După cum ştiţi, în
finala atelierului literar Noduri şi semne s-au calificat Radu Vartolomei, Claudia Samoilă, Cristina Sava şi Alexandru Maria. În această rundă vă prezentăm textele scrise de Radu Vartolomei şi Alexandru Maria.
Vă reamintim, în finala mică se înfruntă Alexandru Maria şi Claudia Samoilă, care vor trebui să scrie texte în care să descrie personaje, evenimente sau acţiuni raţionale, în timp ce finala mare şi-o dispută Radu Vartolomei şi Cristina Sava, care vor trebui să descrie o temă iraţională. Băieţii îşi etalează primii textele, pentru a le da oportunitatea fetelor să-şi studieze adversarul şi să vină cu texte superioare, aşa cum ne aşteptăm cu toţii să se întâmple.
Ţigarea
de Radu Vartolomei
-Deci: "Seara bună nepoate! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult. Soţia ta.... cum o mai duce? Iartă-mă că nu am venit la nuntă, dar..... Ai tăi cum se mai simt?” zise bătrânul încercând să-şi ascundă tracul. Dacă ar fi putut, acum ar fi transpirat abundent, ca un hoţ dus prima oara la chestură, dar spre norocul lui, scăpase de o asemenea ruşine.
-Nu, nu! Aşa nu-i bine! Adică nu l-ai mai văzut de la pomana 'ceea de'acum doi ani şi tu, bunică'su, cu atâta vi? Atât ai de zis? l-a muştruluit femeia cu trăsături blânde şi şterse ca si contururile unei feţe de amintire din copilărie.
Bătrânul părea nervos. Şi-ar fi aprins o ţigară, nu fumase niciodată mai mult de una pe zi. Sau parcă da, atunci când mergea la pescuit ori la şpriţ cu prietenii sau la oricare alte ocazie ieşita din comun.
-Ar fi bună o ţigare acum! Să-i cer una când mă'ntâlnesc cu el. Oricum fumează prea mult nepotu'miu asta, şi-a zâmbit bunicul.
Avea dinţi noi, special pentru prima lui vizita după atâta amar de timp. La prima permisie oricum erau cu toţii gătiţi cu grija, ca nu cumva să creadă vreun vizitat că acolo nu erau o instituţie serioasă.
-Ghijoi nemernic ce eşti! Prima ta vizita şi tu? Hodorong tronc, o ţigare nepoate! Mai bine îi ceri şi tu o perechie de nădragi, că ăia de i-ai primit la pomană s-au dus pe apa sâmbetei.
-Fă Anghelino. Tu ştii că ai un har să'nervezi omu', fă? Tu ce i-ai cerut când l-ai văzut prima dată?
-Eu?
-Nu fă! Mă'ta mare! Zi ce-ai cerut, că mă scoţi din pepeni!
-Ce să cer... parcă nimic important... mie mi-a părut bine să-l văd şi atât. Bătrânul s-a schimbat la fată, mereu se schimba la faţă când înţelegea că greşeşte.
-Ai dreptate femeie! Ai dreptate. Ce nemernic sunt. Nu-mi văd nepotu' de când hău' şi bărgău' şi primu lucru la care mă gândesc, când primesc şi eu primul meu drept la vizită, este să cer ceva.
-Vezi că ai'nceput şi tu să vezi?
-Da fă! Ai dreptate, 'tu-ţi neamu' tău de'nţăleaptă că ai dreptate, o înjură el plin de tandreţe.
Era forfotă mare în anticameră. Atâta agitaţie era total nela locul ei într-o aşa instituţie de prestigiu. Conducerea chiar a propus ca de acum, la vizită, să nu mai plece „tinerii” odată cu "veteranii". Au dat şi o normă la regulamentul de ordine interioară, dar fără norme metodologice iar în Pavilionul Balcanic, regulile se aplicau oricum uşor creativ.
Cei fără experienţă tremurau nervos ca nişte diapazoane duse la injecţie şi stresau, neregulamentar, pe "veterani".
-O mai fi mult fă? întrebă cu acelaşi trac bătrânul
-Stai măi omule! Ai şi tu olecuţică răbdare. Zău de te înţeleg! Ţie nici veşnicia nu-ţi ajunge că prea te grăbeşti să te înbuibi din ea. Doamne ce om! se prefăcea bine Anghelina, gândul că a ajuns baba lui să-l ia peste picior l-a liniştit pe bătrân, măcar în aparenţă.
Arăta bine pentru vârsta lui. Încă nu se ştersese de cu totul, cum se estompează unii bătrâni cu trecerea timpului, dar nici nu mai săreau în ochi cine ştie ce detalii ce ar fi putut incomoda, aşa cum se întâmplă când visezi persoane pe care le-ai revăzut de curând. Nu, el chiar era perfect pentru programul de vizită şi îndată ce îl va striga grasa ce ţine lista, se va duce să-şi vadă nepotul.
***
Stăteau liniştiţi acum, mai ales bătrâna. Ce noapte lungă au putut să aibă. El fuma încet dintr-o ţigară străină, de care nu se mai bucurase din timpul războiului, şi zâmbea pierdut.
-A fost bine omule?
-Bine a fost fă Anghelino! Bine rău! răspunse gânditor.
-Ce mai face ăla micu? Zi şi tu ceva că tare secretos te-ai mai întors de la vizită.
-Ce să-ţi zic fă? Că e baiatu' bine? Că s-a însurat şi el cu fata aia de a venit cu ea atuncea când tu nu erai? Că le va veni şi lor, acuma, pe lume unu’ mic şi nu ştiu încă dacă va fi băieţel ori fetiţă, că atunci cand s-au dus la doctor, gâgâlicea stătea cu poponeţu' la ei? Că au emigrat şi ei într-o ţară mai bună?
-Zău aşa? Ce frumos măi! Auzi tu! Un nepoţel... tare mi-ar plăcea să-l boteze după mine dacă e fată.
-Ce zici tu muiere acolo? Tu n-ai minte! Cum să-i zica, fă, Anghelina, că râd copii de săraca pruncă, cu aşa nume de babă. Pe deasupra cum blagosloveşti tu copchilu’ cu un nume de ăsta acolo, printre străini, că-şi rup ăia osu' limbii incercând să pronunţe. Din câte am înţeles eu, vrea să-i zică Maxim dacă e băiat şi Maria dacă e fată.
-Cu „M”?! Da ce fel sună Maxim Ionaşcu?
-Ei sună! Da' ce să-i faci! Că'şi rupe străinii gura'n numele alea de's mai frumoase. Asta-i lumea acuma! Îţi botezi plodu' după ce pot zice străinii.
-Dar cum o duc ei acolo măi omule?
-Cum o duc...bine! Au două maşini, dar el nici acum n-a reuşit să-şi ia carnetul, au o casă mare cât trei de-ale noastre puse una peste alta, la care mai are de plătit vreo 30 de ani la bancă, au lefuri buuune tare pentru care muncesc pe brânci de dimineaţă până seară şi au tocmit deja o doică să stea cu ăla mic după ce-l naşte, ca să se întoarcă nevastă-sa la muncă.
-Zău aşa... măi omule, dar ţigară ţi-a dat?
-Nu mi-a dat nici ţigări fă... a zis că s-a lăsat că-s prea scumpe acolo şi nu se merită. Mi-a dat o bere de aia de la magazin la pipetă... de aia la 0.33 cu gust de lămâie.
-De aia de muieri?
-Da.
-Păi şi ţigara de unde o ai?
-Îl mai ştii pe nepotu'miu Costel? Ăla cam plăvan de muncea la săpat şanturi? M-am întâlnit cu el când mă-ntorceam şi l-am luat cu mine. A murit şi el de curând şi i-au dat colegii un chil de rachiu şi câteva ţigări de pomană.
-Aha.
-Acu' eu ce să zic... E viaţa lor... şi-l las în pace. Oricum e mult mai bine aici la noi.
-Ce ţi-am zis măi omule când am venit de te-am luat? Nu ţi-am zis că e de bine aici?
-Aşa-i fă Anghelino! Aşa-i. Acu' hai să mergem şi noi la cor că m-am plictisit pe norişorul ăsta.
Fâl, fâl. Fâl, fâl.
Dacă nu m-asculţi...
de Alexandru Maria
„Într-o dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui”
Metamorfoza, Kafka
Deci, m-am întors azi dimineaţă supărat de la un târg de joburi. Cum a fost, m-a întrebat femeia, eu nu i-am răspuns. Îmi era cald, îmi era sete, îmi erau nervii. M-am aşezat pe scaun la masă, mi-am turnat puţină cafea, apoi puţin lapte, apoi două linguriţe de zahăr, în ordinea asta. Îmi tremurau mâinile şi normal că am vărsat de toate pe masă. Masa era curată înainte să mă aşez eu la ea. A fost cam aşa
soarele intra pur şi insensibil în bucătărie, se izbea de uşă şi de oale şi de femeie, ciripelele păsăreau şi păsările intrau în bucătărie gălăgioase şi insensibile, se izbeau de uşă şi de oale şi de femeie, eram şi eu pe acolo şi mă miram de ce vedeam, în tăcere şi sensibil, mâna tremurând zahărul să cadă pe laptele picurat pe masă
şi o musca zburând bâzâitoare în linii frânte fără noimă, izbindu-se de uşă şi de oale şi aşezându-se ostenită pe masă
femeia luminoasă cu pliciul poc,
eu tăcut femeie luminoasă nu mai face zgomot,
ea a închis uşa pe dinafară şi atunci, în întunericul născut brusc, am văzut musca bând lapte îndulcit.
Ostenită şi ameţită săraca de bubuitura asurzitoare a pliciului, o vedeam cu cele şase picioruşe împleticindu-i-se la fiecare pas, şi capul aplecat parcă şi mai mult. Trompa nu i-o vedeam, acum ştiu sigur că era frumos şi călduros încolăcită pe gât. Din când în când îi citeam nervii în aripile care tremurau. Mi-am pus urechea pe masă, iar ochiul drept era cât o muscă, ochiul muştei avea în el ochii mei, în ochii mei erau muşte, iar în ochii lor era infinitul mic.
S-a oprit. Aripile nu îi mai tremurau. Ceva ca un şarpe luneca pe gâtul ei, era trompa, fireşte, s-a ridicat în ultimele două perechi de picioare şi a stat şi s-a uitat la mine. Eu mă uitam la ea cum, tacticoasă, îşi freca picioarele rămase libere, frumos, încet, gândindu-mă
femeie, unde eşti
musca s-a ridicat pe ultima pereche de picioare, în timp ce perechea din mijloc şi-a încrucişat-o pe burtă, în timp ce prima pereche făcea ce făcea şi înainte. Cu un bâzâit scurt s-a aşezat pe fund, sprijinită în aripi, în timp ce trompa îi creştea văzând cu ochiul. Eu ţineam urechea pe masă, iar în ochiul meu o muscă stând în fund şi cu o trompă enormă sugea mulţumită lapte îndulcit şi tot ce mai era în bucătărie. Adică îmi sugea ochiul plin de muşte, că atât mai rămăsese după plecarea femeii luminoase. Şi mă gândeam
femeie, unde-mi eşti.
Musca s-a trântit pe spate. În bucătărie nu mai era decât ea. Nici un strop de lapte îndulcit pe masă. Masa era curată, deci.
Pliciul poc, şi femeia spune
dacă nu m-asculţi...
