Raţiunea iraţionalului
Încercând să ofere o definiţie proprie a raţiunii, tânărul Florin Buzdugan cade într-o capcană chiar din startul aşa-zisului editorial pe care îl scrie – „raţionalul este o caracteristică a fiinţei umane de a acţiona cu cap, în condiţii de minimă violenţă, atunci când este antrenată într-o anumită activitate”. De fapt, din explicaţiile ulterioare ale autorului, înţelegem şi unde apare eroarea – „când spun minim de violenţă, mă refer, desigur, la impactul negativ pe care îl poate avea actul său, manifestul său, atât asupra societăţii, cât şi asupra sa”. Cu alte cuvinte, F. Buzdugan încurcă probabil raţiunea cu moralitatea.
Definirea raţionalului este fără îndoială o chestiune problematică. Termenul este înconjurat de o aură conotativă şi o istorie bogată, care fac şi mai dificil demersul găsirii unei definiţii mulţumitoare. „Raţiune vine de la lat. ratio = calcul, raport, temă. Echivalentul grecesc este un cuvânt polisemic, logos, cu semnificaţii multiple, grupate în jurul a două axe semantice. Cea dintâi, accepţia comună de explicaţie veritabilă, analitică, de justificare raţională a ceea ce cunoaştem, o întâlnim la Platon; Aristotel foloseşte logos ca sinonim pentru horos, horismos = definiţie sau cu semnificaţia de proporţie matematică, raport.” (Cornea, p. 105).
Legăm termenul raţiune de Platon şi Aristotel, pe care îi vedem ca pe reprezentanţi de marcă ai acestui concept. Astfel, ne putem gândi că un om raţional se comportă ca personajele din dialogurile platoniciene, respectând ferm cele trei principii logice: al identităţii (A = A), al non-contradicţiei (A nu poate fi în acelaşi timp şi non-A) şi al terţului exclus (A este ori adevărat, ori fals).
Descartes, Spinoza, Leibniz şi alţi raţionalişti dau o aură foarte pozitivă raţiunii, văzând în aceasta dacă nu singura cale de cunoaştere adevărată, atunci cu siguranţă o cale superioară de cunoaştere. „Metoda se bazează pe descompunerea problemelor şi reducerea lor la elementele cele mai simple (analiza), extinderea raţionamentelor matematice asupra tuturor lucrurilor care intră în sfera cunoaşterii umane (mathesis universalis), progresia de la simplu la complex pe cale graduală (sinteza), folosirea doar a ideilor clare şi distincte” (Cornea, pp. 112-113).
Odată cu modernitatea începe şi procesul de demitificare a raţiunii, care, aşa cum pledează Hegel, nu funcţionează ca o idee absolută, ci una subiectivă. De aici până la ceea ce Paul Cornea numeşte asaltul iraţionalului este un singur pas. Revalorizarea miturilor (care nu ţin de raţiune, ci de credinţă), a limbajului mitico-simbolic (via Gilbert Durand, Claude-Levi-Strauss et compania), a magicului (a se citi Culianu), a sacrului (Eliade), a subconştientului (Freud), toate acestea subminează treptat statutul raţiunii ca metodă superioară de cunoaştere. Mai mult, toate aceste metode alternative de cunoaştere apropie de fapt iraţionalul (mitologia, magicul, sacrul, subconştientul, simbolicul) de raţional (prin faptul că au un nucleu logic, care poate fi înţeles şi chiar teoretizat, nu e de mirare de altfel că aproape toate exemplele de aşa-zisă iraţionalitate pe care le-am preluat mai sus au devenit teorii literare).
În acelaşi timp, odată cu bomba atomică opinia publică legată de ştiinţă şi inerent despre pozitivismul logic se schimbă brusc. Devine practic din acest moment clar faptul că raţiunea poate avea o conotaţie negativă. Dacă mai adăugăm la această ecuaţie şi descoperirile ştiinţifice (fizica cuantică, relativismul, teoriile haosului, geometriile non-euclidiene, etc.) care dezmint secole întregi de aşa-zisă cunoaştere raţională, este de înţeles faptul că opinia publică ajunge să îşi piardă încrederea în raţiune, termen care retrogradează valoric, ajungând să desemneze practic numai o anumită facultate mentală a omului, nu o metodă sigură, imuabilă de a cunoaşte lumea. În acest context poate fi înţeleasă şi afirmaţia lui Heidegger, conform căruia „raţiunea, glorificată timp de secole, este cel mai încăpăţânat adversar al gândirii (Heidegger, d, p. 247, în Cornea, p. 206)”. Aşa că deconstructivismul lui Derrida, care atacă ideea de centru, coerenţă, intenţionalitate, sens şi referent, este deplin justificat.
Nu e de mirare nici faptul că Paul Cornea îşi încheie capitolul despre confruntarea dintre raţional şi iraţional din volumul său Interpretare şi raţionalitate pe o poziţie de egalitate: „Raţionalitatea nu are defel prerogativa de a servi în toate împrejurările drept îndreptar. Faptul că evită extremele, că înclină spre opiniile majoritare, că preferă ceea ce este obişnuit şi tradiţional poate fi uneori salutar, alteori însă devine, pur şi simplu, catastrofal” (Cornea, p. 214).
Distincţia dintre raţional şi iraţional este însă foarte de greu de făcut în practică. Toate exemplele din politica internă a României pe care le oferă Buzdugan sunt discutabile, argumentabile şi de o parte, şi de cealaltă. Imaginaţi-vă de altfel ce bizar ar fi să căutăm în limbajul politic cotidian principiile logice din dialogurile lui Platon. De altfel, politica pare să stea mai degrabă sub semnul iraţionalului, şi nu spun asta ca pe o glumă, ci fac o referire la dorinţa de putere despre care vorbeşte Nietzsche. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu putem să criticăm (raţional) o decizie politică fără să îi cunoaştem cauzele exacte. Avem nevoie de informaţii la care nu prea avem acces, şi am mai avea nevoie şi de o cultură politică de bază. De asta şi cred că ar fi o idee foarte bună să se predea politica în liceu.
Iraţionalul, spuneam, nu poate fi discutat în antagonie cu raţionalul, din moment ce poate fi înţeles şi transpus în limbaj raţional, aşa cum face psihanaliza. Iraţionalul şi raţionalul sunt, până la urmă, două feţe ale aceluiaşi obiect, distribuite mai mult sau mai puţin simetric, ca yinul şi yangul.
Adrian Haidu
Bibliografie:
Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006
