În această primă ediţie a atelierului nostru literar, trei dintre membrii cenaclului au avut ca temă de narat sau de liricizat şedinţa cenaclului în care ne-a citit Ion Zimbru. În caz că vreţi să vă faceţi o idee cam despre ce a fost vorba, puteţi citi cronica de cenaclu aici.
Pentru că atelierul nostru se desfăşoară, în această lună, ca o competiţie, rugăm cititorii să voteze autorul care le-a plăcut cel mai mult sau care le-a displăcut cel mai puţin. Autorii din această ediţie sunt tinerii noştri liceeni Florin Buzdugan, Cristina Sava şi Claudia Samoilă.
Războiul ideologic
de Florin Buzdugan
Este ora 6. Toţi gânditorii şi-au ocupat locurile pe scaun. Figura centrală a serii tăcută, analitică se pregăteşte să-şi susţină discursul poetic. Ceasul îşi plimbă limbile pe cadranul timpului într-un mod lent, anevoios. E doar şase şi-un sfert. Mai e un sfert de oră. Într-un colţ al camerei, doi tineriscriitori, total diferiţi ca aspect, gândire, se uită princeea ce parcă devine din ce în ce mai mare, asemeni universului aflat în plină expansiune.
În sfârşit, ceasul bate ora şase jumătate, timpul îşi plimbă, parcă, limbile puţin mai repede pe cadranul său care cine ştie de când există. Toţi gânditorii se pregătesc. Un om, cu un nume greu de pronunţat şi cuantificat în imagistica mentală a parcurs deja rândurile aşezate ca un pluton de armată pregătit pentru o demonstraţie de forţă, pregătindu-şi acum vorbele ce vor zbura din mintea sa direct în pasta de pix a scribului cercului gândirist. Vorbele autorului se scurg, lin, în sus ca o cascadă ce-ndrăzneşte să sfideze legile gravitaţiei, o lege care este de când lumea şi care nu a întâlnit oponenţi, care acum este nevoită să se dea la o parte din calea versurilor-cascadă. Persoanele al căror nume nu poate fi pronunţat stau răsfirate prin camera care acum, se poate spune, a revenit la dimensiuni normale. S-a terminat. Cascada s-a prefăcut într-un lac feeric cu imagini şi culori diversificate; de la roşu intens până la albul imaculat, semn că a ajuns la capăt de drum. Revoltat, unul dintre participanţi, pardon, gânditori, afirmă că toată această cascadă este, de fapt, o mică baltă de ploaie, că nimic nu este direct, cu mesaj, ci mai degrabă un retorism grandios, respectând totuşi reputaţia cititorului. Să-l denumim pe acest gânditor răsculat Fata. Un alt personaj, denumit de astă dată Femeia, afirmă că în această mică băltuţă stă un întreg univers. Aflându-se în toiul războiului ideologic, cele două, Fata şi Femeia, sunt oprite înainte ca acest război să se termine cu victime colaterale, căci obuzurile verbale deviau de la una la alta în locurile lăturalnice ale acestei scene de război. Cei doi tineri scriitori nu şi-au găsit glas, de ce? Pentru că acea cascadă era la o primă audiţie pentru cei doi. Unul dintre ei a îndrăznit totuşi să spună că această cascadă este un univers liric mai dezvoltat decât un tablou de Rembrandt, un univers ce te-nghite şi-ţi dă drumul de-abia după ce ai luat o fărâmă din spiritul său. Singurul care a avut ultimul cuvânt, un critic literar (transpus în grade militare ar veni sergent-major) a concluzionat că, astfel încheind un „tratat de pace”, versurile, de fapt plutonul, au avut un spectacol de forţă nemaipomenit şi că sunt într-adevăr o cascadă ce merită să sfideze legile gravitaţiei.
Seara, printr-un miracol, s-a terminat cu vocile în cor râzând, însă Femeia a ţinut dinadins să spună că un om a reuşit să dea viaţă unui univers întreg, ca un soi de om îndumnezeit, în mai puţin de 6 pagini. Cei doi tineri scriitori au avut multe de-nvăţat, printre care şi câteva tehnici de luptă idee vs. idee. Camera de înregistrat a părăsit terenul acum neutru, aflat în plină pace, printr-o panoramizare a cascadei, Fetei, Femeii, tinerilor scriitori şi nu numai. Restul personajelor au stat la pândă făcând o contraofensivă Fetei pentru a nu-şi pierde teritoriul şi cascada complet.
***
Naştere
de Cristina Sava
Nebunia joacă dansul minţii,
Diaconescu-i piesa lipsă, dar
De toţi se-ocupă ritmul,
Muzica-i farmec de versuri.
”Parcă niciodată nu a fost mai întuneric”,
Nemulţumire şi retorism din plin au stăpânit fecioara1,
Urme de alb vede-n ochii scrişi ce-i scaldă mâinile,
Clasic si gri învechit e acum mirosul lor.
”Şi mai frumos în noaptea de paşte”,
Laurenţiu Pascal a nimerit uimit în cimitir,
Cu zâmbet plin de gol uman porneşte, dar tace…
Printre crucile voioase, de-ale lunii raze luminate,
Dă cuvântul mai departe şi în negură subit dispare…
”Când am văzut atâtea lumânări în cimitir”
Am crezut că negrul cu alb o să se rănească,
Pentru ca Ion Avram să se trezească din groapa-ntunecată
Să afirme: ”[…]cimitirul e vegheat de simplitatea complicată
Şi muzica tot mai trăieşte-n romantism”.
Frumos, dar Gabi Ghimpu şi-a înfipt din nou privirea
Pe Dobreanu îndată a marcat cu explicaţii:
“Retorism înseamnă vorbărie pompoasă, fără de litere vii”.
Ehei… poeta Stela Iorga ”a crezut că cineva se naşte”
Dar ”chiar în prima secundă a învierii”
Nona cu sânge turbat în vene a atacat ideea Stelei.
„Şi este primit cu multă lumină pe pământ”
Al naivităţii diabolice prunc tăcut
Florin Buzdugan comentând doar că i-a plăcut.
Şi stau ”şi mă întreb dacă nu cumva învierea”
Ar fi fost mai vie decât moartă-n sufletele noastre,
Căci Gelu Ghemiş n-ar spune decât: ”este naştere din când în când”.
În șase zile a putut fi creată lumea lui. Poate dacă timpul ar fi fost mai îngăduitor, ar fi fost ceva mai mult. Dar așa, acesta a făcut cam ce a vrut cu noi, cei aflați la creație.
În prima zi, el a avut de ales, pentru a realiza ceea ce și-a propus, între lumină și întuneric. A selecționat cea de-a doua variantă –și-a dorit mult să predomineîntunericul – și asa a și fost.
Dar apoi a urmat cea de-a doua zi, iar opera sa a avut o avidă nevoie de câteva elemente principale de care nu se putea lipsi: personalitate, ritm, muzicalitate, romantism și chiar o urmă ușoară de ironie.
Pe langă acestea, în a treia zi a creat-o pe Maria și și-a folosit tot ce avea până acum – ce-i mai bun din el – pe strada aceea cu doar trei felinare.
A urmat apoi cea de-a patra zi, una dintre acelea în cares-a dat voie a fi contestate unele lucrări interesante de-ale lui. Toate câte a făcut le-a cuprins el singur, pentru care a și fost lăudat. Însă, cum nu este posibil să poti mulțumi pe toată lumea, unii dintre noi nu au fost fericiți de produsul finit realizat. Dar el nu s-a supărat. Doar a zâmbit pe sub mustăți și a încercat să nu spună nimic. Tot în această zi au fost prezentate unele păreri în contradictoriu, ceea ce a făcut să mai încălzească puțin spiritele și, poate, să „intimizeze” pe unii indivizi aflați acolo, prematur.
În a cincea zi unii și-au dat seama , cu părere de rău, că s-au abținut prostește – au fost puternic intimidați, probabil, – de la a-i comenta acestuia creațiile. Dar timpul nu le-a mai îngăduit o a doua șansă și nu s-a mai putut face nimic.
A șasea zi a fost, oarecum, ultima zi de creație. Acum s-a observat că au rămas nevindecate unele răni din trecut, din copilăria lui.
Un infim strop de melancolie s-a strecurat prin toate cele șase zile.
El a privit in final toate câte a facut și erau foarte bune.
A urmat inevitabil și ziua a șaptea, cea în care toată lumea a încercat să își dea mâna –în semn de prietenie, și au plecat apoi să se distreze împreună.
Aud chemarea apelor/ aud chemarea mărilor/ aud, ca pe o voce corporală, chemarea largului,/ aud cum mă cheamă toate epocile maritime simţite-n trecut (Fernando Pessoa, Odă maritimă)
Alex, vezi că sună interfonul, îi spun fratelui meu care spune, îl aud, Alex, şi care mă poartă pe braţe, ca pe un fulg, îmbrăcat în pantaloni bufanţi şi cu un maieu prea mare. Alex, vezi că sună interfonul, îi spun fratelui meu, pe care îl cheamă ca pe mine, şi care spune, îl aud, şi deschide uşa de la baie, cu mine în braţe cu un fulg, îl aud cum sună şi mă azvârle pe umărul lui stâng şi bun, pe cel drept l-a stricat în cartier. Alex, ai grijă, am grijă, îmi răspunde şi închide uşa, atent să nu-mi izbească ţeasta, a mea de pe umăr, de poarta care se închide cu zgomot.
Pune capacul pe veceu şi mă aşează pe capac, eu stau pe capac şi cum stau pe el nu pot vedea decât unghiile îngălbenite şi crăpate de la picioarele lui Alex, părul de pe degetele de la picioarele lui şi colţii de câine de pe tibia dreaptă şi păroasă, numai locul muşcat este liber şi, cred, cu o piele prea fină pentru a prinde rădăcini, şi doar atât văd. A pus capacul la veceu, dar mirosurile încă răbufnesc din el, sau din mine, îmi închid ochii şi încerc să-mi închid şi nările, ca un mamifer marin, dar nu-mi reuşeşte. Putoarea se ridică şi mă inundă, mă acoperă, mă goleşte – părul din nas este degeaba, prea rar, aburii ajung în plămânii uscaţi şi îi umezesc, încep să tuşesc. Încă puţin, îmi spun degetele păroase de la picioarele lui Alex. Ele au umblat prin toată baia, au spălat cada, au pus dopul şi au dat drumul la apa caldă-aproape-fierbinte-aşa-cum-îmi-place-mie, mi-au răspuns la întrebări. Încă puţin şi se termină, ce se termină, degetele au tăcut.
Eu, Alex de pe capacul de la veceu, sunt ridicat de el, Alex, care are un frate cu acelaşi nume, şi aşezat cu jumătate de fund pe marginea baliei, acum împing călcâiele în peretele albiei, pentru că aşa mi-a zis el, împinge călcâiele în peretele căzii şi ţine mâinile în faţă, eu ţin braţele paralele cu gresia, sunt o păpuşă, îi este uşor lui Alex să-i scoată maieul lui Alex. Sunt iar pe umărul lui şi pantalonul îmi lunecă lângă maieu, aproape am terminat, îmi spune în timp ce mă aşează în cristelniţă, ce am terminat, îl întreb când simt apa pe piele, nimic, atunci când se ridică, deci totul, atunci când îmi sprijin capul, e un fel de a spune, e un fel de a spune, revin în câteva minute.
Spatele masiv al fratelui se ascunde ochilor, după uşa închisă uşor. Ochii lui Alex, cel din cadă, oricum nu pot vedea mare lucru, are gâtul îndoit şi barba în piept, singura lui privelişte e cea a corpului slăbit, a celor câteva coaste care împing pielea, pielea pătată, burta suptă, ce-i sub burtă şi o fărâmă din picioare. Picioarele îi sunt puţin îndoite de genunchi, pentru a putea încăpea în cadă, şi puţin crăcănate, din acelaşi motiv, cu un fir de apă caldă zdrobindu-se de tibia dreaptă. Apa curge destul de puternic, totuşi, iar stropii aproape fierbinţi sar oriunde, peste pereţii căzii şi peste faianţă, acoperă aproape tot acest univers frumos colorat al şampoanelor, balsamurilor, săpunurilor, bicurilor, bureţilor de baie, parfumurilor, prosoapelor, haoticelor aruncate haine de pe jos. Cel din apă respiră uşor, pleoapele îi sunt acum căzute peste ochi şi, după felul în care aceştia apasă ba în sus, ba în jos, capacele de piele, aş spune că Alex respiră într-un ritm anume, în ritmul a ceva ce se ridică în baie sau în mintea lui, de fiecare dată căzând la loc. Şi înălţarea şi căderea sunt procese destul de dureroase, pentru că de fiecare dată cînd globii ajung sus, fruntea se încruntă, de fiecare dată când ajung jos, buza de sus este muşcată. Astfel, ritmul este unul destul de lent, inspiră şi se gândeşte la forţa fratelui său care l-a ridicat din pat, de sub plapumă, din trei mişcări şi apoi l-a adus în baie, l-a dezbrăcat şi l-a aşezat în cadă, expiră şi îşi dă seama că oricine ar avea această forţă, însă doar fratele lui îi mai suportă mirosul. Inspiră, expiră, inspiră, expiră, inspiră, expiră puţină apă din ochiul drept, plămânul stâng e cel mai uscat. Aburul se înalţă din apă, aproape ca un suflet se înalţă – poate şi la asta se gândeşte cel din cadă în timp ce lăcrimează – şi se aşează ca o pojghiţă pe oglindă şi pe neon, lumina devine lăptoasă şi tot ce e în baie îşi pierde culoarea. Dar, cel puţin acum, totul este călduţ. Acum scuipă, scuipatul se prelinge pe barbă, scuipatul lui este apa aproape fierbinte.
Alex nu poate simţi decât lichidul ce îi acoperă pe jumătate pieptul concav. Stropii cad în adâncitură şi sună tare plăcut, pic-pic, pic-pic, pic-pic. De fapt, de ce ar vrea să simtă mai mult exact acum, când îi este chiar bine, adică îi e cald şi aude muzica apei, când ar putea să vrea să ştie mai mult atunci când îi va fi mai rău, atunci când va ieşi din cadă şi va dârdâi de frig. Până atunci mai este, nu ştie cât a trecut din cele câteva minute până la venirea fratelui, până atunci îşi va îndoi piciorul încă puţin. Îşi îndoaie piciorul puţin, piciorul drept, îl răsuceşte şi îl împinge în robinetul de apă caldă şi apa voioasă curge mai repede şi fierbinte. Acum este foarte bine.
Deschide ochii, se află într-un ceaun şi e purificat. În afară de jetul de apă ce se zdrobeşte de lacul din cadă, nimic nu se mai aude. Interfonul, Alex, strigă cel din cadă şi nu primeşte nici un răspuns. Apa începe să dârdâie, la fel ca pereţii, în ritmul Omului Metodă. Ce muzică ascultă cel din dormitor, şi ce muzică ar vrea să nu asculte cel din cadă – îţi voi tăia pleoapele şi te voi îndopa cu somnifere, cum vine asta, dacă ar vrea să asculte ceva acum, şi nu vrea, ar fi vreo bucată de muzică clasică, ar fi chiar bătaia destinului – pam, pam, pam, pam – în perete, Alex stă lipit de cadă şi vibraţia s-ar transmite în faianţă, în gresie, în peretele căzii, în apă, în el, plămânii lui ar primi – crede – destul de bine resuscitarea asta, ar fi ca şi cum soarta însăşi ar apuca paletele defibrilatorului şi i le-ar descărca în piept. Vorba aia, soarta, Alex nu ştie mai nimic, adică nu ştie că trebuie să aibă inima aproape moartă ca să poată fi reînviat aşa. O să-ţi tai pleoapele, şi Alex cască ochii, sunt ca două bile albe de biliard lovite cu tacul exact în acelaşi loc de fiecare dată, te voi îndopa cu somnifere, şi o moleşeală plăcută îl cuprinde, nu mai este nevoie de purificare, apa i-a trecut de nas, din el se mai văd două mingi de ping-pong plutind. Deasupra apei.
Poate ar trebui să se zbată, să împroaşte cu apă peste tot, să urle şi să se audă în apă bolboroseli, dar el se simte prea bine. Mâna lui, mâinile lui, mâna lui este o cârpă putredă care i se târăşte pe piele şi o freacă, mâna lui este o cârpă putredă care, din când în când, găseşte câte o imperfecţiune a pielii – vreun semn de acnee, vreun fir de păr prea lung – şi încearcă să o îndrepte. Acum ea freacă spatele, pleacă de jos, de la noadă, urcă pe coloană până la torace, coboară pe fundul abdomenului, urcă până la ceafă, insistă între omoplaţi, ia fiecare vertebră, ia omoplatul drept şi se opreşte, dacă ar fi vie, ar fi nedumerită. Stă lipită de piele şi are acum forma unui con cu un coş, bilele de ping-pong plutesc, una vede tavanul, una vede în apă, se mişcă amândouă ca alte şi paradigmatice bile într-o găleată. Mâna are degete uscate şi unghii vii, unghiile apucă, înconjoară vulcanul subacvatic şi strâng.
Unghiile, sau efortul depus de ele, se văd pe faţa scufundată a lui Alex, ea este brăzdată de durere. De fiecare dată când coşul de pe omoplatul drept este strâns ca într-un laţ, de atâtea ori nivelul apei creşte în cadă, pieptul devine convex şi capacele de piele se rulează pe mingile de ping-pong. E un tablou de neînţeles şi care nu îţi poate sugera decât durerea celui din cadă, care îşi simte la fiecare strângere pielea pieptului bufnind, care are plămânii mai înecaţi ca oricând în puroiul pe care l-a dus pe spate, care ar da orice pentru un ac pe care să-l înfigă acolo unde trebuie şi toată durerea să dispară, trage aer în piept acum Alex, trage apă în piept acum Alex de fapt şi vrea să ţipe şi răcnetul lui, vocalele lui sunt grele şi se prăbuşesc pe fundul căzii, ochiul care vede le numără şi spune, sunt multe, aproape că s-au terminat, celălalt ochi tace, că e prost. Este linişte acum, vocale nu mai sunt, coşul de pe spate nu mai este, din coşul pieptului ţâşneşte ca dintr-un gheizer apă clocotită.
Sunt o amibă. Nu mai am mâini sau cum le spune, nu mai am picioare ori ce or fi ele, nu mai am ceea ce s-ar numi ochi, urechi, dinţi, piele, vocale şi consoane, nu mai am un frate pe care să-l cheme ca pe mine, pentru că eu nu mai am nume, toţi sunteţi fraţii şi surorile mele, Alex, Bogdan, Cristi, Dafina, Elena, Felicia, George, Hortensia, Ion, Jenica, Laurenţiu, Mihaela, toţi veţi fi eu şi eu mă voi resorbi, şi voi simţi durerea şi plăcerea voastră, pentru că eu nu mai am ceea ce voi numiţi piele, eu vă am pe voi. Nu mă vezi, dar eu sunt doi şi unul, patru şi unul, sunt într-o cadă care-i cristelniţă şi dau pe dinafară, mă scurg prin canalele de scurgere, lumina lăptoasă este acum neagră şi nu mai luminează, nu mai există culori în baie, ce gust naşpa au şamponul, parfumul, prosoapele şi hainele plutesc în mine ca într-un epavă submarină, mă zgârie şi mă gâdilă la ceea ce eu numesc intestine, veţi vedea voi.
Cada nu-mi mai ajunge, acum bat la uşă mai ceva ca un om, vreau să fiu mare şi mai mare, bat cu dopul de la cadă, Omul Metodă tace, interfonul sună, Alex, Alex, îţi era greu să deschizi, acum nu vei mai deschide, nu vei mai auzi decât un pârâit scurt a două scântei.
Amiba se întinde peste tot. Mai întâi se restrânge puţin, se încordează ca un atlet la linia de start şi apoi bufneşte. E ca o inimă care palpită, o inimă moartă şi mortală, e ca un pumn care se deschide şi închide şi care de fiecare dată când se desface se face mai mare. La început avea forma unui tânăr slab şi într-o cadă, cocârjat de durere, care – de durere – a vrut să-şi întindă picioarele şi în momentul ăla nu a mai fost el, a fost Amiba. Acum, urmând aceleaşi gesturi ca în momentul apariţiei, de contracţie şi dilataţie, amiba creşte, în curând cada nu îi mai ajunge şi încearcă să iasă şi prin canalele de scurgere şi, deşi nu-i solidă, nu-i lichidă şi nu poate. Cade pe jos şi e în cadă, înghite tot ce e în cale, obiectele se freacă de gresie şi faianţă, în ceva timp ăstea se vor fi transformat într-un praf fără culoare, vor fi oasele lichide ale amibei.
Alex, ce faci acolo, se aude din dormitor şi alex din baie nu răspunde că nu mai e, Alex din dormitor se ridică anevoie, se scarpină după ureche şi păşeşte cu urechile ciulite, aproape că aude o bătaie în uşă, de parcă cineva ar fi vârât dopul de la cadă în jeleu şi ar fi ciocănit cu el, mai mult atins puternic decât ciocănit. În curând este la uşă, cu mâna pe clanţă, apasă şi se deschide foarte greu, acum e rândul lui să caşte ochii şi să simtă greutatea cuvintelor, presiunea sau durerea macerării timpului. Nici nu mai încearcă să ţipe, ochii lui se scurg la vederea amibei, nici nu mai încearcă să se zbată, deranjează digestia, amiba spune eşti delicios, sau doar gândeşte asta, ea simte toată durerea fratelui, ce simt oasele lui erodate de praful de gresie şi faianţă, tremurul cărnii lui la gândul acidului amibic, ah, ce gânduri, este o orgie ce aveai tu în creier, o cheamă Oana şi are părul blond şi lung, e mai înaltă ca tine, Alex, şi abia i-au dat sânii, dar ce fund are, fii liniştit, în curând va fi lângă tine şi vei gusta ce gândeşte.
Amiba se măreşte, după această masă. Masa din bucătărie, care este masivă, la ea au stat patru copii, care probabil aveau acelaşi nume, şi – din când în când – doi părinţi, totuşi numai cei doi alex erau acasă în momentul în care ea s-a născut, vă voi găsi, mamă, tată, şi veţi fi lângă mine. Bucătăria şi frigiderul din ea sunt primele ţinte, exact aşa cum un copil nou născut crede că-i mai bine ca, după ce ţipă pentru prima dată, să-şi îndrepte gura fără dinţi spre sânul mamei. Şi, tot aşa cum există şi ţâţe fără lapte, bucătăria şi frigiderul sunt goale, în afară de rafturile de plastic şi soldaţii de lemn şi sticlă, în afară de canapeaua din trei bucăţi acoperită cu o pătură şi câţiva morcovi, în afară de paharele şi cănile de toate felurile şi o oală cu borş de când lumea. Nici măcar cartofi nu sunt, şi amiba creşte şi creşte, şi nu o să se oprească prea curând, îi trebuie ceva mai consistent decât nişte obiecte de uz casnic, ea vrea să-şi simtă maţul gros, ea vrea, şi punct. Fără televizor, fără combină audio, fără şifoniere şi alte chestii, ea vrea oameni, cât mai mulţi.
Şi aşa că se dilată şi mai mult. Uşa de fier de la intrarea în apartment se deschide uşor, iar preşul se udă, e mâlit şi acum pluteşte, bine aţi venit în mine. Amiba coboară scările, treaptă cu treaptă se scurge, înghite tot praful şi balustrada, ah, ce bun e praful, găinile mănâncă pietricele, eu înghit praf. Înăuntru, alex-din-dormitor-din-amibă tuşeşte. Ea tuşeşte şi râgâie. Ultima treaptă, etajul dedesubt. De când şi-au pus oamenii interfon, toate uşile stau deschise, cei care intră sunt vecini, bat la uşă şi sună la sonerie, uneori se aude un trilurit, altă dată un fluierat, câteodată un banal greiere, apasă pe clanţă şi intră. Aşa face şi ea, e doar un greiere, se aude frumos, apasă pe clanţă şi intră, toate luminile sunt stinse. Frigiderul, mare, pătrăţos, cu zeci de abţibilduri pe uşă, nu e luat în seamă, e rece, şi răceală a mai fost odată, dar oamenii, oamenii mereu sunt alţii.
Cum sunt şi cei doi din sufragerie, un el şi o ea, un Petru şi o Ramona. El este un burdihan păros, ea este o schijă, ce au găsit unul la altul, nu se ştie, el are ochii aburiţi de alcool, ea are ochii pur şi simplu trişti, probabil nu s-au văzut bine când s-au luat, în săptămâna zisă oarbă, el este un chel, ea are o frumoasă podoabă capilară, el e aşa şi ea e pe dincolo. Şi totuşi s-a întâmplat ceea ce s-ar fi putut numi o minune, s-au găsit şi s-au luat şi acum, în timp ce el o striveşte pe ea, cele patru fetiţe mici îi privesc din poze şi sunt priviţi de amibă. Dacă ar şti ce o încearcă, ar spune că este dezgustată.
Fă, mişcă-te, foloseşte-ţi mâinile şi limba, că de aia le ai, spune Petru, ea tace din gură şi face cu ochii trişti, i se încâlcesc degetele în părul năclăit de pe spatele lui, gustul de salivă cu tutun îi ajunge până la inimă. Aşa, aşa, vezi că ştii, spune el, iar ea are ochii trişti şi încearcă să-şi mişte şoldurile sub malul care le apasă, e ca şi cum o furnică – oricât de furnică ar fi – ar vrea să tragă un vagon de carne după ea, aşa, aşa, şi pumnul lui Petru se ridică şi se coboară şi acum doar un ochi priveşte peste umărul lui şi se minunează. Ramona se zbate, e ca un peşte sau o sirenă prinsă în năvod, el este un sac strivind-o cu burta, are picioarele crăcănate şi pe ea o dor picioarele ei care nu îl pot cuprinde, încă puţin, încă puţin, spune el, eşti puţin, gândeşte ea, ce e mult, ar vrea să strige amiba şi n-are gură. Petru o mai apasă pe Ramona cu burta de vreo două ori şi urlă, ochiul s-a închis, el se blegeşte şi încearcă să se rostogoleacă şi nu ştie de ce nu poate, parcă ar fi lipit în poziţia aia, ea inspiră uşurată lichidul amibic.
Acum nu mai este decât o fiinţă în cameră, şi aceasta – cu toată puterea de cuprindere a conceptului – abia poate fi numită aşa. Înăuntrul ei este plăcere, sexul îi provoacă nişte reacţii în lanţ în creier, dacă are aşa ceva, nişte substanţe sunt eliberate, amiba simte că ar putea lua foc şi zbura, icară, spre centrul pământului, acolo unde este al naibii de fierbinte. Şi în acelaşi timp simte şi altceva, oare cum se cheama senzaţia femeii, ştiinţa faptului că tatăl copiilor tăi este un animal beţiv, o putoare cu care faci dragoste şi nu face dragoste cu tine. Cu toate că nu are plămâni şi ochi, amiba plânge o lacrimă, dar stai, mai este ceva acolo, şi ce bun este, cum de a rămas la urmă, şi cât de puţin, ah, de ar mai găsi aşa ceva, ce simte o mamă pentru copiii ei, superb, oare nu este şi invers, pentru că dacă este, atunci este în cealaltă cameră, sau chiar în poze, nu, ele sunt doar aperitivul, Speranţa este înmulţită cu patru, acum ajung la ea.
Se gândeşte amiba şi alunecă din pat pe covorul roşu. La televizor, un reporter gras anunţă infernul şi nici nu ştie câtă dreptate are şi nici nu ştie cât de mult se înşeală, eu vin să vă aduc moartea şi senzaţia, eu sunt şi nu am fost şi voi fi cât timp veţi fi voi, şi de asta veţi muri, acum alunec peste prag şi levitez de fapt, ce-i mai important pentru voi nu mă atinge. Ha. Ha. Ha.
Având asta în minte, ea trece uşor peste prag, nici nu simte linoleul de la uşă şi încălţările de pe el, maşina de spălat cu alte zeci de abţibilduri şi cuierul plin de geci groase, cu zeci de mii de nasturi. Amiba se îneacă, alex din dormitor din amibă o bate uşor pe spate, îţi mulţumesc, ai fost mereu lângă mine, pentru nimic, fratele meu, nu sunt fratele tău, sunt un monstru, îţi văd marginile, deci încă eşti fratele meu, încă, şi nasturii nu mai sunt buni la nimic, nici hainele, nici încălţările, oamenii ar trebui să umble goi pe stradă. Uşa copiilor e de sticlă.
Înăuntru se văd lumini pe cer, patru steluţe şi patru luni, cerul este închis şi albastru. Înăuntru sunt două paturi mici cât să încapă doi copii în fiecare, unul cu capul la picioarele celuilalt, plăpumioare albe, imaculate, patru perechi de papucei la marginea paturilor, copiii nu sunt în ele. În mijlocul camerei şi-au construit un fort, au adus patru scaune rabatabile cu spătar, au întins deaupra lor un cearşaf şi pe jos nu au pus nimic. Stau în cerc în fund în fort în jurul unei veioze şi se ţin de mânuţe şi sunt foarte serioşi când se uită unul la altul. Cea mai mare spune că am citit undeva că putem să, amiba se gândeşte că nu mai există nimic magic pe lume, cea mai puţin mare spune că da, ar trebui să, nu, nu trebuie nimic în lumea asta, cea mai puţin mică spune că îi vine să, nu, lacrimile nu o vor ajuta pe maică-ta, cea mică rupe lanţul mânuţelor şi se şterge la ochi. Dacă amiba ar şti să facă şi altfel de comparaţii, nu s-ar gândi că are în faţă patru îngeraşi rupţi din cărţi poştale, dar nu ştie şi exact la asta se gândeşte, mai că nu-i vine să îi acopere într-o plapumă lichidă şi să spună, da, Speranţele au murit cu voi, da, copiii plătesc păcatele tatălui şi din cauza idioţeniei ăsteia credeţi voi că vă veţi dizolva în mine. Amiba levitează din cameră, din apartament, pe holul scării şi se aruncă de pe balustradă.
Aici locuieşte Tatăl, care nu este un tată propriuzis şi nici dumnezeu sau vreun preot, ci este un student care toată ziua stă în casă şi nu ştie nimeni ce face, iar atunci când iese îşi scrie pe un ecuson „o caut pe mă-ta”. Băieţii din cartier au fost mai întâi supăraţi, ceea ce înseamnă de fapt că l-au bătut de l-au băgat în spital, atunci când – curioşi ca tot omul – s-au apropiat de el să-l miroasă şi să vadă ce are înfipt în piept. Dar, cel căruia i se va spune Tatăl, nu s-a lăsat şi a ieşit din spital şi a stat în casă şi s-a gândit şi şi-a făcut alt ecuson pe care ultimul cuvânt era în majuscule, la ce s-a gândit, nu se ştie. Şi l-au văzut băieţii, şi deja ştiau ce scrie pe el, au râs când l-au văzut şi au început să-l strige aşa cum s-a spus. Acum, o mare parte din băieţi, locuind în blocul celor doi alex, deja sunt digeraţi, amiba se gândeşte, probabil, trebuie să fie lângă tatăl lor sau invers, nu se poate să fie despărţiţi prin moarte, şi bate la uşă şi alunecă înăuntru.
Tatăl doarme. Tatăl doarme toată ziulica, atât timp cât nu este afară cu băieţii lui, este un student care doar noaptea citeşte, amiba nu ştie ce pentru că nu are ochi şi e proastă, dar el citeşte pentru că are o bibliotecă imensă pe peretele din fundul sufrageriei, iar în dormitor nu se poate intra de atâtea cărţi ce sunt. Nu există frigider sau televizor, doar un laptop pricăjit, cu displayul crăpat în colţul de jos, un laptop pe care studentul îşi scrie memoriile, pe care le va printa şi pune într-un plic şi trimite la o editură foarte cunoscută lui din capitală şi aştepta un răspuns mult şi bine, fără să ştie că nu va veni niciodată pentru că a greşit o cifră din adresa destinatarului, în loc de doi unu.
Amiba gândeşte ce Tatăl gândeşte ce nume aveau cele patru fetiţe, probabil numele memoriilor lui, că odată şi-odată nu va mai fi un bufon al celorlalţi, un bufon îmbrăcat ca toată lumea, ci că va putea, în sfârşit, să spună ce are pe minte, anume că toţi vor muri şi numai el va fi veşnic, toate cuvintele lui au un sens, au un tâlc, au o viaţă, sunt scrise cu majuscule şi, atunci când rasa omului nu va mai fi şi după alte milioane de ani o amibă va creşte într-o fiinţă nouă, cineva va rămâne înmărmurit de ceea ce va descoperi în acele litere înghesuite pe pagini. Şi amiba gândeşte ce nu gândeşte studentul, că în laptop documentele au toate paginile pline de nume, scrise cu majuscule, unele nume se repetă, altele nu, altele nu există încă, deci amiba gândeşte ai greşit o cifră. Studentul o aude şi gândeşte altceva, anume că o cifră chiar contează, nu i-a crezut pe băieţii lui care dădeau şi-n cap pentru o cifră pentru o sticlă de bere, şi gândeşte studentul că poate e mai bine că am greşit şi se ridică în amibă, caută resturile laptopului şi scrie pe prima pagină şi cu majuscule
din nou
apoi insert page break şi se întinde în dormitorul plin de cărţi şi în biblioteca imensă şi în documentul plin de nume şi în tot blocul şi în toate cărţile pe care le vor scrie a doua oară urmaşii amibei, se întinde nu înainte de a spune, când ajungi la poştă, anunţă-mă.
Aproape-fiinţa tace. A înghiţit atât tuş într-un singur apartament şi acum gândurile îi zboară anapoda, din oraş în oraş şi de pe continent pe continent, de la o epocă la alta, pornind de la începutul timpului până la sfârşitul omului-aşa-cum-îl-ştim-noi, dacă ar avea cap, ar durea-o. Dar, totul este bine, chiar foarte bine, a simţit moartea, a simţit durerea, a simţit plăcerea, a simţit viaţa, a simţit tot ceea ce se putea simţi în blocul în care s-a născut, ce mai caută ea aici, în curând îl va înghiţi cu totul şi nu va mai avea margini vizibile de aproape, alex-din-dormitor-din-amibă o întreabă cum îl cheamă pe fratele scund şi cu acelaşi nume al unui monstru, amiba tace, alex-din-amibă spune că Alex şi Bogdan şi Cristi şi Dafina şi Elena şi Felicia şi aşa mai departe, amiba gândeşte că nu şi-a tăiat degetul într-o foaie şi că nu îi curge sângele şi că ar vrea asta, alex-din-dormitor-din-amibă râde, râde şi Tatăl şi mama cu cele patru fetiţe, şi grohăitul lui Petru se aude, şi băieţii râd, amiba se extinde şi râde un cartier întreg de ea, amiba este şi mai mare, un oraş întreg râde şi aşa mai departe, până la sfârşitul omului şi al ei.
Am avut un vis, gândeşte amiba, acum nu îl mai am, acum eu sunt un vis. Plutesc pe o alee întunecată, din cauza tuşului nu ştiu unde sunt, am mai întâlnit şi alţi grandomani, unii cu mult mai multe cărţi decât studentul, dar nici măcar unul la fel. Ceea ce este bine. Îmi place să gust mereu ceva nou.
De undeva îmi păşeşte în faţă o leoaică, abia atinge pământul, de fiecare dată când pernuţele degetelor sprijină corpul, de atâtea ori i se văd vârfurile unghiilor, ascuţite, tăioase, poate îmi voi cresta degetul, nimeni nu râde. Leoaica merge şi cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu ştie, dar asta este o leoaică tânără şi în ghearele ei voi găsi ce caut. În ghearele ei plutesc, în mine pluteşte ea, leoaica are pe o sprânceană un neg şi este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este un om, este un animal, nu este om, din ochii ei sau din sprâncene ţâşneşte ca dintr-un vulcan lava, este fierbinte şi bine. Leoaica e lângă mine şi toarce ca o leoaică, are ghearele scoase şi toţi muşchii de pe picioare îi sunt încordaţi, eu nu am plămâni în piept să o chem pe mine pentru că nu am piept, ea toarce şi se freacă de tuşul care mă acoperă şi are capul de foc. Eu nu sunt solid şi nu ard, eu nu sunt lichid şi nu mă evapor, eu sunt o amibă între şi leoaica este de foc negru şi ud.
Suntem pe o câmpie întunecată, în zare se aud răcnetele a ce a mai rămas din oameni şi limbile de foc ale torţelor. Începe să plouă, ba nu, mi-au cescut plămâni şi sunt uscaţi, mă îndoi de şale şi îmi pun dosul palmei pe pământ. Leoaica păşeşte uşor şi apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng degetele şi ea mi le crestează cu ghearele şi colţii, acum este în mine şi zboară spre pieptul meu. Alex-din-dormitor-din-mine spune că e ceva schimbat la mine, alex-din-mine spune că e ceva schimbat la el, eu spun că sunt un monstru ieşit dintr-un piept şi că din pieptul meu va ieşi un animal.
Plutesc pe o câmpie întunecată şi în zare se aud răcnete, limbile de foc tac şi se îndepărtează, eu mă îndrept spre ele, leoaica e în picioarele mele şi aleargă. Oamenii fug de mine ca de un monstru de flăcări amibic, ceea ce şi sunt, când îmi voi pune talpa pe ei, leoaica din mine îi va mânca. Gata, i-a mâncat, acum e linişte.
Plutesc pe o câmpie întunecată, leoaica e în creierul meu şi, dacă aş avea o mamă, i-aş duce-o noră, dar nu mai am, am mâncat-o, aşa că pe leoaica mea de foc o va chema Nora, Nora, unde eşti.
Plutesc pe o câmpie întunecată şi este linişte afară, alex-din-dormitor-din-mine nu mai este, este în Nora, alex-din-mine e tot acolo şi toţi ceilalţi la fel, iar Nora este în toate membrele mele şi în toate organele mele. Eu îmi acopăr leoaica, ea mă poartă ca pe o piele şi tot ce simt eu simte şi ea.
Nora aleargă pe o câmpie pustie. În urma ei sunt eu şi din pieptul meu iese o leoaică dintr-un piept spart.
