţi suntem înţepeniţi în imaginaţie, suntem robii ei. Gândim că cel de lângă noi are nu ştiu ce păreri despre noi, dar nu îl întrebăm să vedem dacă avem dreptate. Avem concepte înţepenite, pe care nu le schimbăm aşa uşor. Înţepenirea de care mă întrebi mă duce cu gândul la o rutină. Nu este cazul meu.

N.O.: Cum e atmosfera în Bucureşti între scriitori?

Ş.C.: Uneori, mă simt ca în Kafka. Mie nu îmi prea place atmosfera din Bucureşti în general. Şi îmi place să mă ţin departe de o anumită atmosferă scriitoricească, care ştiu că există. Nu de alta, dar nu vreau să îmi perturb felul meu de a fi, care ar influenţa şi scrisul. Nu este o pierdere să te ţii deoparte, ba din contră, vezi bîlciul, comicul şi hilarul confraţilor, ca să zic aşa.

N.O.: Există prietenie la Pariu pe Prietenie?

Pe asta punem pariu mereu, la fiecare două săptămâni. Nu am găsit rezultatul la pariu, nici nu trebuie. Facem un lucru minunat acolo, strângem artişti, dornici să urce pe scenă şi să ne împărtăşească din creaţiile lor. Totul într-o atmosferă relaxată, calmă. Este un proiect în care am urcat din mers. Venisem la Pariu pe Prietenie prin Dana Banu şi Adrian Suciu pentru a lansa cel de-al doilea volum de poezie Convoi de tăcere, ed. Princeps edit. Sorin Teodoriu, cel care este inima acestui frumos proiect, a pus un pariu cu mine în seara lansării, că pot să moderez (şi modelez) alături de el ediţiile viitoare. De atunci, duminică de duminică, pun şi eu un umăr la pirmaida prieteniei.

N.O.: Câţi prieteni din lumea literelor ai?

Ş.C.: Toţi scriitorii care mă fac să-mi tremure cartea când citesc sunt prietenii mei. Acum m-am despărţit cu drag de Jose Saramago. Ador enorm de mult reîntâlnirile. Îi văd mereu pe stradă, prin metrou, prin parcuri, prin tramvaie. Merg la braţ cu mulţi alţi oameni, şi asta mă bucură. Pentru că nu sunt gelos, o iubire adevărată nu cunoaşte virusul gelozia.

N.O.: Ai încredere în literatura celor care o fac acum, odată cu tine?

Ş.C: Nu, pentru că foarte mulţi mimează. Şi oricum, nimeni nu e profet nici măcar în timpul său. Nu ştiu ce încredere aş putea să am. Literatura oricum merge, nu are o ţintă de atins, nimeni nu ştie unde se va împotmoli, ca o plută pe malul unei insule.

N.O.: Este omul o fiinţă moartă pe care numai amintirea copilăriei îl salvează, amintirea unor "cai de lemn"? Sau e vorba şi de altceva?

Ş.C: Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu, şi poate niciodată complet. Caii sunt nişte fiinţe angelice, şi bune şi rele în acelaşi timp, depinde ce geană deschizi. Trezirea se face prin lovire sistematică, prin rostogolire. Prin asumarea botului care te împinge. Întoarcerea la copilărie reprezintă întoarcerea la momentul când sentimentele şi gândurile nu veneau la pachet cu experienţa acumulată.

N.O.: Ai o poezie “drum bun domnule nimeni” în care eul liric spune că va duce pianul chiar în condiţiile în care din tălpile oamenilor ce merg pe sârma atârnândă deasupra oraşului, curge sânge. Ce este acest pian?

Ş.C.: Viaţa.

N.O.: Ţi-e teamă vreodată de sângele acela, se întâmplă ca perechea groasă de corapi să nu fie îndeajuns de groasă, să nu ajungă pentru a trece vremea potrivnică?

Ş.C: Tocmai de aceea nu am spus acolo că am luat de sub clape, am spus că am căutat. Nu există un leac universal valabil, ciorapii pot să fie diferiţi de la o zi la alta. Ciorapii reprezintă poezia, care este fragilă şi de nepipăit. Pe ea trebuie să o purtăm zilnic. Poezia este singura cale de salvare, spunea pe undeva Gellu Naum, în lumea asta de junglă (nu este un citat).

PE FĂGAŞUL LITERATURII

vor veni caii/ pentru fiecare om câte unul/ şi ne vor împinge din aşternuturi/ cu marile lor boturi umede/ ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări/ ca pe nişte suluri de postav// ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe/ vor ajunge cu noi pe câmpii/ prin păduri// ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe// pe sub cea mai frumoasă paradă de nori/ vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor/ ca pe nişte trunchiuri/ caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari// imense
(Ştefan Ciobanu – imense)

Poetul Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie Aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este şi laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără, iubirea (Piteşti, martie 2009).
Este bucureştean şi este editor pe site-ul literar http://www.bocancul-literar.ro şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie organizate de acest site.
La cenaclul Noduri si Semne a prezentat un număr de 14 poeme din viitoarea sa carte, poeme care-l recomandă ca pe o voce poetică distinctă – dacă ne raportăm la stranietatea atmosferei create, la forţa imaginaţiei împinsă, uneori, până la limita absurdului, la amprenta suprarealistă a textelor sau la alte şi alte aspecte care nu au scăpat celor prezenţi.
„N-am mai auzit texte atât de bune citite în Cenaclul Noduri şi Semne de când am citit eu, ultima dată, când am lipsit; trecând peste glumă, trebuie să recunosc faptul că poezia lui Ştefan Ciobanu mă satisface şi dincolo de percepţia senzorială; sunt texte care mă liniştesc; modul sentenţios, apoftegmatic de a scrie îl deserveşte - ca şi prea multele adjective, de altfel; îl felicit vehement şi definitiv.” (Ion Zimbru)
„Are mult suprarealism; texte scrise cu mare siguranţă şi care au mare putere; păcat că, sintagmatic, sunt inegale; este un bun creator de imagini şi de stare; emoţionează prin plasticitatea descrierii; interesante şi simbolurile de factură romantică; pasajele scrise mai simplu par mai convingătoare; deşi fireşti, imaginile sunt surprinzătoare; remarcabilă şi grija pentru titluri.” (Victor Cilincă)
„M-a cucerit prin sinceritata mesajului; o lipsă de fasoane şi o ţinută interioară demnă şi uşor tragică; multă emoţie; textul are profunzime care vine dintr-o lipsă de izmeneală în faţa Universului; este original, nu este tributar unor mofturi literare; are acel nord al poeziei şi merită să publice volumul din care ne-a prezentat aceste poeme; sub aspect literar, remarcabile sunt eternitatea temelor şi sintagmatica surprinzătoare; are limbaj poetic, este liric, are mobilitate, are ţinută şi modestie, are aşezare în sine care-l recomandă.” (Stela Iorga)
„Ştefan Ciobanu are capacitate de seducţie, ştie să scrie atrăgător, cuminte şi sănătos - în sensul clasic spus – ceea ce mi se pare important; are imagini multe; registrul este suprarealist; structural vorbind, este un arhitect al imaginii pe care o construieşte cerebral/lucid; are şi scăderi de ton, de înălţime, dar care se încadrează normal în tot restul; în ceea ce priveşte imaginile – pe alocuri, plusează inflaţionist în acest sens – miza prea mare pe imagine ar putea fi periculoasă; aş mai spune că, din acest punct de vedere, mă trimite cu gândul la Ilarie Voronca şi la Gellu Naum (mai degrabă, la Dimitrie Stelaru – completează Ion Zimbru).” (Andrei Velea)
„Poeme hipnotizante, mai ales la prima lectură; la citiri ulterioare, mai găseşti unele scăpări – probabil, de la faptul că sunt lăsate aşa cum au venit la prima mână; mă declar un fan al lui.” (a.g. secară)
„Are lucruri care mi-au plăcut, dar şi lucruri care nu i-au reuşit, de suprafaţă; imaginaţia care se desprinde din corespondenţa cu realul nu mi se pare că-l slujeşte; ştie să prindă starea, dar nu-i fac bine jocurile fantasmagorice; nu sunt de acord cu fantezia exacerbată din unele poeme; să-şi mai scuture textele de expresiile prea încărcate.” (Cristina Dobreanu)
„Textele sunt o nebunie – atât de frumoase, încât mă fac să mă prăbuşesc în ea; a reuşit performanţa de a mă aduce pe făgaşul literaturii.” (Radu Dragomir)
„O poezie care se remarcă prin imaginaţie, prin realitatea pe care o surprinde şi printr-o minunăţie de bun simţ.” (Anca Şerban Gaiu)
„O lecţie de arhitectură a imaginii.” (Laurenţiu Pascal)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Camelia Năstase.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Lectură Ştefan Ciobanu, 17.06.2011

Cavalerul cronometrat

imense
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav

ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe
vor ajunge cu noi pe câmpii
prin păduri

ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe

pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari

imense


despre obsecenitatea păsărilor

promite-mi
că o să fii lângă mine
când va bate dumnezeu cu unghia în geam

îmbrăcată în rochiţa aceea de tenismană
vei aşeza oraşul pe o tipsie zburătoare

în timp ce inimile oamenilor vor urla
ca nişte animale la tăiere
soarele va intra în tine ca o monedă într-un tonomat

promite-mi
că doar un sân de-al tău va deveni coasă
celălalt va rămâne pe noptiera din beznă
îmbrăcat cu rochiţa aceea de tenismană

promite-mi multe
ştii
în trena glonţului doar
visătorii zvâcnesc fericiţi


regulamente interioare

mă gândeam la un bulevard făcut de un vierme într-un măr
la o coamă pur sânge
la o iubire verde ca îngheţata de fistic
la nişte monede din hârtie căzute prin iarbă

la televizor era un film cu un pictor
avea degetele bandajate
stătea într-o grădină şi privea un cal alb
care îmi mânca mărul din palmă.


să-mi sculpteze cineva un glonţ

dimineaţa sunt primul care scrâşneşte dinţii
porumbeii îşi iau zborul de pe pervaz
văd cum sunt înghiţiţi de soare

deschid geamul
zgomotul mişcă frunzele
răcoarea tabără pe mine cu pumni mici

adormit nu disting
o baltă de un câine chircit

din acest moment mă gândesc la ea
este atâta tăcere în casă când mă gândesc la ea
şi toate simţurile revin în trup
ca nişte muncitori la lucru

nevoile fiziologice înlocuiesc
rugăciunile de dimineaţă
văd toată mizeria din mine ca pe o comoară

pun ibricul în palma de foc a aragazului
rămân cu mâna pe mâner
aştept să mă frigă

am multă răbdare în durere
dar asta e altă problemă



amintiri ulterioare

oraşul simţit

când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
atârnate de ziduri
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară

cu toţii erau plecaţi
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge



drum bun

în dimineaţa aceea
toţi oamenii întinseseră de la ferestrele lor
nişte cabluri oţelite pe care mergeau încet
spre unde aveau nevoie
într-o zumzăială surdă

se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă

miile de cabluri se pierdeau în zare intersectându-se
formau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite
de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere

pe relieful străzilor goale
se vedea doar un caroiaj de umbre

eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiile acelea
şi am cautat sub clape
o pereche mai groasă de ciorapi




de centru atârnă un bec

să le zicem dorinţe

seara se poate întâmpla orice
poate începe să mă doară capul
îmi pot aminti cum
de când a murit
bunica nu mai spală vinerea

unii oameni pot ghici într-un pumn de pastile
cum le va fi
eu aş putea crede
că sunt fachir şi m-aş întinde pe pat
visând că merg prin lume
cu steaguri de pirat fluturând din umeri

seara se poate întâmpla orice
se poate arde chiar
becul din faţa blocului
care pâlpâie de atâtea nopţi




confort supreme

ora exactă stă pe hol ca o cămaşă murdară
şi bate darabana în molii

fiindcă nu au văzut cocoşi pe inelare
scafandri
cu câte o cheie franceză de aur
caută înecaţii din cinematografe

liniştea
îmbrăcată în gimnastă
roteşte continuu un cerc mare pe trunchi

cu toate astea iubita
preferă să rătăcească prin livadă
ţinând stelele între sâni




acomodarea

cuvinte pline de iarbă
erau împrăştiate pe câmp

măi amibelor
le spuneam
fiţi vigilente sub masa voastră

vântul adia
mişcând găleata din cumpănă
în care peştişorul de tablă
îşi trăia visul de tablă




spaţiu velin

când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte

apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez

în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec





într-un punct în sfârşit

i-am spus să aibe somnul clar
s-au dus zilele când
ni se frecau ochii de ziduri
acum stăm într-o lână de aur plină de ulei
pe un câmp pe care s-au împrăştiat
turiştii dinamitaţi

ferice de cei ce dorm treji
sub soarele cu raze de sticlă

ferice de noi că avem obrajii
din frunze uscate
şi aşteptăm în faţa unei piramide
pe deasupra căreia
trece o altă piramidă
ca un nor




fiii apusului

pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm bocancii
şireturile curgeau însângerate pe lângă glezne

luaserăm cu noi în buzunare
doar flăcările lumânărilor de la părinţi

când ieşeam din oraşe
ne vedeam cel mai bine unul pe celălalt
atât de rari dar niciodată mai puţini
cu hainele rupte în fâşii subţiri ca limbile de ceas

viii cară morţii se auzea tot timpul în liniştea din jur
precum un ecou împărţit aproape frăţeşte între soldaţi

când se lăsa noaptea şi se făcea frig
îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă




în rest plimbări de voie

în rest plimbări de voie

ea are un fel de mlaştină pe buze
mai mult presimţită decât moştenită
şi ziduri trecute într-un catalog de bijuterii
ziduri din acelea groase în care se odihnesc
pumnii trecătorilor

o privesc cu respect deci fără nostalgie
cu o pipă pe care mi-o aprinde doar soarele
merg ca un feribot prin mulţime
şi nu o să îi uit niciodată ochii
ca două linii de cale ferată
îmbrăţişate de mărăcini




dor de mesteceni

trăiesc într-o lagună de unul singur
cu o lumină gălbuie pe faţă
de parcă aş avea o lumânare agăţată de lobul urechii
soarele îşi face de cap ce-i pasă
firele de nisip ticăie fără oprire
algele se zbat în valuri ca nişte cămăşi

când plouă
când dă dumnezeu şi plouă
fac un efort de imaginaţie
îmi transform sprâncenele în ţigle
stau pe prispa unei case
în grădină o tânără multiplicată de mii de ori
se piaptănă cu degetele

sunt fotograf doar când nu găsesc cadavre
mă leg la ochi - un tic dobândit din neatenţie –
mai fac un efort de imaginaţie
fotografiez colegii de şcoală
le spun să se depărteze să intre toţi în cadru fie şi claie
ei se urcă în trenuri şi se depărtează

apusurile îmi aprind umbra
excavatoarele au făcut de multă vreme un imens cerc în jurul meu
dar eu pedalez de nebun mai că nu-mi iau zborul
iese transpiraţia la plimbare pe corp dar ea
netrebnica de ea
nu este cu mine să ne admirăm spiţele acoperite de carne
să ni se aşeze fluturi pe degete ca nişte inele

locuiesc într-o lagună
de fapt
o plimb legată prin lanţuri de o gleznă oarecare

Poeme, Ştefan Ciobanu

Ştefan Ciobanu este editor pe site-ul literar http://www.bocancul-literar.ro şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie organizate de http://www.bocancul-literar.ro

Câteva din premiile pe care le-a primit:

în octombrie 2010 premiu pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga, Cluj; noiembrie 2009 Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru, Iaşi; în mai 2009 premiul I la Festivalul Internaţional ‘’Lucian Blaga’’; martie 2009 premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără iubirea din Piteşti; şi altele.

Apariţii literare în revistele: Luceafărul; România literară; Convorbiri literare; Citadela; Cetatea Culturală; Dunărea de jos; Oglinda literară; Poezia etc.

1. oraşul simţit

când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
şi mie mi se părea corect

cu toţii erau plecaţi să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge





2. o rană limpede mă acoperă ca o prelată

rătăcit în cameră departe de uşa care dă în holul lung
ca interiorul unui şarpe
întins la baza zidului
acolo unde cărămizi pline de nisip cântă primele
simfonia putrezirii
descopăr sub o cârpă unsuroasă o sticlă cu vin roşu
ca sângele meu de ieri
şi un pahar ce ar fi putut foarte bine să aibă
urme de ruj

încep să torn în pahar
stelele se aud dincolo de zid
paharul se umple dă pe afară
firicele de vin se întind prin praful intim
precum crăpăturile într-un pământ
neudat de ani buni
se unesc repede într-o mică baltă
care seamănă la început cu o palmă deschisă

încet încet camera se umple
întreaga lume se umple
se reduce totul la un numitor roşu

adânc îngropat în vin
continui să torn
paharul se îngălbeneşte galopant
&
lacrimile se ridică la suprafaţă
ca nişte bule de aer în timp ce
mătasea broaştei îmi acoperă privirea






3. despre culoarea rănii

totul a început firesc
dormeam în patul contabil
viaţa se copia identic în jur
când
a sunat la uşă contorsionând liniştea
atunci m-am dus să deschid
şi am lăsat în aşternuturi talpa piciorului drept

a doua oară am lăsat tot piciorul
a treia oară piciorul plus o parte bună din bazin
astfel că
ajunsesem să mă duc la uşă lăsând în pat
piciorul drept tot bazinul şi palma mâinii drepte

într-un final
când perdelele au început să putrezească
m-am îndreptat să deschid
lăsând în urmă tot trupul

atunci a început visul acesta
ce parcă durează de o veşnicie
în care stau sub o tarabă ca o foaie de ziar
privind prin fantă în zare la nişte câmpii
ce se umflă şi sunt gata să explodeze






4. unde îmi pare că exist

sunt un magician cu un joben din cărămidă
şi o baghetă asemeni unui imens băţ de chibrit

port roba unui rege de amiază
în urmă trena acoperă cu valuri largi
nisipurile deşerturilor prin care am trecut
strângând dedesubt
broaşte şi alte medalii îmbătrânite

astfel îmbrăcat oamenii nu îmi dau voie să urc
în mijloacele de transport în comun
fac băi de nămol în umbra mea
îmi dezvelesc carnea încă vie pentru a ascuţi în hăul ei
armurile

toate astea până când am să le zic în faţă
exasperat
identitatea dintre cuvintele
destin - intestin

trăiesc pentru un fluture
ce îmi cotrobăie rar
aerul din jur

pentru îndrăgostiţii ce-şi plimbă câinii lupi
pentru că doar ei ştiu exact ora
când porţile oraşului sunt închise
de baudelaire


5. drum bun domnule nimeni

în dimineaţa aceea
toţi oamenii întinseseră de la ferestrele lor
nişte cabluri oţelite pe care mergeau încet
spre unde aveau nevoie
într-o zumzăială surdă

se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă

miile de cabluri se pierdeau în zare intersectându-se
formau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite
de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere

pe relieful străzilor goale
se vedea doar un caroiaj de umbre

eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiile acelea
am cautat sub clape
o pereche mai groasă de ciorapi



(grupaj din volumul în pregătire De-a buşilea prin aer)