Atelier literar, Prima rundă

           În această primă ediţie a atelierului nostru literar, trei dintre membrii cenaclului au avut ca temă de narat sau de liricizat şedinţa cenaclului în care ne-a citit Ion Zimbru. În caz că vreţi să vă faceţi o idee cam despre ce a fost vorba, puteţi citi cronica de cenaclu aici. 

Pentru că atelierul nostru se desfăşoară, în această lună, ca o competiţie, rugăm cititorii să voteze autorul care le-a plăcut cel mai mult sau care le-a displăcut cel mai puţin. Autorii din această ediţie sunt tinerii noştri liceeni Florin Buzdugan, Cristina Sava şi Claudia Samoilă.

Războiul ideologic

de Florin Buzdugan 

   Este ora 6. Toţi gânditorii şi-au ocupat locurile pe scaun. Figura centrală a serii tăcută, analitică se pregăteşte să-şi susţină discursul poetic. Ceasul îşi plimbă limbile pe cadranul timpului într-un mod lent, anevoios. E doar şase şi-un sfert. Mai e un sfert de oră. Într-un colţ al camerei, doi tineri  scriitori, total diferiţi ca aspect, gândire, se uită prin  ceea ce parcă devine din ce în ce mai mare, asemeni universului aflat în plină expansiune.

    În sfârşit, ceasul bate ora şase jumătate, timpul îşi plimbă, parcă, limbile puţin mai repede pe cadranul său care cine ştie de când există. Toţi gânditorii se pregătesc. Un om, cu un nume greu de pronunţat şi cuantificat în imagistica mentală a parcurs deja rândurile aşezate ca un pluton de armată pregătit pentru o demonstraţie de forţă, pregătindu-şi acum vorbele ce vor zbura din mintea sa direct în pasta de pix a scribului cercului gândirist. Vorbele autorului se scurg, lin, în sus ca o cascadă ce-ndrăzneşte să sfideze legile gravitaţiei, o lege care este de când lumea şi care nu a întâlnit oponenţi, care acum este nevoită să se dea la o parte din calea versurilor-cascadă. Persoanele al căror nume nu poate fi pronunţat stau răsfirate prin camera care acum, se poate spune, a revenit la dimensiuni normale. S-a terminat. Cascada s-a prefăcut într-un lac feeric cu imagini şi culori diversificate; de la roşu intens până la albul imaculat, semn că a ajuns la capăt de drum. Revoltat, unul dintre participanţi, pardon, gânditori, afirmă că toată această cascadă este, de fapt, o mică baltă de ploaie, că nimic nu este direct, cu mesaj, ci mai degrabă un retorism grandios, respectând totuşi reputaţia cititorului. Să-l denumim pe acest gânditor răsculat Fata. Un alt personaj, denumit de astă dată Femeia, afirmă că în această mică băltuţă stă un întreg univers. Aflându-se în toiul războiului ideologic, cele două, Fata şi Femeia, sunt oprite înainte ca acest război să se termine cu victime colaterale, căci obuzurile verbale deviau de la una la alta în locurile lăturalnice ale acestei scene de război. Cei doi tineri scriitori nu şi-au găsit glas, de ce? Pentru că acea cascadă era la o primă audiţie pentru cei doi. Unul dintre ei a îndrăznit totuşi să spună că această cascadă este un univers liric mai dezvoltat decât un tablou de Rembrandt, un univers ce te-nghite şi-ţi dă drumul de-abia după ce ai luat o fărâmă din spiritul său. Singurul care a avut ultimul cuvânt, un critic literar (transpus în grade militare ar veni sergent-major) a concluzionat că, astfel încheind un „tratat de pace”, versurile, de fapt plutonul, au avut un spectacol de forţă nemaipomenit şi că sunt într-adevăr o cascadă ce merită să sfideze legile gravitaţiei. 

    Seara, printr-un miracol, s-a terminat cu vocile în cor râzând, însă Femeia a ţinut dinadins să spună că un om a reuşit să dea viaţă unui univers întreg, ca un soi de om îndumnezeit, în mai puţin de 6 pagini.  Cei doi tineri scriitori au avut multe de-nvăţat, printre care şi câteva tehnici de luptă idee vs. idee. Camera de înregistrat a părăsit terenul acum neutru, aflat în plină pace, printr-o panoramizare a cascadei, Fetei, Femeii, tinerilor scriitori şi nu numai. Restul personajelor au stat la pândă făcând o contraofensivă Fetei  pentru a nu-şi pierde teritoriul şi cascada complet. 

***

Naştere

de Cristina Sava 

Nebunia joacă dansul minţii,

Diaconescu-i piesa lipsă, dar

De toţi se-ocupă ritmul,

Muzica-i farmec de versuri.

”Parcă niciodată nu a fost mai întuneric”,

Nemulţumire şi retorism din plin au stăpânit fecioara¹,

Urme de alb vede-n ochii scrişi ce-i scaldă mâinile,

Clasic si gri învechit e acum mirosul lor.

”Şi mai frumos în noaptea de paşte”,

Laurenţiu Pascal a nimerit uimit în cimitir,

Cu zâmbet plin de gol uman porneşte, dar tace…

Printre crucile voioase, de-ale lunii raze luminate,

Dă cuvântul mai departe şi în negură subit dispare…

”Când am văzut atâtea lumânări în cimitir”

Am crezut că negrul cu alb o să se rănească,

Pentru ca Ion Avram să se trezească din groapa-ntunecată

Să afirme: ”[…]cimitirul e vegheat de simplitatea complicată

Şi muzica tot mai trăieşte-n romantism”.

Frumos, dar Gabi Ghimpu şi-a înfipt din nou privirea

Pe Dobreanu îndată a marcat cu explicaţii:

“Retorism înseamnă vorbărie pompoasă, fără de litere vii”.

Ehei… poeta Stela Iorga ”a crezut că cineva se naşte”

Dar ”chiar în prima secundă a învierii”

Nona cu sânge turbat în vene a atacat ideea Stelei.

 „Şi este primit cu multă lumină pe pământ”

Al naivităţii diabolice prunc tăcut

Florin Buzdugan comentând doar că i-a plăcut.

Şi stau ”şi mă întreb dacă nu cumva învierea”

Ar fi fost mai vie decât moartă-n sufletele noastre,

Căci Gelu Ghemiş n-ar spune decât: ”este naştere din când în când”.

Vorbele spun mult, chiar de nu-s multe,

Enoriaşul urmând mesajul ce universal domneşte.

A supravieţuit şi cântă mai departe de acum

Acel cânt valoros şi realizat temeic?

[1]Aşa cum Haidu tace împăciuitor neutru

Nu i-a plăcut, dar a apreciat conţinutul,

Aşa şi eu închei acum mărturisirea

Secretului ştiut doar de ei, dar aflat şi de mine.

---

[1] Cristina Dobreanu

*** 

Un altceva

de Claudia Samoila 

În șase zile a putut fi creată lumea lui. Poate dacă timpul ar fi fost mai îngăduitor, ar fi fost ceva mai mult. Dar așa, acesta a făcut cam ce a vrut cu noi, cei aflați la creație.

În prima zi, el a avut de ales, pentru a realiza ceea ce și-a propus, între lumină și întuneric. A selecționat cea de-a doua variantă –  și-a dorit mult să predomine  întunericul – și asa a și fost.

Dar apoi a urmat cea de-a doua zi, iar opera sa a avut o avidă nevoie de câteva elemente principale de care nu se putea lipsi: personalitate, ritm, muzicalitate, romantism și chiar o urmă ușoară de ironie.

Pe langă acestea, în a treia zi a creat-o pe Maria și și-a folosit tot ce avea până acum – ce-i mai bun din el – pe strada aceea cu doar trei felinare.

A urmat apoi cea de-a patra zi, una dintre acelea în care  s-a dat voie a fi contestate unele lucrări interesante de-ale lui. Toate câte a făcut le-a cuprins el singur, pentru care a și fost lăudat. Însă, cum nu este posibil să poti mulțumi pe toată lumea, unii dintre noi nu au fost fericiți de produsul finit realizat. Dar el nu s-a supărat. Doar a zâmbit pe sub mustăți și a încercat să nu spună nimic. Tot în această zi au fost prezentate unele păreri în contradictoriu, ceea ce a făcut să mai încălzească puțin spiritele și, poate, să „intimizeze” pe unii indivizi aflați acolo, prematur.

În a cincea zi unii și-au dat seama , cu părere de rău, că s-au abținut prostește – au fost puternic intimidați, probabil, – de la a-i comenta acestuia creațiile. Dar timpul nu le-a mai îngăduit o a doua șansă și nu s-a mai putut face nimic.

A șasea zi a fost, oarecum, ultima zi de creație. Acum s-a observat că au rămas nevindecate unele răni din trecut, din copilăria lui.

Un infim strop de melancolie s-a strecurat prin toate cele șase zile.

El a privit in final toate câte a facut și erau foarte bune.

A urmat inevitabil și ziua a șaptea, cea în care toată lumea a încercat să își dea mâna –  în semn de prietenie, și au plecat apoi să se distreze împreună.