Cronica de cenaclu, lectură Anca Șerban

   

foto Iulia Kelt

   „Carmangeria Solomon se afla în centrul orașului. Avner răsfoia rapid un teanc gros de facturi. Bea un ceai. Îi plăcea să-l soarbă cu înghițituri mici. Asculta glasurile copiilor care se jucat în piațeta veche. O ploaie de vrăbii inunda orașul. Păsările curgeau pe acoperișul clădirilor, pe copertina magazinelor, a ceainăriei, pe cupola fântânii arteziene, pe caldarâmul de piatră. O explozie puternică potoli gălăgia. Liniștea fumegătoare se ridică în rotocoale. Larma vrăbiilor se reînteți. Avner acoperi trupurile adunate în mijlocul pieții cu saci de plastic.”

(Anca Șerban Gaiu – Plasa)

   În urmă cu o săptămână, Anca Șerban Gaiu ne-a urcat în autocar și ne-a condus pe o șosea întortocheată printr-o lume stranie și semită. Ion Zimbru a declarat sus și tare că drumul îl îndeamnă la levitație și că ar mai exista o șosea alternativă, a poeziei, care ar fi fost mai bună de urmat. Ion Avram a adăugat că poezia și proza pot converge, atenția la detalii recomandând-o pe autoare pentru proză, în acest caz fiind, totuși, prea îndrăzneață. Victor Cilincă s-a așezat confortabil în scaun și a admirat atmosfera, căldura și forța descrierilor, dar s-a simțit deranjat de alambicare și dialogul nefiresc. Aceleași lucruri le-a apreciat și Simona Toma care, în schimb, a observat personajele românești cu nume semite și ambiguitatea destinației. Octav Miclescu s-a simțit confuz la prezența unui număr mare de planuri care, după părerea sa, ar fi trebuit să fie adunate într-un soi de deznodământ, adăugând că numele sunt insuficiente pentru o descriere. Împreună cu el, A. G. Secară a observat lipsa clarității. Nici lui Paul Budeanu nu i-a fost clar deznodământul, Carmen Neacșu a considerat că toată treaba mai necesită cioplire, iar Gelu Ghimeș a considerat drumul prea divers, încărcat și lipsit de imagini și a declarat că, personal, s-a pierdut.

Paul Berenștain

Astăzi, în prima zi a lunii august, ne adunăm la ora 18, la sediul cotidianului Viața Liberă, pentru a asculta poeziile lui Ion Avram.

Poezia – zidire ce nu răneşte pe nimeni

Ioana Andrada Tudorie

Ana se trezește în fiecare pat ca din morți/ nu știe că aici nu ninge/ și numai în spitale albul e bun/ aici duhnește a rufe curate/  înăsprite de soare/ pe geamuri se leagănă/ tot felul de ore târzii/ și aerul scârțâie/ și Ana speră / ca fiarele din ea să tacă (...)

(Ioana Andrada Tudorie – În genunchi, la marginea patului)

Ioana Andrada Tudorie are încredere în poezie şi o lasă să-şi conducă zidirea. Astfel, Ion Avram a observat în grupajul de texte „Respiraţiile Anei” o răsucire a mitului Anei lui Manole: sacrificiul este necesar, autoimpus şi ţine de cotidianul real; în plus, încărcătura dramatică este bine slujită de o forţă expresivă deosebită; are putere de a crea şi descoperi imagini. Stela Iorga găseşte un univers sufocant, ciclic, nevindecabil, un „univers fără univers”; „tema cruce a întregului grupaj este zidirea interioară, însă o altfel de zidire”. Octavian Miclescu vede suferinţa din poemele Ioanei ca fiind universală, iar prin sacrificiu nu se ajunge la izbăvire; cuvintele utilizate sunt simple, exprimarea este, în general, lipsită de artificii bombastice; totuşi, sentimentul claustrofob este oarecum în exces. Şi Alexandru Maria consideră că abundenţa imagistică creează o supărătoare senzaţie de sufocare. Anca Şerban Gaiu identifică mai multe ipostaze ale Anei care devin, pe parcurs, din ce în ce mai vagi. Pentru Tudor Neacşu lirica Ioanei „deşi pesimistă, pare destul de colorată, deşi la limita morţii, respiră peste tot”. Extrem de sinceră şi poetică este afirmaţia lui Carmen Neacşu: „Am primit poezia ta clară. Nu m-a rănit. E ca un cântec.” În încheiere, Gelu Ghimeş a adaugat că în aceste texte „cuvântul este viaţa unei femei”, iar expresia ancestralului este adusă în context modern.

Radu Dragomir

Astăzi, 25 iulie, începând cu ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte proză Anca Şerban Gaiu.