POEME DE BECI

vocea copilului s-a frânt/ a încercat să urce scările beciului/ scările l-au învins/ l-au învins buruienile crescute printre scări/ încolăcindu-i-se de picioare/ vocea copilului s-a frânt/ i-au căzut şi ochelarii/ şi acum stă/ repetând aceleaşi cuvinte/ aceleaşi cuvinte/ la poalele scărilor/ înşurubat în liane (...)                       

(Nicoleta Onofrei – copilul)

Vinerea trecută, părerile au fost împărţite în legătură cu poeziile aduse de Nicoleta Onofrei spre lectură la cenaclu. În timp ce unii ar fi vrut mai mult, textele „oscilând între minimalism şi mizerabilism” (a. g. secară), considerând că valoarea poeziilor a scăzut comparativ cu textele precedente, acum fiind „mult mai decolorate”  (Radu Dragomir) sau pur şi simplu personal nu le-au plăcut pentru că „mai degrabă debusolează, nu dau o direcţie” (Ionuţ Vasile), altora puşcăriaşul li s-a părut „chiar original” (Tudorie Ioana) sau au fost mişcaţi de pasajul cu scările (Iulia Roman, Sabina Penciu), precum şi de poezia copilul în ansamblul ei (Radu Dragomir).

De asemenea, dacă unii dintre membrii cenaclului au văzut o coeziune a textelor, un recognoscibil propriu autorului (Sabina Penciu) sau chiar o repetare aproape obsesivă a laitmotivului claustrării (Simona Toma), alţii au considerat că „temele diferă de la o poezie la alta, nu au legătură” (Violeta Bobe) sau că „prezintă o tipologie” (Tudorie Ioana), fiind „un fel de condiţii ale omului: omul peşterii... copilul... puşcăriaşul” şi marcând totodată „o încercare de a ieşi din beci, de a se regăsi” (Florin Buzdugan).

În privinţa viitoarelor scrieri, a. g. secară consideră că i-ar sta mai bine cu titluri mai ironice, care să dea „un plus de valoare ontologică poemelor”, Tudorie Ioana îşi doreşte titluri mai incitante iar Ionuţ Vasile îi propune să-şi schimbe cu totul stilul.

Diana Balmuş

Vineri, la ora 18.00, la sediul Viaţa Liberă, va citi pentru cenaclu Sabina Penciu.

O carte necesară

(...) Omul postmodern vorbeşte, dar nu spune nimic important. Sau îşi confesează neliniştile şi angoasele personale întregului spaţiu cibernetic (sub diferite pseudonime şi nume de utilizatori, bineînţeles!) fără a comunica autentic cu nimeni anume. Astfel, trăieşte o relaţie goală, fără conţinut sau fără referent. Plină de cuvinte, dar fără pic de dragoste.

Poate fi fericit omul recent în aceste condiţii? Fericirea sa este una de consum: consum de alimente, de plăceri, de timp, de pasiuni, de pseudo-cultură, de pseudo-valori. Prin acumulare, prin cantitate cât mai mare, acesta speră să-şi potolească setea de ceva nedefinit, să-şi umple golul din suflet, să-şi împlinească viaţa, sau măcar să uite şi să-şi înăbuşe posibilele întrebări inoportune care s-ar putea ivi. (...)

(Diana Balmuş – Identitatea în criză: identitatea personală în contemporaneitate)

Fragmentul Identitatea în criză: identitatea personală în contemporaneitate face parte dintr-o lucrare mai amplă pe care Diana Balmuş intenţionează să o aşeze într-o carte de eseistică intitulată Identitatea religioasă în postmodernitatea europeană. Verva meditativă cu care autoarea radiografiază societatea umană, modul de abordare/interpretare a relaţiilor interumane, a raportului om – divinitate, a influenţei/efectului diverselor forme religioase asupra vieţii şi a lumii, asupra identităţii omului recent din spaţiul european o recomandă pe Diana Balmuş ca pe un autor bine documentat, atent atât la acurateţea ideilor cât şi la aspectul estetic al formei literare. Dar, mai cu seamă, îngrijorat de soarta individului străin de orice manifestare religioasă.

„O lucrare în care se văd şi propriile frământări – ceea ce dă o încărcătură aparte textului, îl face mai apropiat cititorului. Prin faptul că est o provocare în vederea regăsirii identităţii într-o lume tulbure, mi se pare o carte necesară.” (Anca Şerban Gaiu)

„Un text vioi sub raport stilistic, scris cu apropiere faţă de ipoteticul cititor. S-ar fi impus o mai mare aplecare asupra conceptului creştin.” (Stela Iorga)

„Este un text deschis; tema – interesantă; m-am regăsit în problematica lucrării.” (Cristina Dobreanu)

„Un text lipsit de originalitate; prea multă intertextualitate; dificil; greu de comentat.” (Erika Diaconu)

„Un text ştiinţific în care se vede ardoarea de a scrie.” (Andrei Florea)

„O modalitate apreciabilă de a prezenta criza de identitate; ideile sunt prezentate omogen, fără ambiguităţi, fără metafore conotative, originale, expuse bine din punct de vedere literar.” (Radu Dragomir)

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Andrei Florea.

Poeme îndrăgostite, sub semnul dorului

Vinerea trecută membrii cenaclului s-au reunit pentru a o asculta pe tânăra poetă Elena Donea aducând un omagiu „lunii ultimilor fluturi de vară”, cu tot ceea ce ne-a evocat aceasta prin textele citite: dragoste, nostalgie, dor, schimbare inevitabilă, însă în acelaşi timp speranţa că nu-i totul sfârşit, viaţa va continua, chiar dacă altfel, metamorfozată...

Ion Avram consideră că pentru poetă „scrisul e ceva firesc, aproape organic; unele poezii sunt atât de fireşti, par să fi venit pur şi simplu din cursul simţirii autorului”. Totuşi, textele au şi „unele pasaje explicative care îi dăunează textului. Nu ţine de poematică acest mod de a explica”, adaugă în mod critic acesta.

Stela Iorga susţine că textul „merge dinspre fericire spre tristeţe”. De asemenea, „senzaţia generală a fost că pe alocuri se cam trenează mergând pe un sentiment care nu e suficient explicitat. De aceea nu are suficientă rezonanţă”.

Titi Căpăţână ne explică că există poeţi care scriu poezie şi cei care pur şi simplu scriu poezii. După părerea sa, Elena Donea se află printre primii: „ea nu scrie poezii, ci «poezie»”. Este „un diletant care tinde către «poezie»”.

Erika Diaconu crede că „poezia e construită pe sentimentul dragostei”, descifrând câteva din simbolurile folosite: fluturul este metafora poeziei, luna este personificarea poetului, „totul stă sub semnul efemerului”. Poezia septembrie, marea îi aminteşte de Bacovia.

Nicoleta Onofrei găseşte că aceste poezii sunt o chemare a scrisului şi a bucuriei trăite prin scris. „Nu mi s-au părut echilibrate”, afirmă tot ea. „Mi s-au părut o îmbinare între joc, fantezie, aforism deranjant şi retorism la fel”, în exces.

Cristina Dobreanu remarcă un fel de a „scrie mai mult de dragul scrisului”, deşi „are şi momente de poezie autentică”. Îi lipseşte „mica cruzime care era un pigment” al textelor mai vechi. Acum „totul e prea romantic şi într-o tonalitate care nu aduce ceva nou”.

Radu Dragomir crede că „poeziile se caracterizează printr-o efervescenţă a elementelor adolescentine”, fapt care are ca efect secundar „vidul de idei”.

Simona Toma observă că autoarea „a fost mai atentă la a crea un ciclu de poeme, în a crea un spaţiu în care aceste poeme să fie la aceeaşi înălţime, egale, iar dacă acest ciclu va intra într-o carte acesta va fi o pauză de respiraţie”, fiind mai puţin concentrat.

Florin Buzdugan consideră că „poemele sunt îndrăgostite, şi din cauza asta se poate spune că sunt diluate. Este doar ce a simţit. Mi se pare cel mai reuşit grup pe care l-a citit până acum.”

Gabi Ghimpu s-a „împiedicat” de motto, găsindu-l „foarte neclar ca idee”. În plus, a remarcat diverse greşeli de logică, repetiţii nefondate şi „exprimări mai sărăcuţe”.

Paul Budeanu afirmă în mod surprinzător că poeziile citite „sunt poezii erotice sub acoperire; sunt camuflate cu nişte expresii străine de tema propusă”.

Diana Balmuş

Vineri, 4 noiembrie, la ora 18.00, citeşte la cenclul „Noduri şi Semne” Victor Cilincă.