Se afișează postările cu eticheta Tatiana Nona Ciofu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tatiana Nona Ciofu. Afișați toate postările

sâmbătă, 21 iunie 2014

Zăpezi, zei şi zâmbete prinse-n bolduri



Săptămâna trecută ne-a citit scriitoarea Tatiana Nona Ciofu, poetă care a debutat editorial anul trecut cu volumul “Fiara de hârtie”, la Editura Vinea.

Textele prezentate vinerea trecută au fost evaluate de către Ion Avram drept “poeme sincere, dezarmante, cu pasaje de observaţie în care nostalgia se întâlneşte cu starea apăsătoare a lipsei de orizont, lăsându-ţi un gust amar al sentimentului de nelinişte”.

Stela Iorga le-a recepţionat ca pe “nişte fulguraţii ale unui sentiment, care conturează conflicte şi drame discrete ale unui personaj liric surprinse în nuanţe caligrafiate”.

“Poeziile Nonei fixează sentimentele prin alăturarea de imagini asemeni tehnicii haiku-ului, fără a respecta însă metrica”, vine caracterizarea lui Victor Cilincă,  ca apoi Anca Şerban Gaiu să completeze: “în pesimismul autoarei există o resemnare”.

“O poezie de dragoste lipsită de dulcegării, spusă simplu, fără multe stridenţe, cu ţuşe trasate inteligent într-un spaţiu oarecum mitic”, ne spune Marius Grama.

“În tristeţea dezvoltată de textele Nonei găseşte câte o oază de speranţă pe ici, pe colo” (Ana Maria Panagatos). “Creează o atmosferă, dar se grăbeşte în finalul textelor nereuşind să transmită fidel sentimentele care, astfel, par difuze, superficiale” (Cristina Dobreanu).

“Autoarea are o altă atitudine, abandonând impulsivitatea-i caracteristică şi lăsând să i se dezvăluie detaşarea” e de părere Laurenţiu Pascal .

Gabriel Mihăilă observă o situaţie de simetrie între autoare şi muza ei.

Acestea fiind spuse, ieri, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, l-am ascultat pe Laurenţiu Pascal.

Octavian Miclescu

joi, 19 decembrie 2013

"Ritualul despărțirii de mine"


"Sub albul pereților/ se află adevărul ei/ îngălbenit și pătat/ de adevărul lui./ Sub picioarele ei/ stau cărțile lui/ și astfel/ pare mai înaltă./ În rest, un pact tacit/ între praful de pe mobilă/ și pantofii lui/ care nu spun niciodată/ pe unde au umblat. " (Tatiana Nona Ciofu)

 

Stela Iorga: "Se conturează un univers foarte personal al autorului în care biograficul se întrepătrunde cu lirismul; poemele sunt cinematice, au descrieri acute, sunt gracile, feminine. Observațiile poetei sunt șfichiuitoare, ironii foarte bine camuflate. Sunt și poeme de stare în care eul liric are o confesiune dramatică; e aproape ca un șarpe care-și părăsește pielea și rămâne de văzut ce va ieși la iveală, ca un pas către o altă stare."

Ion Avram: "O poezie de viață, de trăire și, oarecum, de dragoste. Autorul trece de la sinceritate spre incifrare, e o stilizare de stil propriu, o tendință de haiku-izare românească. Probabil că această intenție de a merge spre stilizare face parte din evoluția poetului și este important că încă se caută."

Nicoleta Onofrei : "Poemele sunt mult mai esențializate, au urcat pas cu pas, curățate, merg mai exact la idee, la sentimentul textului."

Sabina Penciu : "Poezia Nonei are un efect cathartic asupra sufletului meu și o consider valoroasă, pentru că e autentică și am simțit un val de inspirație după ce s-a terminat lectura. Nu e încărcată, nu sunt cuvinte în plus ; totul e trăit, simplu, rafinat."

            Anca Șerban Gaiu: "Poezie de notație lirică, se desprinde mult față de textile anterioare, a evoluat foarte mult starea, s-a mai așezat. Este o luptă între ea și el, punctul de întâlnire este iubirea, e prima dată când ea este cea învingătoare din această luptă."

            Victor Cilincă: "Ritm și eleganță. Poemele mari (ca întindere) sunt vizibil mai muncite. Ar trebui să păstreze multe din piesele poemelor de față. Munca, travaliul la poezie nu ar trebui să se vadă."

            Matei Leonard: "Poemele meritau titluri, pare interesant cum el încearcă să închidă un cerc în timp ce ea doar recunoaște cercul..."

            Ana Panagatos: "Este clar că nimeni nu scapă de greutatea piciorului Nonei, chiar dacă unele texte duc în mai multe locuri, sugerează mai multe idei, este o poezie care nu te lasă neatens."

            Alexandru Maria: "I-am spus să mai taie, dar (ea) a mai adăugat"

                       

                                                                                                A consemnat,
                                                                                                Simona Toma

luni, 1 aprilie 2013

Lectură Nona Tatiana Ciofu



----

Am o coastă putredă.  
Nu o simt,
dar ştiu că este acolo.
Aş putea să o smulg.

E ca un felinar câteodată. 

Aşa putredă,
o s-o las,
măcar să ştiu că este acolo.

----

Pentru tine am
  puncte de suspensie,
o rochie roşie,
albul ochilor,
două dimineţi întunecate
şi un sul de sârmă ghimpată
cât să împrejmuieşti un loc de joacă
pentru oamenii mari.
Mie
nu mi-a mai rămas nimic.
 
----

Aici
mă strecor
în picioarele goale,
să nu se audă cum fug.

În urmă,
visele copiilor
şi mânuţele lor
căutându-mi căldura.
 
----

Lină prăbuşire.
Drumul drept,
singurul.

Furnicile culeg,
apoi furnicile cresc furnici
şi se întind ca o pânză.

Zbaterea rămâne.

Şi ele
mutând clipele dintr-un loc în altul
străduindu-se să fie.

----

La marginea coliviei
fâlfâitul aripilor închipuite.
Varul pereţilor
de culoarea sârmelor,
oglinda,
jucăria de plastic
şi chiar şi boabele căzute
râd.

La marginea coliviei
cioturile aproape plutesc
mânjind varul peretilor
in culoarea sârmelor.

----

Lacul în care se înfoaie şi-şi ciuguleşte penele
e aproape îngheţat.
Ceaţa din jurul meu
întunecă sticla
în spatele căreia stă închisă.
Şi pentru că trebuie să vadă,
iese înfăşurată in cioburi.
Astfel
Admirăm picăturile care cad.
Eu le număr,
Ea le adună într-o călimară.

----

E liniştea dintre noi,
cuminţenia trupurilor
şi moartea       
ţopăind
dintr-un ochi în celălalt.

----

Suntem un tablou neterminat.

Eu,
pată alba,
un gol în pânză.
Tu,
întins lângă mine
mângâi ce ştii că sunt
cu degetele desenate în grabă.

Şi ochii lui
de fiară
în fundal.

----

Mă intind arc,
mă înfig în carnea vânatului
sorbind
setea din ochii închişi.
Apoi
goală şi vie
muşc din fructul necopt
şi îl arunc
într-o mare
deziluzie,
pentru că a ales
să fie
prea aproape.

----

El se va împotrivi
şi privindu-mă fix
îmi va spune să merg singură.
Aparent răvăşit,
rostogoleşte într-o cutie
cărţile, umărul stâng şi bucata de sticlă.
Şi pentru a fi sigur
îmi va aminti
să nu-mi uit punctul.
Punctul meu,
care întotdeauna
a fost o virgulă.                                                                                    

joi, 7 iunie 2012

Despre o pasăre ce se naşte din sârmă ghimpată


O iubire hotărâtă ca o stâncă într-un câmp de păpădii, care împleteşte rădăcini dincolo de trepte şi ziduri, care creşte din sârmă ghimpată. Pe cât de sugestive sunt imaginile, pe atât de reuşite şi de puternice sunt poemele Tatianei Nona Ciofu. Poeta foloseşte sau se foloseşte bine de elementele poeziei ei, care reuşesc să redea cu forţă o trăire, un proces, o întâmplare, o stare. Dacă Violeta Bobe descrie poemele Nonei prin feminitate şi iubire, ba chiar prin dulcegărie, Diana Balmuş vede o poezie puternică, echilibrată, calmă, ce ar exprima o dragoste matură şi deloc dulceagă.
Ar putea vorbi, de ce nu, şi despre îmblânzire, aparţinere şi protecţie, mai subtil, dar şi mai implicat, mai trăit, mai dureros, decât a făcut-o, chiar dacă indimenticabil de frumos şi de natural, Exupéry. Sunt fiara care te poartă/ prin pustiul/cu degete vii.// Întinsă la picioarele tale/ aştept să îmi rosteşti numele/ să strigi de nenumărate ori,/ până plămânii tăi devin ecou./Tu crezi că nu te mai aud.../ clipesc leneş/ şi îmi întind grumazul/ privind cum îţi ascuţi colţii de om/ şi adorm.../ Visez că alerg înspre tine/ şi te dobor/ şi tu, zâmbind,/ îmi spui „Gata cu joaca!/ În cuşcă ţi-e locul,/ fii cuminte!”// Şi eu nu înţeleg,/ nu vreau să aud/ şi fug.// Încă mai eşti,// încă te port,/ dormi ca un fetus/ desprins, înfăşurat/ într-o fiară. (Tatiana Nona Ciofu) Stela Iorga observă o evoluţie în expresia lirică, iar dezbaterea metafizică, potrivit acesteia, îi reuşeşte Nonei. „Problematizează sentimentul iubirii mânuind un condei sigur”, a spus Stela Iorga. Simona Toma  vede şi ea o aşezare bună în pagină a poemelor, care curg de la un capăt la altul. Victor Cilincă remarcă faptul că există multă dragoste, dar puţin ritm. Potrivit acestuia, poemele s-ar putea împărţi în două feluri: unele cu o structură mai puţin poetică, cu multă proză, şi altele care au tendinţa de a deveni mici bijuterii de genul haiku-ului. Cu toate acestea, tot Victor spune că, pe lângă faptul că ar fi putut fi gândite într-un singur mare poem pentru că lucrează pe aceeaşi stare, în poemele Nonei există şi multe zone/imagini care au mai fost folosite. Anca Şerban Gaiu a criticat că unele zone ar fi prea retorice, forţate, bărbătoase (sânge, oase dezmembrate, tibii) şi nu rezonează cu lirica fluidă a restului.

Nicoleta Onofrei

Vineri, de pe la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa liberă, ne va citi Stela Iorga.

duminică, 3 iunie 2012

Poezii de Tatiana Nona Ciofu


XLI

Ochii lui s-au deschis.
Căutau prin mine.
Şi-atunci m-am fâstâcit
şi-n loc să-i spun să rămână
i-am spus „ia-mă!”,
dar zgomotul străzii
m-a acoperit.
Apoi, printre trepte şi ziduri
asculta cum împletesc rădăcini –
n-aveam loc unde să dormim,
falangele trosneau
şi vorbeam despre muguri,
praful care-mi gâdilă nările,
despre omoplatul stâng,
cum scârţâie câteodată.
Şi el îmi spunea
că oasele lui vor fi noi,
şi nimic nu e
totul devine.
Eu nu cred
decât că suntem.
Când ochii lui se deschid
toate încep.


XLII

Tu erai singurul om singur.
În spatele tău –
fiara de hârtie.

Eu, goală şi întreagă,
nemaifiind până atunci.
Acolo, în cuibul de lumină,
suntem noi.


XLIII

Sunt fiara care te poartă
prin pustiul
cu degete vii.

Întinsă la picioarele tale
aştept să îmi rosteşti numele,
să strigi de nenumărate ori,
până plămânii tăi devin ecou.
Tu crezi că nu te mai aud...
clipesc leneş
şi îmi întind grumazul
privind cum îţi ascuţi colţii de om
şi adorm...
Visez că alerg înspe tine
şi te dobor
şi tu, zâmbind,
îmi spui „Gata cu joaca!
În cuşcă ţi-e locul,
fii cuminte!”

Şi eu nu înţeleg,
nu vreau să aud
şi fug.

Încă mai eşti,
încă te port,
dormi ca un fetus
desprins, înfăşurat
într-o fiară.


XLIV

Mă întind.
Lângă mine
el.
Şoaptele îmi
leagă picioarele, mâinile.
Mă ia în braţe
şi adorm.
Visele se numără
şi se ascund.

Mă întind.
Cineva taie,
scormoneşte,
aşează
şi închide.
În mine
el.


XLV

Nu ne-a rămas
decât ce n-am făcut încă...
N-am hrănit porumbeii,
n-am construit castele de nisip,
n-am urcat nicăieri,
n-am coborât,
nu ne-am pierdut unul de altul,
asta pentru că ne-am jurat
să fim stâncă
într-un câmp de păpădii.
Ne târâm
unul lângă celălalt
şi respirăm adânc
pentru că
cineva ar putea oricând
opri
zborul guguştiucilor.


XLVI

Nu mă voi opri.
Mă învârt
până când tălpile se rod,
apoi tibiile mele,
ca două ţepuşe,
se înfig în pământ.
Rotirea
oaselor dezmembrate.
Mă îngrop
ştiind că mă îngrop.
Linie dreaptă, continuă,
fără vreun punct pierdut pe undeva.
Din mine rămâne umbra,
ca o idee.


XLVII

Mă întorc
păşind pe aleea
cu sârmă ghimpată
şi văd cum din fiecare cui
înmuguresc păsări.

Cu spatele la mine
vorbele, mâinile tale împletite de mult,
se vor împreuna
cu aripile ei nenăscute,
la fel de însetate,
tremurând nerăbdătoare.
Şi eu voi privi
cum din voi
curge primăvara.