----
Am o coastă putredă.
Nu o simt,
dar ştiu că este acolo.
Aş putea să o smulg.
E ca un felinar câteodată.
Aşa putredă,
o s-o las,
măcar să ştiu că este acolo.
----
Pentru tine am
puncte de suspensie,
o rochie roşie,
albul ochilor,
două dimineţi întunecate
şi un sul de sârmă ghimpată
cât să împrejmuieşti un loc de joacă
pentru oamenii mari.
Mie
nu mi-a mai rămas nimic.
----
Aici
mă strecor
în picioarele goale,
să nu se audă cum fug.
În urmă,
visele copiilor
şi mânuţele lor
căutându-mi căldura.
----
Lină prăbuşire.
Drumul drept,
singurul.
Furnicile culeg,
apoi furnicile cresc furnici
şi se întind ca o pânză.
Zbaterea rămâne.
Şi ele
mutând clipele dintr-un loc în altul
străduindu-se să fie.
----
La marginea coliviei
fâlfâitul aripilor închipuite.
Varul pereţilor
de culoarea sârmelor,
oglinda,
jucăria de plastic
şi chiar şi boabele căzute
râd.
La marginea coliviei
cioturile aproape plutesc
mânjind varul peretilor
in culoarea sârmelor.
----
Lacul în care se înfoaie şi-şi ciuguleşte penele
e aproape îngheţat.
Ceaţa din jurul meu
întunecă sticla
în spatele căreia stă închisă.
Şi pentru că trebuie să vadă,
iese înfăşurată in cioburi.
Astfel
Admirăm picăturile care cad.
Eu le număr,
Ea le adună într-o călimară.
----
E liniştea dintre noi,
cuminţenia trupurilor
şi moartea
ţopăind
dintr-un ochi în celălalt.
----
Suntem un tablou neterminat.
Eu,
pată alba,
un gol în pânză.
Tu,
întins lângă mine
mângâi ce ştii că sunt
cu degetele desenate în grabă.
Şi ochii lui
de fiară
în fundal.
----
Mă intind arc,
mă înfig în carnea vânatului
sorbind
setea din ochii închişi.
Apoi
goală şi vie
muşc din fructul necopt
şi îl arunc
într-o mare
deziluzie,
pentru că a ales
să fie
prea aproape.
----
El se va împotrivi
şi privindu-mă fix
îmi va spune să merg singură.
Aparent răvăşit,
rostogoleşte într-o cutie
cărţile, umărul stâng şi bucata de sticlă.
Şi pentru a fi sigur
îmi va aminti
să nu-mi uit punctul.
Punctul meu,
care întotdeauna
a fost o virgulă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu