Moartea, un imbecil în rochie neagră

“Cum să nu mierlești” este o piesă în două acte semnată și citită săptămâna trecută la noi de Paul Albert Berenștain. Titlul pare un răspuns dat lui Boris Vian la “N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” (“Je voudrais pas crever”), dar, după lectură, îți dai seama că e doar o apropiere întâmplătoare. Ion Avram a spus că e o piesă suficient de modernă, savuroasă și plină de vervă; i-a adus aminte de Ivan Turbincă, are tot ce-i trebuie pentru a fi primită cu bine de cititor sau publicul din sală, că limbajul este influențat de stilul englezesc, un umor subtil în replică. Stela Iorga a fost uimită și mulțumită de vioiciunea, cadența și rapiditatea replicilor, are o vagă afiliație americană și, pentru că apare și un cor „grecesc”, i-a adus aminte de Woody Allen, probabil de aici apare și concluzia ei că “miza textului e hollywoodiană”. Carmen Neacșu a fost fascinată de îndemnarea deosebită de care dă dovadă autorul. Anca Șerban Gaiu a remarcat inteligența textului prezentă în toate textele citite de Paul. Cristina Dobreanu zis-a că e o piesă cursivă, dinamică, că există umor, dar totuși lipsește literatura; e o piesă ușurică. Anei Maria Panagatos i-ar plăcea să vadă piesa și a observant că proza citită de Paul, de până la această dată, a fost doar o cale spre dramaturgie. Radu Dragomir i-a sugerat să mai scoată niște replici din actul doi (yep!). Gelu Ghemiș a observat că piesa a început să treneze spre final și Ionuț Vasile a declarat că autorul este talentat, pentru că are o îndemnare a scrisului care se dobândește în timp, “parcă ar fi scris de-o viață, ceea ce nu poți spune, dacă îți amintești vârsta lui”.

Paul Albert Berenștain are umor în scris și a reușit din nou să ne binedispună. El știe să construiască, adică știe ce să scrie și cum să scrie. Piesa, care a făcut subiectul ședinței de săptămâna trecută, ar mai putea continua, pentru că unele replici dau, prin repetiție, un suspans care nu duce spre o finalitate, nici măcar una intuită. Aș mai zice că e prea multă mișcare scenică și că personajele își spun replica scurtă și parcă ar pleca din scenă prea devreme; cum Moartea cheamă “un ajutor” prin telefon și acesta nu apare sau se prea poate să-I lipsească o scenă,  dar Paul știe mai bine ce are de făcut. Succes!

                                                                                  Simona Toma

Cronica de cenaclu, lectură Anca Șerban

   

foto Iulia Kelt

   „Carmangeria Solomon se afla în centrul orașului. Avner răsfoia rapid un teanc gros de facturi. Bea un ceai. Îi plăcea să-l soarbă cu înghițituri mici. Asculta glasurile copiilor care se jucat în piațeta veche. O ploaie de vrăbii inunda orașul. Păsările curgeau pe acoperișul clădirilor, pe copertina magazinelor, a ceainăriei, pe cupola fântânii arteziene, pe caldarâmul de piatră. O explozie puternică potoli gălăgia. Liniștea fumegătoare se ridică în rotocoale. Larma vrăbiilor se reînteți. Avner acoperi trupurile adunate în mijlocul pieții cu saci de plastic.”

(Anca Șerban Gaiu – Plasa)

   În urmă cu o săptămână, Anca Șerban Gaiu ne-a urcat în autocar și ne-a condus pe o șosea întortocheată printr-o lume stranie și semită. Ion Zimbru a declarat sus și tare că drumul îl îndeamnă la levitație și că ar mai exista o șosea alternativă, a poeziei, care ar fi fost mai bună de urmat. Ion Avram a adăugat că poezia și proza pot converge, atenția la detalii recomandând-o pe autoare pentru proză, în acest caz fiind, totuși, prea îndrăzneață. Victor Cilincă s-a așezat confortabil în scaun și a admirat atmosfera, căldura și forța descrierilor, dar s-a simțit deranjat de alambicare și dialogul nefiresc. Aceleași lucruri le-a apreciat și Simona Toma care, în schimb, a observat personajele românești cu nume semite și ambiguitatea destinației. Octav Miclescu s-a simțit confuz la prezența unui număr mare de planuri care, după părerea sa, ar fi trebuit să fie adunate într-un soi de deznodământ, adăugând că numele sunt insuficiente pentru o descriere. Împreună cu el, A. G. Secară a observat lipsa clarității. Nici lui Paul Budeanu nu i-a fost clar deznodământul, Carmen Neacșu a considerat că toată treaba mai necesită cioplire, iar Gelu Ghimeș a considerat drumul prea divers, încărcat și lipsit de imagini și a declarat că, personal, s-a pierdut.

Paul Berenștain

Astăzi, în prima zi a lunii august, ne adunăm la ora 18, la sediul cotidianului Viața Liberă, pentru a asculta poeziile lui Ion Avram.

Umorul şi absurdul – nade pentru cititor

Paul Albert Berenștain

Undeva, în sinea lor, amândoi ştiau că au format cuplul perfect, probabil prea perfect, fiind convinşi, astfel, că seamănă într-atât de mult, încât amândoi trebuiau să caute fericirea în altă parte, în acelaşi timp. Strada Loteriei deveni, pentru acele câteva minute, cu adevărat liniştită. Pisica doamnei Bovary mirosea o floare în grădina domnului Smith, dar se întâmplau şi lucruri mai importante.

(Paul Berenştain – Căsnicia perfectă)

Paul Berenştain a citit vinerea trecută o povestire intrigantă, căreia i-a ales un titlu simplu şi ironic. Intrigantă atât în privinţa ideii, aproape absurdă: o căsnicie în care nu a existat niciodată vreun conflict real, cât şi prin faptul că a reuşit să creeze auditoriului păreri dintre cele mai diverse. Astfel, Nona Ciofu a remarcat că autorului îi lipseşte experienţa şi că, deşi a început relativ bine, a sfârşit lamentabil. La rândul său, Victor Cilincă a amendat finalul prozei, însă a apreciat că, în rest, este un text echilibrat, condus cursiv, agreabil; i s-a părut interesantă conturarea în oglindă a personajelor; totuşi, autorul pare prea detaşat de naraţiune. Cristina Dobreanu a găsit textul ca fiind perfect numai dacă este luat ca întreg; pe alocuri, l-a socotit prea explicit. Anca Şerban Gaiu a considerat că povestirea a reuşit să fie „o nadă pentru cititor”; are umor, coloratură şi vivacitate. Succint, Ana Maria Panagatos a afirmat: „textul este jos pălăria”. Octavian Miclescu a observat umorul negru inteligent inserat şi a apreciat că autorul nu este un moralizator. La final, Stela Iorga a conchis că povestirea pare a fi un exerciţiu, întrucât balansează între o proză aşezată, relativ clasicizantă, şi un scenariu de scurtmetraj; în plus, i-a atras autorului atenţia că există „inegalităţi şi detensionări în croirea textului” şi că „nu acroşează realitatea”.

Radu Dragomir

Astazi, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte  Ioana Andrada Tudorie.

Paul Berenştain

GLUMIŢE NEGRE ŞI ABSURDE

(...)Norocul omenirii l-a reprezentat fiul lui Vincent, Harry Epstein. Acesta avea o minte sclipitoare. Avea talent şi în arte, moştenit de la mama lui, soţia lui Vincent, Maria. Ea era o actriţă importantă în lumea teatrului, după ce a jucat în două reclame de laxative şi o piesă de teatru obscură într-un gang de prin străzile New Yorkului. Harry a continuat căutarea predecesorilor săi, pentru ca în final să ajungă la cea mai importantă concluzie dintre toţi. Într-o conferinţă de presă din toamna anului 2008, el a ţinut un discurs la televiziunea publică care a înregistrat cele mai mari ratinguri din istoria discursurilor ţinute de bărbaţi de treizeci de ani paraleli cu ştiinţa şi cercetarea.(...)

(Paul Berenştain – Povestea familiei Epstein)

„Un text cu o tentă ironică şi parodică la adresa facerii lumii, dar într-un registru ironic nesusţinut peste tot; acolo unde nu forţează, este chiar amuzant; se văd posibilităţi/ zăcăminte de ironie de bună calitate care pot fi exploatate; are lejeritate în a scrie şi în a aborda teme importante fără inhibiţie; să structureze textele pe o idee care să reziste la bombardamentul literaţilor.” (Stela Iorga)

„Greu de încadrat; un soi de tabletă ironică, dar cu o ironie forţată; dacă n-ar fi, pe alocuri, sincopat şi obositor, ar fi mai bine; îi mai trebuie exerciţiu de lectură.” (Tudor Neacşu)

„Faţă de textul precedent, remarc o evoluţie şi un comic absurd al lucrurilor, situaţiilor şi întâmplărilor; observ şi o puternică dorinţă de cunoaştere a adevărului, o încercare de a răspunde la întrebările omului, la misterele vieţii; amestecul de contemporan cu antic, chiar ancestral, îi este caracteristic – ceea ce mă face să cred că acesta ar putea fi stilul lui Paul Berenştain.” (Violeta Bobe)

„Se vede tendinţa de satirizare a părerilor despre facerea lumii; textul curge bine şi prinde la cititor.” (Florin Buzdugan)

„Are fluenţă şi conduce bine textul; încearcă un umor paradoxal; să fie mai atent la fundalul epic; umorul negru şi absurd este oarecum reuşit; să-l prelucreze – ca să nu pară doar un şir de glumiţe; să nu se aventureze în idei/ concepte prea mari; e bine că are mesaj.” (Andrei Velea)                  

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Violeta Bobe.  

      

Homo Comicus

"Am simțit la prânz ceva în mine. Și nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau niște vopsea și să desenez un cal pe peretele peșterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat de ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit ! I-am răspuns că nu știu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord." (Paul Berenștain- Jurnalul unui Homo sapiens).

Vinerea trecută, Paul Berenștain a dat dovată de umor englezesc. Trecerea fluidă de la o poantă la alta și abandonarea "poantei" finale merg în stilul grupului de comedie Monty Python din parodia legendei arturiene "Monty Python și Sfântul Graal" sau, de ce nu, "Viața lui Brian". Asocierea pare a fi riscantă, dar nu la voia întâmplării ținând cont că mai tânărul nostru coleg nutrește la o carieră în actorie.

Părerile din ședința de cenaclu au fost unanime și s-a spus despre text că "este o bună proză umoristică cu propoziții clare și influență suprarealistă, un bun exercițiu literar fără miză".(a.g.secară), "stilistic e bine, umor fin masculin și lejeritate în scris, mă întreb dacă-și va închina condeiul Marii Literaturi"( S.Iorga),"o perspectivă originală asupra artei, morții și sensului vieții, nașterea unei conștiințe ilustrată în forma unei parodii"(D. Balmuș),"o evoluție față de textul anterior, miza ar fi ironia și șăgalnicul sau o altă modalitate de a scrie despre lucruri serioase"(A. Șerban-Gaiu), "text spumos, bine scris, acest jurnal poate continua la nesfârșit"( Alex.Maria),"ar trebui să-și modeleze retorismul"(R.Dragomir), "mă deranjează elementele moderne care se interpun prea des"(M.Șerbu),"text scris simplu, natural, e plăcut și face bine sufletului"(Tatiana Nona Ciofu),"mă așteptam ca ideea de final să fie mai bine conturată, mai trebuie puțin lucrat"(Violeta Bobe).

                                                                                      Simona Toma

Jurnalul unui Homo sapiens

 de Paul Berenștain

Luni, 4 octombrie 10000 î. Hr.

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat. Mă tot preocupă chestia care i s-a întâmplat ieri lui Hun. Pur şi simplu nu mai zicea nimic şi se uita în gol. Cred că s-a supărat pe mine pentru că am băgat ieri din greşeală suliţa în el. Pe deasupra era şi rece. Oricum, am zis că trebuie se numească cumva chestia asta. I-am zis neveste-mii că ar trebui să i se spună „moarte”. Ea a zis că-s un imbecil şi să nu-mi mai pierd timpul cu tâmpenii. Eu i-am răspuns că e ciudat cum toţi cei împunşi din greşeală cu suliţa se supără pe toată lumea  şi nu mai zic nimic. În sfârşit, cred că e prea superficială pentru mine.

Joi, 7 octombie 10000 î. Hr.

Tot nu-mi iese ideea cu „moartea” din cap. Adică de ce se întâmplă? Şi mai important, de ce toţi morţii îşi neglijează igiena”? Dacă eşti supărat şi nu vorbeşti cu nimeni n-ar trebui măcar să te speli? Oricum încep să cred că e mai mult de-atât. Am observat că unii oameni care sunt de mai mult timp pe-aici (cred că o să le spun „bătrâni”) „mor” pur şi simplu. Înseamnă că cineva face asta intenţionat! Dar de ce? Şi pe ce criterii? Şi mai presus de asta, dacă o să mi se întâmple şi mie! Mai am multe lucruri de făcut! Nu vreau să stau degeaba tot timpul să mă-mput.

Vineri, 15 octombrie 10000 î. Hr.

Azi de-abia dacă am vânat o hienă. Nu mă mai pot concentra la nimic. Mă sperie toată treaba cu „moartea”. Mă sperie cel mai mult pentru că vine dintr-o dată şi te ia prin surprindere. Îmi doresc să apuc să fac cât mai multe ca, atunci când o să se întâmple, să nu mă prindă nepregătit. În ciuda a ceea ce-mi doresc, nu pot să fac nimic. Oricum, care-ar fi rostul? Cui o să-i pese de noi după ce „murim”? Nu e ca şi când peste douăsprezece mii de ani cuiva o să-i peste c-am existat. Ah, totul este în zadar! Trăim, mâncăm, ne reproducem şi apoi „murim”. Care-i rostul?

Marţi, 26 octombrie 10000 î. Hr.

Am simţit la prânz ceva în mine. Şi nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau nişte vopsea şi să desenez un cal pe peretele peşterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat ce m-a putut poseda să fac asta (interesant cuvânt, „poseda”). De ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit! I-am răspuns că nu ştiu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord.

Miercuri, 27 octombrie 10000 î. Hr.

Psihologul e un imbecil. Îl plătesc o grămadă de bani şi nu mă ajută deloc. Toată şedinţa a stat şi şi-a notat nu ştiu ce. I-am spus despre cal. Mi-a zis că nu-i un lucru neobişnuit ca cineva să fie cuprins de un „spirit creativ” (ce terminologie idioată) şi să vrea să deseneze un cal. L-am întrebat de ce e vorba musai de un cal. Nu mi-a răspuns. În plus, nici nu s-a atins de problema cu „moartea”. A zis că aşa ceva nu există. Ce oameni încuiaţi!

Joi, 4 noiembrie 10000 î. Hr.

Toamna şi-a intrat în drepturi. Pe la patru dimineaţa a bătut la uşă Gung. M-am dus somnoros să-i deschid. Era foarte enntuziasmat că a reuşit să lege o piatră de capătul unui băţ. Spunea că o sa-i zică „ciocan”. M-am uitat la el cruciş. L-am întrebat la ce foloseşte acest „ciocan”. Mi-a răspuns că nu ştie încă dar că va încerca să-i găsească o uitilitate. I-am trântit uşa în nas şi m-am dus înapoi în pat unde mi-amm continuat visul. Visam că eram la marginea unei prăpăstii şi o figură neagră cu glugă m-a împins şi am căzut şi am căzut şi am căzut si am tot căzut... până când m-a trezit Gung. Auzi, un „ciocan”. Cu ce idei trăsnite o să mai vină lumea?

Sâmbătă, 27 noiembrie 10000 î. Hr.

N-am mai scris de mult în jurnal. Îmi era dor. În majoritatea timpului m-am certat cu nevastă-mea şi suntem în pragul divorţului. Oricum nu mai mergea nimic între noi. Ne certam mereu. Zilele trecute îmi repsoşa ca este singura femeie care nu are bijuterii de aur. Am întrebat-o ce dracu’ mai sunt şi alea. Mi-a răspuns că habar n-are dar ar fi foarte drăguţ din partea mea să-i cumpăr. În ciuda numeroaselor neînţelegeri, mă îngozeşte gândul că o să fiu singur. Sunt complet dependent de ea. Nici nu pot să fierb un ou dacă nu mă ţine de mână.

Marţi, 7 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine mă întâlnesc cu avocaţii. Nevastă-mea mi-a spus că sunt un bou şi că la divorţ o să-mi ia tot ce am. I-am zis că nu am nimic. Atunci s-a enervat şi mai tare. Oricum, n-are importanţă. Nişte prieteni de-ai noştri s-au mutat într-o peşteră nouă, în centru... foarte frumoasă. Cică chiria-i o avere (mereu, în mod surprinzător, au dus-o mult mai bine decât noi). Au dat sâmbătă o petrecere unde au invitat pe toată lumea. Acolo am cunoscut cea mai minunată femeie. E foarte inteligentă şi amuzantă şi, cel mai important, îmi împărtăşeşte viziunile despre „moarte” şi „artă”. O cheamă Pim. Mă întâlnesc vineri seară cu ea.

Sâmbătă, 11 decembrie 10000 î. Hr.

Aseară a fost genial. Ne-am plimbat ore întregi şi am discutat. Mi-a povestit cum ambii ei părinţi au „murit” când ea era mică şi ea a plecat prin lume. Eu i-am spus despre obsesia mea cu „moartea” şi cum îmi este teamă că o să mă ia prin surprindere. I-am mai spus şi despre calul pe care l-am desenat. M-a întrebat daca pot sa i-l arăt. Când am dus-o la pretele cu pricina a zis că e cel mai frumos cal pe care l-a văzut vreodată. Într-un cuvânt cred că am găsit femeia perfectă. Singura parte negativă este că tot am o senzaţie de anxietate când mă gândesc la viaţa mea, la rostul meu pe Pământ. Mă găndeam să-i spun „existenţialism”.

Vineri, 24 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine este mare sărbătoare. Toată lumea taie copaci din pădure şi-i impodobesc cu tot felul de chestii. Dacă-i întrebi habar n-au de ce fac asta. Spun că aşa a fost de la începutul timpului şi aşa va fi şi de acum înainte. Mai zic şi că mâine peste zece mii de ani o să se întâmple ceva foarte important care va schimba omenirea. Nişte aiuriţi. Între timp, nu mai reuşesc să dau de Pim. Nu-mi mai răspunde la mesajele pe care i le-am lăsat la bolovanul peşterii şi mereu când trec pe la ea nu e acasă. Cred că mă evită. Acum sunt şi mai distrus. Am ajuns să dorm pe o bancă în parc pentru că nevastă-mea, după divorţ (unul foarte scurt şi la obiect, as putea zice), nu m-a mai lăsat cu nimic, nici măcar cu ursuleţul cu care dormeam de obicei. Cel mai trist e că voi petrece acest 25 decembrie singur.

Marţi, 28 decembrie 10000 î. Hr.

Am reuşit să dau de Pim. A zis că a fost nevoită să plece din oraş pentru câteva zile să că îi pare rău că n-a reuşit să mă anunţe. Arăta prea bine ca să pot fi supărat pe ea. Am mers iar într-una dintre plimbările noastre în care i-am împărtăşit ideile mele „existenţialiste”, dar şi problema mea cu nevastă-mea şi cu divorţul. A zis că sunt cel mai inteligent bărbat cu care a fost vreodată (ce fată deziluzionată) şi că dacă vreau pot să stau la ea. În seara aia am făcut dragoste şi a fost sublim.

Vineri, 31 decembrie 10000 î. Hr.

Eu şi Pim ne pregătim să mergem la o petrecere la care am fost invitaţi. Mulţi oameni, multă mâncare şi multă băutură. Pim a promis că o să mă înveţe să dansez. I-am spus că n-are nicio şansă, mai ales că nimeni nu s-a gândit încă să inventeze muzica. Oricum, n-am mai fost atât de fericit de foarte mult timp. Fiinţa asta mă completează, mă înţelege. Nici nu-mi amintesc ce-am văzut la nevastă-mea (de fapt, îmi amintesc pumnul ameninţător a lu tas-su care-mi spunea că dacă tot am luat-o o tură pot s-o iau toată viaţa). Noaptea asta o să fie extraordinară!

Sâmbătă, 1 ianuarie 9999 î. Hr.

Sunt atât de beat că de-abia ţin în mână stiloul. Aseară mi-am dat seama un lucru foarte important despre „moarte” şi de ce suntem aici. Am realizat că cel mai probabil o să fii pregătit atunci când o să „mori”. Moartea te prinde nepregătit doar dacă eşti dezbrăcat. Şi în momentul ăla, probabil e cel mai păcat să mori.