Cronică de cenaclu: La galop prin istorie

Foto: Gabriel Ghimpu

Radu Vartolomei a continuat, vinerea trecută, povestea aromânului Epaminonda şi a familiei sale din romanul intitulat, provizoriu, „Farşerotul”. Cu o zonă de inspiraţie interesantă (disoluţia valorilor aromânilor de după ’90), totuşi, fragmentul adus către lectură pare să abunde de un limbaj gratuit vulgar, de un dialog obositor, potrivit lui Marius Grama.
„Pare să fie un film ieftin. Limbajul de cartier din dialog nu îşi are rostul în poveste. Are o scriitură greoaie. Este scris superficial, ba este chiar neverosimil în multe locuri”, a spus Marius. Carenţele dialogului sunt observate şi de Andrei Velea, care a subliniat că, dincolo de frazele memorabile, de metaforele care îmblânzesc textul, proza lui Radu nu reuşeşte să redea o discuţie reală dintre bătrân şi tânăr, respectiv între bunicul Yory şi nepotul Alexandru, ea fiind puţin deplasată. Anca Şerban Gaiu aproape îi recomandă cu căldură să revină la povestirea scurtă. „Proza scurtă o ţinea foarte bine sub control, era savuroasă. Ca să scrii un roman, trebuie să ai suflu”, a zis Anca. Chiar dacă problematica aromânilor l-a interesat şi pe Octavian Miclescu, acesta nu a putut trece peste faptul că în text personalitatea nepotului se confundă cu cea a bătrânului, ba, mai mult, şi naratorul are acelaşi comportament cu personajele. „Frazarea trebuie să fie diferită. Trebuie să fie o deosebire de limbaj între cei doi. Bătrânului i-aş îmbogăţi puţin vocabularul aromân”, a explicat Miclescu.
Prozatorul şi dramaturgul Victor Cilincă a observat atât cursivitatea textului, cât mai ales jocul scenic al personajelor din începutul fragmentului, când Yory îşi toacă fin fiul, pe Epaminonda, nelăsându-l să vorbească. Însă, potrivit acestuia, textul trenează un pic în momentul când intervin scenele tragice, cu referire la moarte, unde ar fi trebuit mai multă emoţie. Una peste alta, Gelu Ghemiş spune că textele lui Radu abundă într-un realism dur, sunt scrise cu naturaleţe, obligând cititorul să galopeze prin ele.
Astăzi, la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Violeta Bobe.

Autor:   Nicoleta Onofrei

CINISM, UMOR, LIRISM, FORŢĂ DESCRIPTIVĂ

(...)Alexandru se hotărăşte să facă o vizită până în ţara de origine doar ca să descopere că totul acolo se schimbase enorm într-un interval foarte scurt de timp. Decis să se întoarcă în Italia, descoperă că Salvatore fusese omorât de membrii unei cosche rivale şi se hotărăşte să se răzbune.

După execuţia vinovatului, este ajutat să scape de către frumoasa grikană numai ca să înţeleagă că este folosit de don Pastore şi că i se pregăteşte un flagrant ca să liniştească presa italiană.

În timp ce trecea o nouă turmă de oi heroinice, este prins în ambuscadă de către forţele de ordine şi este rănit uşor, dar reuşeşte să scape împreună cu caravana sa peste un pod invizibil ce străbate peste ani şi marea Adriatică şi să coboare într-un alt timp, în oraşul Moscopole al străbunilor săi.

În Italia, poliţia - neputând crede ceea ce a văzut - hotărăşte că el e mort, iar turma de oi s-a înecat în apa râului secat din apropiere.(...)

(Radu Vartolomei – Moscopolitul)

„O proză bună, dar nu văd cum ar face trecerea la roman; descrierile sunt frumoase, însă nu pot susţine un roman; personajele ar trebui mai bine conturate pentru a defini ceea ce numim roman.” (Mihai Şerb)

„Cred că se descurcă mai bine cu proza scurtă; fragmentele prezentate sunt bine scrise, dar cred că trebuie revăzute; se vede că are un tipar, un stil al lui, dar ar mai trebui desăvârşit; nu are cursivitate.” (Cristina Dobreanu)

„Îşi păstrează cinismul pe tot parcursul – ceea ce e bine; este mai bun povestitor decât orice altceva; dialogurile au un umor de limbaj, dar nu şi de situaţie.” (Laurenţiu Pascal)

„Nu are încă suflu pentru roman; nu am găsit conflictul, firul epic, ideea, mesajul; nu are structură; par doar încercări.” (Anca Serban Gaiu)

„Fragmente de proză în care găsim şi pasaje de poezie pură; are echilibru, idee, atmosferă; o scriitură bună.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un text bine realizat; se vede că are imaginaţie, dar şi o notă personală, un stil propriu, am putea zice.” (Violeta Bobe)

„Mi se pare un text cursiv, închegat, cu personaje bine conturate; are multă metaforă – ceea ce dă o notă romantică textului.” (Simona Vartolomei)

„Să fie mai organizat în structura textului; sinopsisul mi s-a părut interesant; are şi zone care par cam expeditive.” (Alexandru Maria)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Laurenţiu Pascal.

Prozator în căutarea formei

„Toamna aproape venise, frunzele erau ca şi căzute pentru el./ - Eu ies. Sunt pe uscat./ - Stai uşor, mă! Te usuc eu bine, hai că sunt în formă azi şi vreau să te disper. Te-nprumut şi-mi dai săptămâna viitoare./ - Te-ai dilit, bă Gică./ Sunt fer plei, mă! Te duci aşa rupt la tac’tu şi jap, te ia la cafteală. Aşa, eu sunt daina baró şi-ţi dau posibilitatea să-ţi iei înapoi paralele. Hai că jucăm pe credit ca la păcănele. Te bagi sau eşti târşar?” (Radu Vartolomei, Cabirul)

Radu Vartolomei ne-a luat puţin prin surprindere, vinerea trecută, la cenaclu în măsura în care pentru lectură a adus un fragment de roman şi nu o proză scurtă, aşa cum ne obişnuise el de ceva vreme. Şi poate din acest motiv a fost greu pentru unii din noi să îl aprecieze ca prozator de bătaie lungă, mai ales după un prim fragment. Proza scurtă este, prin însăşi firea ei, oarecum esenţializată – fiind scurtă - şi poate fi privită ca ansamblu, ca întreg, ochiul o poate cuprinde, pe cât timp un fragment dintr-o construcţie mai amplă, aşa cum e şi cazul şedinţei trecute, poate lăsa auditoriul puţin nedumerit, mai ales dacă nu poate extrapola. În acest sens Cristina Dobreanu observă că nu mai există acea concentrare a poveştilor scurte semnate Radu Vartolomei, ci este o proză diluată, iar din cauza folosirii contrapunctului, într-un fragment aşa scurt, nu este vizibilă legătura. Cam în acelaşi ton au fost şi remarcele Stelei Iorga cum că planul de lucru este neprecizat şi nu s-a înţeles dacă există paralelism între planurile din diferitele module sau este vorba de alternanţă. Tot ea spune că textul este obositor, lung şi ar trebui sintetizat – observaţie susţinută şi de Ion Avram -, că există o imixtiune poematică în vulgar care vine puţin forţat, dar în schimb prinde sub raport argotic, iar autorul are condei sprinten şi scriitură bună (surprinsă şi de Cristina Dobreanu). Ca paranteză, prozatorii au avut mai multă priză la textul lui Radu, cred că au surprins mai bine spiritul textului, şi aşa era şi normal. De exemplu, Victor Cilincă l-a simţit pe autor mai sigur pe el: „stăpâneşte contrapunctul. Stârneşte interesul. Este foarte bine că lucrează pe multe planuri – o face bine. Ţi se pare că lipsesc fragmente, dar nu. Poetizează fără exagerare. Găsim şi comparaţii neaşteptate (ex: balerine fără ureche internă). Dialog sacadat, realist. Are grijă pentru amănunte şi are foarte multe imagini”. Ion Avram remarcă o bună oralitate, ton firesc, expresie cursivă, plauzibilă, în timp ce limbajul este diferenţiat în funcţie de episodul/ pasajul prozei. Structural, Ion Avram ar situa proza de vinerea trecută aproape de „Groapa” lui Eugen Barbu sau „Ursul” şi „Cătunul” lui Faulkner. Proza lui Radu Vartolomei l-au atras pe Radu Dragomir în atmosfera de mahala şi cartier, iar naraţiunea uşor de urmărit, cât şi imaginile puternice l-au convins să aştepte cu nerăbdare publicarea romanului ce va să vină. Titi Căpăţînă, cel puţin la început, nu a părut prea convins de fragmentul citit vinerea trecută, sesizând un amestec între limbajul lui Voiculescu şi Miron Paraschivescu, apoi o modernizare a limbajului lui Paraschivescu, dar a părut convins că Radu Vartolomei nu ştie să joace barbut şi îi recomandă acestuia să nu scrie despre lucruri pe care nu le ştie. Tudose Tatu a comparat stilul prozei lui Radu cu cel al lui Ion Avram prin linia tăiată şi sacadată a dialogului. Iar cât priveşte mahalaua sau cartierul, de fapt aici „s-a trasat trama omului de la limbajul de mahala la cel de cartier”, spune Tudose Tatu. Gelu Ghemiş încheie prin a spune că prozatorul din şedinţa de cenaclu trecută, atent la construcţie, prezintă o lume sordidă într-un text ce pare mai aerisit decât cele cu care ne-a obişnuit.

Nicoleta Onofrei

Vineri, 21 octombrie, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Paul Budeanu.

Şi după lectură, ca de obicei, ne adunăm la Score. Cine nu ajunge la şedinţa de cenaclu, poate recupera la bar :D.

OBSEDAT DE AUTENTIC

(...) Avea dreptate bătrânul, era imposibil să nu găseşti brutăria de pe strada Marckway, dar trecuse cu vederea micuţul amănunt al locaţiei străzii Marckway în labirintul de alei al vechiului cartier nou. Casele alea ciudat de minuscule ca nişte ciuperci dospeau una din alta fără ca vreun arhitect să pară că şi-a aruncat vreodată privirea peste ele. Erau atât de ciudate, încât Vlad a avut la un moment dat impresia că poate să recunoască şi un bloc ce de-abia începea să eclozeze din pereţii de lemn ai uneia dintre căsuţe. Pentru un moment, s-a gândit că ce vede el acolo e doar o pepinieră de case care, pe măsură ce ies din găoace, curg la vale de acolo de la capătul lumii până ce se opresc undeva să prindă rădăcini şi să crească aşa... cum cresc casele.(...).
(Radu Vartolomei – Ciudata peripeţie a tânărului Ar Solomon sau cum Dumnezeu se face pâinea )
„Un fantastic mult prea mimat; trimiterile stridente prin termenii aceia idiş duc textul sub limita de acceptare a unui lector avizat; încearcă să introducă cititorul cu forţa într-un spaţiu anume fără un liant între cărămizile textului; un univers în care fantasticul este de bazar; cred că ar trebui rescris.” (Mirel Floricică)
„Elementele de idiş nu se încadrează în text – fiind prea multe, trag textul în jos; s-a vrut a fi explicit şi a rămas la acest nivel; să umble şi la muzicalitatea textului; deşi are zone în care trenează, se vede că are mână de scriitor; ironia şi umorul îl avantajează; ştie să creioneze personajele.” (Stela Iorga)
„Textul mi se pare a fi într-o fază incipientă cu scăpări de limbaj şi de gramatică; stă bine cu detaliile, are umor, a creat o lume specifică; sunt indecis în ceea ce priveşte talentul său de scriitor.” (Andrei Velea)
„Nu pare o incursiune în cultura idiş, ci o alegorie a lipsei de substanţă a conceptului; se vede intenţia de multiculturalism, se vede că nu este rafinat; inserţiile care ţin de cultura idiş par neintenţionate; ştie să temporizeze textul; intenţia de magic pare nepotrivită.” (Andrei Leonte)
„Textul atrage prin subiect, nu prin temă; acţiunea - bine realizată şi cu un final surprinzător; personajele – creionate clar şi simplu.” (Claudia Samoilă)
„Titlul este neadecvat; termenii idiş – prea rigizi faţă de restul textului; prea puţin în prea mult/ lungit/ trenant; pare obsedat de autentic; nu are atmosferă.” (Cristina Dobreanu)
„Puţin greoi, puţin trenant; pare a-şi mai fi pierdut din lirism.” (Anca Şerban Gaiu)
„Nu m-a prins textul; detaliile prea directe ar fi trebuit sugerate.” (Florin Buzdugan)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Cristina Bălan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

CLICK SPRE REALITATE

(...) Stăteau liniştiţi acum, găsiseră o bancă numai a lor şi stăteau aşa cum au stat de nenumărate ori în aparent nesfârşita lor căsnicie. Ce noapte lungă au putut să aibă!... El fuma încet dintr-o ţigară cu marcă străină, de care nu se mai bucurase din timpul războiului, şi zâmbea pierdut.
„A fost bine, omule?” „Bine a fost, fă, Anghelino! Bine rău!”, răspunse gânditor. „Ce mai face ăla micu? Zi şi tu ceva, că tare secretos te-ai mai întors de la vizită.” „Ce să-ţi zic, fă? Că e băiatu’ bine? Că s-a însurat şi el cu fata aia atuncea nd tu nu erai? Că le va veni şi lor, acuma, pe lume unu’ mic şi nu ştiu încă dacă va fi băieţel ori fetiţă, că atunci când s-au dus la doctor, gâgâlicea stătea cu poponeţu’ la ei? Că au emigrat şi ei într-o ţară mai bună?” (...)
(Radu Vartolomei - Ţigarea)
„Se vede că este dăruit cu ştiinţa de a scrie; oralitatea mi se pare cam exagerată şi cam îngroşată; are o ironie subtilă, transferul dintr-o dimensiune/lume în alta este bine realizat; cadenţa interioară dă echilibrul textelor; are un click bun spre realitate; cred că merge pe o linie bună dar, ca şi conştiinţă, nu-l regăsesc pe Radu Vartolomei din alte texte pe care ni le-a mai prezentat.” (Stela Iorga)
„Izul de postmodernism nu i se potriveşte; textele sunt închegate şi cu finalitate bună, dar are şi chestiuni expediate prea rapid.” (Cristina Dobreanu)
„Prea scurte – şi, deci, cam needificatoare; abordarea ideilor mi se pare bună; dialogurile ţin cititorul în priză.” (Ionuţ Vasile)
„Ideile mi se par realiste şi dialogurile captivante.” (Claudia Samoilă)
„Introduce bine imaginile prin intermediul dialogului, ceea ce este bine; cred că are o anume empatie care-l ajută/determină să scrie aşa cum scrie.” (Nicoleta Onofrei)
„Dialogurile mi se par exagerate.” (Florin Chitic)
„Are un stil concentrat şi natural şi mania detaliilor.” (Gelu Ghemiş)
„Povestirea este cam naivă prin modul cum introduce magicul.” (Gabriel Ghimpu)

Ion Avram

Vineri, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.

Finala atelierului literar, prima parte

 După cum ştiţi, în finala atelierului literar Noduri şi semne s-au calificat Radu Vartolomei, Claudia Samoilă, Cristina Sava şi Alexandru Maria. În această rundă vă prezentăm textele scrise de Radu Vartolomei şi Alexandru Maria. 

Vă reamintim, în finala mică se înfruntă Alexandru Maria şi Claudia Samoilă, care vor trebui să scrie texte în care să descrie personaje, evenimente sau acţiuni raţionale, în timp ce finala mare şi-o dispută Radu Vartolomei şi Cristina Sava, care vor trebui să descrie o temă iraţională. Băieţii îşi etalează primii textele, pentru a le da oportunitatea fetelor să-şi studieze adversarul şi să vină cu texte superioare, aşa cum ne aşteptăm cu toţii să se întâmple.

 

Ţigarea

de Radu Vartolomei

-Deci: "Seara bună nepoate! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult. Soţia ta.... cum o mai duce? Iartă-mă că nu am venit la nuntă, dar..... Ai tăi cum se mai simt?” zise bătrânul încercând să-şi ascundă tracul. Dacă ar fi putut, acum ar fi transpirat abundent, ca un hoţ dus prima oara la chestură, dar spre norocul lui, scăpase de o asemenea ruşine. 

-Nu, nu! Aşa nu-i bine! Adică nu l-ai mai văzut de la pomana 'ceea de'acum doi ani şi tu, bunică'su, cu atâta vi? Atât ai de zis? l-a muştruluit femeia cu trăsături  blânde şi  şterse ca si contururile unei feţe de amintire din copilărie.

Bătrânul părea nervos. Şi-ar fi aprins o ţigară, nu fumase niciodată mai mult de una pe zi. Sau parcă da, atunci când mergea la pescuit ori la şpriţ cu prietenii sau la oricare alte ocazie ieşita din comun.

-Ar fi bună o ţigare acum! Să-i cer una când mă'ntâlnesc cu el. Oricum fumează prea mult nepotu'miu asta, şi-a zâmbit bunicul.

Avea dinţi noi, special pentru prima lui vizita după atâta amar de timp. La prima permisie oricum erau cu toţii gătiţi cu grija, ca nu cumva să creadă  vreun vizitat că acolo nu erau o instituţie serioasă.

-Ghijoi nemernic ce eşti! Prima ta vizita şi tu? Hodorong tronc, o ţigare nepoate! Mai bine îi ceri şi tu o perechie de nădragi, că ăia de i-ai primit la pomană s-au dus pe apa sâmbetei.

-Fă Anghelino. Tu ştii că ai un har să'nervezi omu', fă? Tu ce i-ai cerut când l-ai văzut prima dată?

-Eu?

-Nu fă! Mă'ta mare! Zi ce-ai cerut, că mă scoţi din pepeni!

-Ce să cer... parcă nimic important... mie mi-a părut bine să-l văd şi atât. Bătrânul s-a schimbat la fată, mereu se schimba la faţă când înţelegea că greşeşte.

-Ai dreptate femeie! Ai dreptate. Ce nemernic sunt. Nu-mi văd nepotu' de când hău' şi bărgău' şi primu lucru la care mă gândesc, când primesc şi eu primul meu drept la vizită, este să cer ceva.

-Vezi că ai'nceput şi tu să vezi?

-Da fă! Ai dreptate, 'tu-ţi neamu' tău de'nţăleaptă că ai dreptate, o înjură el plin de tandreţe.

Era forfotă mare în anticameră. Atâta agitaţie era total nela locul ei  într-o aşa  instituţie de prestigiu. Conducerea chiar a propus ca de acum, la vizită, să nu mai plece „tinerii” odată cu "veteranii". Au dat şi o normă la regulamentul de ordine interioară, dar fără norme metodologice iar în Pavilionul Balcanic, regulile  se aplicau oricum uşor creativ.

Cei fără experienţă tremurau nervos ca nişte diapazoane duse la injecţie şi stresau, neregulamentar, pe "veterani".

-O mai fi mult fă? întrebă cu acelaşi trac bătrânul

-Stai măi omule! Ai şi tu olecuţică răbdare. Zău de te înţeleg! Ţie nici veşnicia nu-ţi ajunge că prea te grăbeşti să te înbuibi din ea. Doamne ce om! se prefăcea bine Anghelina, gândul că a ajuns baba lui să-l ia peste picior l-a liniştit pe bătrân, măcar în aparenţă.

Arăta bine pentru vârsta lui. Încă nu se ştersese de cu totul, cum se estompează unii bătrâni cu trecerea timpului, dar nici nu mai săreau în ochi cine ştie ce detalii ce ar fi putut incomoda, aşa cum se întâmplă când visezi persoane pe care le-ai revăzut de curând. Nu, el chiar era perfect pentru programul de vizită şi îndată ce îl va striga grasa ce ţine lista, se va duce să-şi vadă nepotul.

***

Stăteau liniştiţi acum, mai ales bătrâna. Ce noapte lungă au putut să aibă. El fuma încet dintr-o ţigară străină, de care nu se mai bucurase din timpul războiului, şi zâmbea pierdut.

-A fost bine omule?

-Bine a fost fă Anghelino! Bine rău! răspunse gânditor.

-Ce mai face ăla micu? Zi şi tu ceva că tare secretos te-ai mai întors de la vizită.

-Ce să-ţi zic fă? Că e baiatu' bine? Că s-a însurat şi el cu fata aia de a venit cu ea atuncea când tu nu erai? Că le va veni şi lor, acuma, pe lume unu’ mic şi nu ştiu încă dacă va fi băieţel ori fetiţă, că atunci cand s-au dus la doctor, gâgâlicea stătea cu poponeţu' la ei? Că au emigrat şi ei într-o ţară mai bună?

-Zău aşa? Ce frumos măi! Auzi tu! Un nepoţel... tare mi-ar plăcea să-l boteze după mine dacă e fată.

-Ce zici tu muiere acolo? Tu n-ai minte! Cum să-i zica, fă, Anghelina, că râd copii de săraca pruncă, cu aşa nume de babă. Pe deasupra cum blagosloveşti tu copchilu’ cu un nume de ăsta acolo, printre străini, că-şi rup ăia osu' limbii incercând să pronunţe. Din câte am înţeles eu, vrea să-i zică Maxim dacă e băiat şi Maria dacă e fată.

-Cu „M”?! Da ce fel sună Maxim Ionaşcu?

-Ei sună! Da' ce să-i faci! Că'şi rupe străinii gura'n numele alea de's mai frumoase. Asta-i lumea acuma! Îţi botezi plodu' după ce pot zice străinii.

-Dar cum o duc ei acolo măi omule?

-Cum o duc...bine! Au două maşini, dar el nici acum n-a reuşit să-şi ia carnetul, au o casă mare cât trei de-ale noastre puse una peste alta, la care mai are de plătit vreo 30 de ani la bancă, au lefuri buuune tare pentru care muncesc pe brânci de dimineaţă până seară şi au tocmit deja o doică să stea cu ăla mic după ce-l naşte, ca să se întoarcă nevastă-sa la muncă.

-Zău aşa... măi omule, dar ţigară ţi-a dat?

-Nu mi-a dat nici ţigări fă... a zis că s-a lăsat că-s prea scumpe acolo şi nu se merită. Mi-a dat o bere de aia de la magazin la pipetă... de aia la 0.33 cu gust de lămâie.

-De aia de muieri?

-Da.

-Păi şi ţigara de unde o ai?

-Îl mai ştii pe nepotu'miu Costel? Ăla cam plăvan de muncea la săpat şanturi? M-am întâlnit cu el când mă-ntorceam şi l-am luat cu mine. A murit şi el de curând şi i-au dat colegii un chil de rachiu şi câteva ţigări de pomană.

-Aha.

-Acu' eu ce să zic... E viaţa lor... şi-l las în pace. Oricum e mult mai bine aici la noi.

-Ce ţi-am zis măi omule când am venit de te-am luat? Nu ţi-am zis că e de bine aici?

-Aşa-i fă Anghelino! Aşa-i. Acu' hai să mergem şi noi la cor că m-am plictisit pe norişorul ăsta.

Fâl, fâl. Fâl, fâl.

Dacă nu m-asculţi...

de Alexandru Maria

„Într-o dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui”

Metamorfoza, Kafka

Deci, m-am întors azi dimineaţă supărat de la un târg de joburi. Cum a fost, m-a întrebat femeia, eu nu i-am răspuns. Îmi era cald, îmi era sete, îmi erau nervii. M-am aşezat pe scaun la masă, mi-am turnat puţină cafea, apoi puţin lapte, apoi două linguriţe de zahăr, în ordinea asta. Îmi tremurau mâinile şi normal că am vărsat de toate pe masă. Masa era curată înainte să mă aşez eu la ea. A fost cam aşa

soarele intra pur şi insensibil în bucătărie, se izbea de uşă şi de oale şi de femeie, ciripelele păsăreau şi păsările intrau în bucătărie gălăgioase şi insensibile, se izbeau de uşă şi de oale şi de femeie, eram şi eu pe acolo şi mă miram de ce vedeam, în tăcere şi sensibil, mâna tremurând zahărul să cadă pe laptele picurat pe masă

şi o musca zburând bâzâitoare în linii frânte fără noimă, izbindu-se de uşă şi de oale şi aşezându-se ostenită pe masă

femeia luminoasă cu pliciul poc,

eu tăcut femeie luminoasă nu mai face zgomot,

ea a închis uşa pe dinafară şi atunci, în întunericul născut brusc, am văzut musca bând lapte îndulcit.

Ostenită şi ameţită săraca de bubuitura asurzitoare a pliciului, o vedeam cu cele şase picioruşe împleticindu-i-se la fiecare pas, şi capul aplecat parcă şi mai mult. Trompa nu i-o vedeam, acum ştiu sigur că era frumos şi călduros încolăcită pe gât. Din când în când îi citeam nervii în aripile care tremurau. Mi-am pus urechea pe masă, iar ochiul drept era cât o muscă, ochiul muştei avea în el ochii mei, în ochii mei erau muşte, iar în ochii lor era infinitul mic.

S-a oprit. Aripile nu îi mai tremurau. Ceva ca un şarpe luneca pe gâtul ei, era trompa, fireşte, s-a ridicat în ultimele două perechi de picioare şi a stat şi s-a uitat la mine. Eu mă uitam la ea cum, tacticoasă, îşi freca picioarele rămase libere, frumos, încet, gândindu-mă

femeie, unde eşti

musca s-a ridicat pe ultima pereche de picioare, în timp ce perechea din mijloc şi-a încrucişat-o pe burtă, în timp ce prima pereche făcea ce făcea şi înainte. Cu un bâzâit scurt s-a aşezat pe fund, sprijinită în aripi, în timp ce trompa îi creştea văzând cu ochiul. Eu ţineam urechea pe masă, iar în ochiul meu o muscă stând în fund şi cu o trompă enormă sugea mulţumită lapte îndulcit şi tot ce mai era în bucătărie. Adică îmi sugea ochiul plin de muşte, că atât mai rămăsese după plecarea femeii luminoase. Şi mă gândeam

femeie, unde-mi eşti.

Musca s-a trântit pe spate. În bucătărie nu mai era decât ea. Nici un strop de lapte îndulcit pe masă. Masa era curată, deci.

Pliciul poc, şi femeia spune

dacă nu m-asculţi...

Short story by Radu Vartolomei

                                                 A young little butterfly's story

Young little butterfly was beautiful.

She just turned sixteen and her inhumanly light skin was glowing underneath the flowery sheets.  So pretty she was that the whole room complete with flaky walls and all just seamed to embrace her like a small universe.

The small room was just a temporary setup, no later then today she was to move to an apartment in the Latin Quarter were she would live the bohemian life. Her boyfriend, the one with olive skin, was sealing the deal on the new flat and that's why he needed her passport.

Not long ago, on a magrebian heat, she left for France to work as a waitress in a small café just beside the Eiffel Tower. That's what the well tanned man from the recruitment agency told her just before he left in his brand new BMW.

Young little butterfly was smart.

In her small industrial town, she was top of the class in the best high school there was. After the summer  was over she was ready to move to a much smaller Paris were she was going  to study in a prestigious academy to witch, her iron working father and electrician mother, could not support her.

Young little butterfly was in-loved.

Her amber-eyed lover took good care of her. He caressed her like only a man knows how to caress.

Some times, so much love just made her soared and unable to work for a time. When that happened, he would tenderly tuck her to bed, kiss her and promise that he will never do that again but that she must be a bit more obedient next time.

            She would often make love to him and his skin, of an ever-changing color, would wear the taste of other women. His manly hands made her flesh tremble and some times it felt like tens of mouths would bite her breast in a single night.

Some of the other men caressed her. They would say that she is begging for their tenderness and that's why sometimes they are a bit rough whit her.

Gentlemen would always express their gratitude by leaving small colored notes on the side of the bed and her jealous lover would pick them up and throw them away in his pocket.

Young little butterfly was happy. She was watching large, skin colored, snowflakes falling on that frozen courtyard in Paris, which only had one small miracle to hide.

Right about now some lover's hand is running down her youthful waist.

Little butterfly is being caressed.  

Short story by Radu Vartolomei

Redemption

Rare were those nights when he could feel life draining away in his veins and he had to face it. This was just one of those nights.

Maybe he had just too much coffee and what he felt in the back of the neck was his pulsating heart, drown in bitter liquid. Yes. He was probably imagining it. Just a trick of his sleep starved mind.

He knew it was late. He could feel that from his wife’s deep sleep and from the heartbeats of their unborn child. They were so pretty sleeping just over there, beside him.

They had a ruff week, he knew that, on Monday they were immigrants , on Tuesday their child was already a passport bearing citizen of that kingdom on the edge of the world and by Friday they were all back in the comfortable unhappiness that the East End so generously provided.

So contempt they were, pour little souls, rapt around in there blanket, finely woven out of fear of change, protecting them from the storm raging inside him.

“Are you dreaming?” he asked himself in the rarefied light.

No he wasn't. His dreams were all in English or in that other language that his mind was speaking some times and he could not understand.

Come to think about it, he didn't dream since he came back to Romania.

Liar! He was dreaming every day, walking down the street, when he was seeing people that couldn't be there, or when he was seeing the main boulevard in the East End turn in a fjord and the municipal police station guarding it transforming in to a castle. Yes. He was dreaming every day but didn't want to admit it to himself.

His bed did not serve his purpose no more so he slowly got up, being careful not to let his wife feel their bed turning into just her bed. He could have had a smoke, cigarettes were still cheap or he could have had another cup of java, coffee was always biter, but he chose instead to get quietly dressed and slowly walk out the door in a way in which he could not feel his apartment turn into someone else's home.

“There's no need to hurry now!” he told himself. “You can take it easy. The hard part is over. You’re staying!”

The ex-immigrant turned on his mp3 player; he still had the music downloaded in the days when he could see from his other apartment's window the edge of the world.

Outside it was poring, he shouldn't be sad. The song's lyrics were in English, his steps were still Romanian to the core and the numbness he felt was just fatigue setting in.

“Did you fell asleep?”

No, he wasn't sleeping. If he were, he would have dreamt of being an angel, a cherub to be precise. A cherub dressed in two of his wings like the immigrant dressed in his foreign accent, with foreheads that changed among themselves so often that he was always flying disoriented and, of course, with a flaming sword sharpened to perfection by his daily grind in the factory.

If he could, he would have gone to a church, an empty one like a Lutheran cathedral or one of those adorned with a miracle-making icon like the one in the old merchant's church in the center of town.

Somebody should invent Lutheran churches with miracle-making icons! If he is to comeback to the land's end he will personally build a church that is Lutheran outside but has a Christ Pantocrator all-knowingly adorning the ceiling.

The streets of the East End were pretty strange with all that rain pouring down, half riverbed, half tarmac and with a bit of effort, even half fjord. He felt like flying a bit. Not much, like in the old days, when he was imagining himself flying over the mountains and the sees to get in his wife’s bed in the East End. No! Just a bit, 'till the center of the town.

“Cherubs have four wings. Two for flying and the other two for redemption. How the sleepy taxi drivers in the taxi station nearby would have looked at him if they could only read his mind.

“Redemption? What's that about?” Taxi drivers are saved in the good old fashion Romanian orthodox faith, not like that in some orthodox-protestant gibberish from some far away heresy!

“I redeem myself, you redeem yourself, they don't redeem themselves.” Was that correct? Was his English still usable?  

The merchant's church was locked. The sky is closed at night for redemptions. Taxi drivers don't get salvation ‘till early next morning.

He led a cigarette watching the evangelist's four beasts adorning the church's old gate. Strange beasts they were. The immigrant could just make them up in the reddish lights of the cigarette. The eagle, the lion, the bull and the fourth one, the... Come on! He must know the fourth head. They were the heads of his cherub body. Lion ,bull, eagle and...what was his fourth head?” Make yourself comfortable 'cause you are not leaving 'till you find out what you other head is.”

He was so preoccupied with that problem that he did not even noticed when he passed through the gate. Did he fell asleep?

The miracle-making icon was beautiful but hidden by the chains left behind by the believers that got their wishes granted.

“What do ya' want?” Asked the Virgin Mary holding her baby Jesus from underneath the tokens of faith.

“I'd like to be happy. Can I?”

“Didn't I grant you that wish last time ya' were here”

“Well... I don't know exactly. Did I make the right choice”

“O.K. I can sea how ya're pined...I'll help you again but...now ya' owe me a Lutheran church with a miracle-making icon. Got it?!”

“Yes ma'am, I got it.”

“Good! Now go away. Su' little one 'cause in the morning I has some faithful comin' to get some salvation and I has work to do. They already knows what they want. Serious people with serious wishes, not like ya', I mean.”

Now he knew for certain that he was dreaming. It can't be happening! No way.

“Hey! Hey! Snake du norsk?” The police officer asked him while he was waking up in front of Frogner Kirke. He was numbed, he probably slept for a very long time.

“No! Sorry lads, I only speak English.”

“Are you O.K.? What are you doing here so early in the morning?”

“Nothing much! Just looking for a bit of redemption.”

Atelier, Runda 2

            În timp ce juriul Noduri şi Semne deliberează rezultatele rundei 1, în care s-au întrecut juniorii noştri, vă prezentăm a doua rundă a atelierului literar. Tema acestuia este legată de un verb descoperit accidental de Florin Buzdugan: „a redempta”. Pentru că ne-a plăcut cum sună, ne-am gândit să scriem texte scurte care să trimită cu gândul la „a redempta sau a nu redempta”. Participanţii la această rundă sunt Alexandru Maria, Radu Vartolomei şi Gabi Ghimpu. Sunteţi iarăşi rugaţi să votaţi autorul care v-a plăcut cel mai mult sau v-a displăcut cel mai puţin. Câştigătorul primei runde va concura cu câştigătorul celei de-a doua runde pentru finala Noduri şi Semne, în timp ce al doilea clasat al grupei I va disputa un meci pentru locul 3 al concursului cu al doilea clasat din a doua rundă. Câştigătorii vor fi aleşi în funcţie de numărul de voturi adunate dar şi în funcţie de decizia juriului Noduri şi Semne.

            Iată şi textele din această rundă:

Redemnizare

De Alexandru Maria

Când s-a întâmplat, nimeni nu se aşteaptă la asta. La asta, adică la felul în care se întâmplă. Totul a fost într-o fracţiune de secundă, pe loc şi în linişte, ca într-o fotografie. Unii au fost prinşi în timp ce îşi rădeau feţele, altele în timp ce îşi beau cafeaua, unii copii vor rămâne suspendaţi în unghi mort în leagăne, în timp ce alţii muşcaseră din sfârcul mamei. A fost o lumină puternică noaptea, sau a fost un întuneric groaznic ziua, şi totul a rămas acum.

Să vedem, pentru că – totuşi – vedeau. Să auzim, pentru că ei auzeau. Să tăcem, pur şi simplu. Oamenii sunt stane de piatră, sunetele şi culorile se lovesc de ei, ei nu înţelegeau nimic din ce se întâmplă, stau aşa, cum îi prinsese clipa, şi se minunau de felul în care stăteau aşa cum îi prinsese clipa. La început, pentru că apoi se vor minuna de felul în care îi prinsese pe ceilalţi aceeaşi clipă. La urmă, deodată, se minunează de faptul că se minunează de faptul că oamenii arată cum arată. Tăcând. După urmă, s-au gândit că de ce oare, unii vor încerca să-şi mişte măcar degetul mic de la picior, sau de la mână, fiecare cum a dorit, alţii să tragă măcar o dată aer, măcar puţin, în piept, pentru că – zic ei – nu trebuie să se dezobişuiască de a respira, alţii se vor mira de cât s-au încăpăţânat corpurile, sau ei înşişi, să stea pe loc.

Alţii se redemptează cu gândul că va trece clipa. Adică, această clipă.

Alţii nu.

Mă uit la Alex, care era fratele meu. Doarme. Ce bine e să dormi în momentul în care timpul se gândeşte că a venit timpul să se transforme în etern. Sau nemuritor. Oare la ce se gândeşte el, sau ce visa atunci. Pun pariu că nu la faptul că odată şi odată va trebui să redempteze tot timpul care a murit. Eu abia mă trezeam şi voi simţi timp de o clipă duhoarea de usturoi de pe limbă.

Sau, mă voi gândi la unchiul care stă pe moarte la câţiva zeci de killometri distanţă, care – în absenţa celeilalte intuiţii – stă lângă mine de fapt, şi care probabil s-a gândit, ce noroc a dat peste mine, trăiesc clipa. Nu mai e nevoie să redemptez pentru o viaţă de abuz, obtuz, obuz, confuz, pierd şirul, mă opresc. Sunt mofluz, nu mai zic nimic,

îl opresc eu. Oricum, a rămas fără cuvinte, nevastă-sa plânge, de fapt nu plânge, lăcrimează. E fericită, ba nu. Va fi fericită când va muri ăsta. Ăsta din mine, care e unchiul.

Sau mă gândesc aşa, în gol. Uite, mă gândsc la goliciune, aici

vezi şi tu, asta este goliciunea. Sau timpul fără loc. Sau invers. Sau timpul fără timp. Sau locul fără

nu te mai gândi, noi încercăm să redemptăm, gândesc ceilalţi din mine, plus că tu nu gândeşti, te faci că gândeşti, ai doar gânduri, atât, acum eşti acolo, tot acum aici, acolo şi aici nu se leagă prin nimic, de ce nu se leagă nimic în capul tău, pentru că refuzi să redemptezi.

În clipa asta se va naşte în mintea mea ceva, ceva mare, monstruos, ceva ciclopic, care se zbate de pereţii pereţilor creierului meu, şi sparge craniul, şi urlă, ar vrea să arunce cu venin ca o cobră, dar şi animalele sunt prinse în clipă, deci şi cobrele, pentru că

ba nu sunt prinse. Şi ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici şi acolo, care ştiam deja de câteva gânduri mai sus că e acolo şi aici, sau acolo e aici şi aici e

n-ai nici măcar un sens

am gânduri

ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici până acolo, şi în momentul ăsta, după momentul ăsta pielea toturor devine catifelată, din ea se naşte timpul care moare, clipă după clipă.

Întind mâna şi ating cearşaful, este ud şi degetele îmi sunt lipicoase. Cearşaful mă întreabă

voi de ce redemptaţi degeaba

şi eu nu ştiu ce să-i răspund, că nu ştiu ce înseamnă.

Dar ştiu că, atunci când s-a întâmplat, nimeni nu se aştepta la asta. Adică la felul în care timpul s-a oprit în loc, sau locul a rămas fără timp. Totul a rămas nemişcat la suprafaţă, în timp ce abisul forfotea, ca într-o fotografie.

Iar timpul e nemilos cu fotografiile.

A (se) redempta, sau a nu (se) redempta?!

De Gabi Ghimpu

            Dacă admitem ca ipoteză de lucru: a (se) redempta = a (se) izbăvi/ mântui/ răscumpăra, etc., putem aluneca uşor într-o serie de demersuri quasi-asumate şi, fără-doar-şi-poate, justificate(!), pe cât de inutile, pe atât de grave – în pseudo-absurdul situaţiilor (tragi-comice deopotrivă) astfel generate!

            Am putea (chiar!) înainta Academiei Române propunerea de adoptare a acestui minunat cuvânt, a cărui bogăţie semantică nu poate aduce decât un plus de prospeţime, rigoare şi savoare limbii române (deloc de neglijat, în acest sens, ar fi sublinierea imensului potenţial poli (sau pluri)-semantic, laolaltă cu valenţele acestuia!).

            Apăsat de conştiinţa acestor adevăruri, deşi mă aflu în postura de iniţiator al prezentului exerciţiu (MEA CULPA!), mă retrag – fără lauri! – din joc (nu-mi iau, însă, şi jucăriile).

            Mă redemptez, deci, şi rămân, al dumneavoastră,

Gabriel Ghimpu, Galaţi, România, EU, mai spre gârlă…

Redempţie

De Radu Vartolomei

Rare erau serile când putea să-şi simtă viaţa scurgându-i-se prin vene iar asta era una dintre ele. 

Poate băuse prea multă cafea şi ceea ce simţea în tâmple era doar pulsaţia inimii inundate în lichid maron-amărui. Era târziu, simţea asta din somnul dulce al nevestei cu ochi larg închişi şi din bătăile inaudibile ale inimii copilului său nenăscut. Ce frumos dormeu amândoi!

Au avut o săptămână grea, ştia asta, au fost pe rând emigranţi, cetăţeni ai unui regat de la capătul pământului doar ca apoi să se întoarcă la starea călduţă de nefericire cotidiană pe care Cartierul de Est ştia cu atâta generozitate să o împrăştie.

Ce mulţumiţi erau sărăcuţii. Frica de o schimbare îi acoperea plăcut ca o pătură ţesută atât de fin cât să nu deranjeze şi îi proteja de furtuna aceea dezlănţuită în sufletul tânărului imigrant.

“Visezi?” Se întreba în lumina rarefiată.

Nu! Dacă ar fi visat ar fi fost în engleză ori în limba aceea pe care mintea lui o vorbea şi pe care nu o putea înţelege, limba aceea ce îi ascundea corpul ca două aripi de heruvim.

Dacă se gândea bine, el nu a mai visat de când s-a întors în ţară.

Mincinosul! Visa zilnic, mergând pe stradă, atunci când vedea oameni ce nu aveau cum să fie acolo, când vedea bulevardul cel larg al Cartierului de Est transformându-se într-un fiord şi vedea sediul poliţiei municipale devenind un castel. Da el visa zilnic! Doar că nu vroia să şi-o mai recunoască.

Patul nu îşi mai avea rostul, s-a ridicat încet ca nu cumva soţia cu pântec rodit să simtă transformarea patului lor în patul ei. Ar fi putut să fumeze o ţigară, încă erau ieftine, ar mai fi putut să-şi facă o cafea, încă era amară, dar a preferat să se îmbrace încet şi să se strecoare pe uşă afară la fel de încet ca nici măcar el să nu observe transformarea casei lui în casa altcuiva.

“Nu are rost să te pripeşti”, şi-a zis. “De acum poţi să iei viaţa la pas. Ce a fost mai greu a trecut. Decizia a fost luată! Rămâi.”

Şi-a pus căştile în urechi, încă mai avea muzica descarcată pe vremea când mai putea privi capătul lumii.

Mergea încet. Afară ploua. Nu ar fi trebuit să fie trist. Versurile cântecului erau în engleză iar paşii încă mai tropăiau în română.

-Ai adormit? s-a întrebat.

-Nu! Dacă ar fi dormit s-ar fi visat înger, un heruvim mai exact. Un heruvim acoperit de două din aripile sale ca de un accent de limbă străină, cu patru capete ce se schimbau atât de des încât mereu zbura dezorientat şi cu o sabie de foc ascuţit până la perfecţiune de către lupta de zi cu zi. Nu dormea, doar era puţin debusolat.

S-ar fi dus la o biserică, una goală de conţinut ca o catedrală luterană sau la una împodobită cu o singură icoană făcătoare de minuni ca cea de la biserica negustorilor din centrul oraşului. Ar fi trebuit să se inventeze bisericile luterane cu icoane făcătoare de minuni. Dacă s-ar fi întors la capătul lumii el însuşi ar fi construit una. Luterană pe afară, cu un Hristos Pantocrator împodobind atotştiitor tavanul.

Erau ciudate străzile plouate, puţină albie, puţin asfalt şi, dacă se chinuia, puţin fiord. Ar fi zburat. Îi era poftă să zboare peste blocuri aşa cum visa mai de mult că zboară din casa de pe strada Limboului peste munţi şi ţări ca să-şi viziteze soţia încă nerodită în patul din Cartierul de Est.

-Heruvimii au patru aripi. Două de zbor şi două de redemţie. Ce faţă ar fi făcut taximetriştii adormiţi din staţie dacă l-ar fi auzit. Oricum nu l-ar fi înţeles. Redemţie? Ei se mântuiau sănătos româneşte nu aşa... stricat în engleză.

Eu mă redemţuiesc, tu te redemţuieşti, ei nu se redemţuiesc. Biserica negustorilor era încuiată, cerul se închide noaptea pentru redemţie, taximetriştii se mântuie doar de cu dimineaţa.

Şi-a aprins o ţigară sprijinindu-se de poarta cu evanghelişti şi animalele lor alegorice. Erau ciudate creturile acelea, le privea în jarul roşiatic, leul, taurul, vulturul şi.....Hai că ştia! Până la urmă capetele celor patru creaturi erau şi capetele lui de heruvim. Leul, taurul, vulturul şi... Ce cap mai avea el?

Nici nu a a observat când a trecut prin poarta Bisericii negustorilor. Ce frumoasă era icoana făcătoare de minuni.

-Ce vrei? l-a întrebat icoana ascunsă sub lanţurile lăsate de către pioşii cu dorinţe împlinite.

-Aş vrea să fiu fericit. Se poate?

-Şi nu ţi s-a acordat şansa la fericire când ai trecut ultima dată pe la mine?

-Păi... nu ştiu. Am ales ceea ce trebuie?

-Bine. Am să te ajut şi de data asta, dar îmi datorezi o biserică luterană dotată cu icoană făcătoare de minuni. Ai înţeles?

-Da. Doamnă, am înţeles.

-Acuma hai! I-aţi zborul de aici şi lasă-mă că de dimineaţă îmi vin credincioşii la mântuire şi am treabă.

Nu a ştiut niciodată că aripile de heruvim ştiu să zboare aşa de repede. Poate nu a fost heruvim de destul timp încât să afle asta.

-Hei. Hei! Snake du norsk? L-au trezit poliţiştii din poarta bisricii Frogner. Era dezorientat dar treaz în sfârşit.

-No! Sorry lads, I'm only speaking English.

-Are you O.K? What are you doing here so early in the day?

-Nothing much! Just looking for redemption.