joi, 23 iunie 2011

PE FĂGAŞUL LITERATURII

vor veni caii/ pentru fiecare om câte unul/ şi ne vor împinge din aşternuturi/ cu marile lor boturi umede/ ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări/ ca pe nişte suluri de postav// ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe/ vor ajunge cu noi pe câmpii/ prin păduri// ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe// pe sub cea mai frumoasă paradă de nori/ vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor/ ca pe nişte trunchiuri/ caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari// imense
(Ştefan Ciobanu – imense)

Poetul Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie Aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este şi laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără, iubirea (Piteşti, martie 2009).
Este bucureştean şi este editor pe site-ul literar http://www.bocancul-literar.ro şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie organizate de acest site.
La cenaclul Noduri si Semne a prezentat un număr de 14 poeme din viitoarea sa carte, poeme care-l recomandă ca pe o voce poetică distinctă – dacă ne raportăm la stranietatea atmosferei create, la forţa imaginaţiei împinsă, uneori, până la limita absurdului, la amprenta suprarealistă a textelor sau la alte şi alte aspecte care nu au scăpat celor prezenţi.
„N-am mai auzit texte atât de bune citite în Cenaclul Noduri şi Semne de când am citit eu, ultima dată, când am lipsit; trecând peste glumă, trebuie să recunosc faptul că poezia lui Ştefan Ciobanu mă satisface şi dincolo de percepţia senzorială; sunt texte care mă liniştesc; modul sentenţios, apoftegmatic de a scrie îl deserveşte - ca şi prea multele adjective, de altfel; îl felicit vehement şi definitiv.” (Ion Zimbru)
„Are mult suprarealism; texte scrise cu mare siguranţă şi care au mare putere; păcat că, sintagmatic, sunt inegale; este un bun creator de imagini şi de stare; emoţionează prin plasticitatea descrierii; interesante şi simbolurile de factură romantică; pasajele scrise mai simplu par mai convingătoare; deşi fireşti, imaginile sunt surprinzătoare; remarcabilă şi grija pentru titluri.” (Victor Cilincă)
„M-a cucerit prin sinceritata mesajului; o lipsă de fasoane şi o ţinută interioară demnă şi uşor tragică; multă emoţie; textul are profunzime care vine dintr-o lipsă de izmeneală în faţa Universului; este original, nu este tributar unor mofturi literare; are acel nord al poeziei şi merită să publice volumul din care ne-a prezentat aceste poeme; sub aspect literar, remarcabile sunt eternitatea temelor şi sintagmatica surprinzătoare; are limbaj poetic, este liric, are mobilitate, are ţinută şi modestie, are aşezare în sine care-l recomandă.” (Stela Iorga)
„Ştefan Ciobanu are capacitate de seducţie, ştie să scrie atrăgător, cuminte şi sănătos - în sensul clasic spus – ceea ce mi se pare important; are imagini multe; registrul este suprarealist; structural vorbind, este un arhitect al imaginii pe care o construieşte cerebral/lucid; are şi scăderi de ton, de înălţime, dar care se încadrează normal în tot restul; în ceea ce priveşte imaginile – pe alocuri, plusează inflaţionist în acest sens – miza prea mare pe imagine ar putea fi periculoasă; aş mai spune că, din acest punct de vedere, mă trimite cu gândul la Ilarie Voronca şi la Gellu Naum (mai degrabă, la Dimitrie Stelaru – completează Ion Zimbru).” (Andrei Velea)
„Poeme hipnotizante, mai ales la prima lectură; la citiri ulterioare, mai găseşti unele scăpări – probabil, de la faptul că sunt lăsate aşa cum au venit la prima mână; mă declar un fan al lui.” (a.g. secară)
„Are lucruri care mi-au plăcut, dar şi lucruri care nu i-au reuşit, de suprafaţă; imaginaţia care se desprinde din corespondenţa cu realul nu mi se pare că-l slujeşte; ştie să prindă starea, dar nu-i fac bine jocurile fantasmagorice; nu sunt de acord cu fantezia exacerbată din unele poeme; să-şi mai scuture textele de expresiile prea încărcate.” (Cristina Dobreanu)
„Textele sunt o nebunie – atât de frumoase, încât mă fac să mă prăbuşesc în ea; a reuşit performanţa de a mă aduce pe făgaşul literaturii.” (Radu Dragomir)
„O poezie care se remarcă prin imaginaţie, prin realitatea pe care o surprinde şi printr-o minunăţie de bun simţ.” (Anca Şerban Gaiu)
„O lecţie de arhitectură a imaginii.” (Laurenţiu Pascal)



Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Camelia Năstase.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

miercuri, 22 iunie 2011

Noduri și Semne, An I,1990

Nr.4

 Ziua Cea Mai Lungă
„Părea că printre nouri s-a deschis o poartă” să plece a patra dimensiune și să explice ordinea și perfecțiunea poetică acolo unde spațiul nu se numește spațiu și timpul nu se numește timp. Vremea se pregătește de sărbătoare. Dumnezeu este gata să se facă român și școlar de limbă moldavă. Mii de oamenit trec și sînt trecuți prin fața nemuririi. Un munte de flori la picioarele „teiului sfânt”. Tăria parfumului forțează Nistrul, Sena, Roma și toate legendele lumii. Niște coroane exacte compătimesc simetria profesioanală a celor puși în situația de a interzice lumînarea și plînsul, de a păzi- oare de cine și oare de ce ?- Luceafărul tricolor. Niște capete fără chip așteaptă intrarea în șcenă. Mii de oameni gîndesc ’’ La steaua ’’… Mulți trec într-o istorie care nu se va scrie niciodată ( ?). Mulți își lasă o parte din viață să se rostogolească în chaosul stăpînit de spiritul Eminescu. Opt gălățeni merg la N.Labiș, I.Barbu, A. Macedonski, A.Xenopol, P.Ispirescu. Se recită. Se fac libații, se discută. Se decantează un fel de părere de rău. Un preot ajută să se înțeleagă ce fel de bucium este posibil în sara asta să sune cu jale. Găsește și trimite lumînări pentru cei care vor să se aprindă cu prețul Poesiei. Cimitirul simte. Se aude un fel de rîs despre un fel de timp care nu mai este, despre un fel de ei care nu mai sînt ai lor. Începe întoarcerea. Încet și pe rînd – ’’vînturile, valurile’’. Încet și sigur ca dangătul lunii. Niște oameni caută morminte uitate. ’’Peste vîrfuri ’’ trec păsări nevăzute- desene de fum aglomerîndu-se unde a fost să fie ajunsă lumina după o sută de ani. Abia se aude, abia se vede ritualul creștin, total, oficial, rapid. În continuarea se interzice lumînarea pe locul ’’pururea tînăr ”. Și mii de oameni trec în tăcere. Și mii de oameni vorbesc limba „atît de fragedă” peste încă mii și mii de ani cu viteza luminii SALE. Toți așteaptă fără să știe ce, și de unde, și cum. Se aude “antrenorul de îngeri”. Se vede moldovăpaia “în metru antic”. Directorul cimitirului se arată blînd și aferim cu gălățenii care vor să recite în liniștea centenară. La un semn, un dor de altul, legînd vis de vis, se leagă… și lumînările se autoaprind. Ion recită “ La steaua”. Începe călătoria în timp. Mihai recită “Kamadeva”. Eminescu se apropie ‘‘din valurile vremii ’’. Florin citește ‘‘Glossă’’. Așa, ca din senin, un ‘‘nufăr galben’’ diametrează “cercul strîmt” și se așază în genunchi și dureros de lin la picioarele celui mai proletar împărat dintre pămîntul și infinitul românesc. Urmează cuvinte personale. Puține. Cu lumînarea. Oamenii de la kilometrul zero vor să se apropie de mila 80. Sînt abținuți. Gălățenii se retrag sub aripa vulturului blond și încep Cîntarea Cîntărilor. ‘‘Mai am un singur dor’’. Plouă. Ca în ziua trecerii SALE. Ca în zilele de curățenie și fecunditate. ‘‘Limba este măsurariul civilizației”. Plouă infernal și încet și de bine Plouă de tot. ‘‘Nu credeam să-nvăț a muri vreodată’’. Sute de oameni pleacă deschizîndu-și umbrelele înspre casa lor efemeră. Sute de oameni vin fără umbrele și deschid cărți și lumînări. Ploaia se aprinde. Flăcările miros a floare de tei. Făt-Frumos plînge pe fața nevăzută a lunii. Cîntă oameni care n-au cîntat niciodată. Oameni în cîrje. Femei. Copii. Bătrîni. Elevi. Studenți. Profesori. Oameni din ultimul rînd de muritori. Din Bacău, Sighet, Chișinău, Iași, București. Nu se stinge nimic. Steagul Eminescu se pregătește de vînt. Se apropie Mircea de la TVM- Chișinău. Plouă. Întrebări. ‘‘Sara pe deal’’. Răspunsuri. Mîinile se fac sfeșnice. “O, mamă”. Cimitirul devine strîmt. ‘‘Atît de fragedă’’. Ceasurile se opresc. Imagine de lebădă cîntînd. “Pe lîngă plopii fără soț”. Într-o singură zi- cu o sută de ani mai români. Ploaia arde pînă la nori. Încă o dată. Iar. Patrie. Patriotism. Solidaritate. “Totuși este trist în lume”. Cuvînt despre patrie- slugă și rege/ așteaptă și tremură poate mai plouă/ doar ochiul din altă lumină-nțelege/ un țipăt de pasăre ruptă în două.
            Se apropie șerpii. Greu se mai lasă cărțile închise. Ploaia primește poruncă de oprire. Un glonte muiat în cianură amenință floarea de tei.
            Roșu… Galben… Albastru… Eminescu… Rămîne… Continuă…
                                                Ion Zimbru, 15 iunie 1989


Nr.13, iunie


ați simțit din ce parte bate vîntul
celor care pe 10 iunie l-au omagiat pe Eminescu într-un muzeu
ați simțit din ce parte bate vîntul
așternutul cu poezie moale, gingiile ei fără urme de dinți
vă mai aduce un ban pentru alcool, benzină, femei pe care le plătiți ;

ați simțit din ce parte bate vîntul adormiților !

peste tot temenele și daruri, pavați aleile tot mai strîmte
            spre galaxia gutemberg
vă e teamă să recunoașteți pensionarea sau că n-ați slujit
            niciodată în catedrala poeziei
aveți o puzderie de leacuri împotriva bunului simț
îl omagiați pe Eminescu sătui de mîncare și vin, sătui de
cîte cărți ați tipărit
            în preajma voastră stă mereu o umbră de nuc
            vă e teamă de moarte dar de mult ați murit
            afișați un tragism fals, necazuri nu găsiți nici cu lumînarea
            vă amintiți de părinți sau de sat
            plîngeți bătrînețea lor și mîinile muncite
supralicitați problemele trăite din auzite,
mai bine ați pune umărul dedesubtul semințelor
sau să tăceți despre acestea ;

ați simțit din ce parte bate vîntul adormiților!

îl omagiați pe Eminescu fără discernămînt,
            fără rușine citind manualele școlare,
elevii leneși, speriați de bacalaureat și admiterea
            între-ale ingineriei
ascultă cu atenție și aplaudă pentru că așa le-a spus profa
            de română;

vă mai turnați un pahar cu apă minerală,
            vă mai agitați, mai tușiți
sărutați slugarnici mîinile inerției
simpozionul (ce titulatură!) a ieșit bine, primiți flori,
            vă îmbrățișați, plecați la băut care nu-i un lucru tocmai rău
atîta timp cît nu-l publicați dictîndu-l din ușa tipografiei.
(Textul a fost citit pe 15 iunie 1989 la umbra coroanelor exacte și protocolare din preajma veciei lui Eminescu).

                                                                                                                        GELU ȘIPOTE

am venit să-ți spun că sînt vinovat
bună ziua, Mihai Eminescu
am venit să te văd și nu să-mi cer iertare
nu pentru că nu am greșit vreodată față de tine
nu pentru că nu am călcat strîmb pe cîmpia limbii române
ci pentru că am vrut să mă sinucid
și am schingiuit uneori un fluture
un fir de iarbă
o halucinantă rază de lună
pînă și păsările m-au privit cu milă și spaimă
cu îndurarea pe care numai zborul o așază în cîntec
și numai oboseala o descrie pe aripile ude
în ultimul țipăt al plecării fără adio și aer
nu pot să-ți povestesc nimic pe măsura așteptărilor tale
pot să-ți spun doar că plouă
că poeții își subție obrazul cu aramă
că moartea primește foarte multe colete poștale
iar Biblia este recunoscută în legitimă apărare
pînă și păsările pot să-ți spună că plouă
că foarte mulți împărați și proletari au venit să nu te vadă
să nu te asculte
să hașureze istoria cu sînge
am uitat să-ți aduc o bucată de pîine
am uitat să-ți aduc o floare măcar albastră
am uitat să-mi fie rușine că vin la tine să te încălzesc
            doar cu o lumînare
să te plictisesc doar cu o poezie comunardă
doar cu o lamentație a iubirii pe cale de dispariție
am venit să-ți spun că sînt vinovat
cuvintele  care exprimă adevărul sînt ghilotinate în numele victoriei
la zidul facultății de libertate
am venit să nu plîng
și dacă plînge femeia de lîngă mine
ea știe că nici păsările nu mai plîng
și nici nu mai cîntă
ea știe că va fi pasăre curînd
și nu va mai cînta
și nu va mai plînge…
(o, eli, eli… lama sabahtami !)
am venit să-ți spun că sînt vinovat
pînă și păsările pot să-ți spună că sînt vinovat
că foarte mulți împărați și proletari au venit să nu te vadă
să nu te asculte
să hașureze istoria cu sînge
am venit să  te văd și să-ți spun că trebuie să te naști
am venit să te văd și să-ți spun pur și simplu
bună ziua, Mihai Eminescu
                                                                                                Ion Zimbru, 15 iunie 1990
-Bellu-

@Texte culese și selectate de Simona Toma.