Qu’est que nous avons prepare pour aujourd’hui ?

foto: a.g.secară

Gargoyle, de Nicoleta Onofrei, este, după cum se știe, volumul 15 al colecției c’ArtESENȚE-Poezie, pentru că s-a lansat vinerea trecută ca într-o mare sărbătoare în mansarda Centrului Cultural “Dunărea de Jos”. Ne-am adunat cu această ocazie, așa cum ne-am adunat și pe 4 octombrie la “Scrisoarea” lui  Ion Avram (a treia cArtESENȚĂ proză), având sentimentul (spun de mine) că facem cu aceeași căldură același lucru, dar altfel.

Florina Zaharia ne-a prezentat autorul și cele alte două apariții ce vor încheia anul, așa am aflat că în noiembrie proza este semnată de Octavian Miclescu și că  în decembrie, la poezie, semnează un coleg al anilor ’90 din cenaclul Noduri și Semne, Cristian Pavel (click pe Arhive aici!). Angela Ribinciuc a vorbit ca prietenă și colegă dorind să ne arate o “altă parte a Nicoletei”. A vorbit frumos despre ea și Stela Iorga, adică despre începuturi, despre victorițele Nicoletei și încrederea în destinul ei ca scriitor. A cântat Hippie- Florin Chiriac, omul care ne este alături de câte ori îl chemăm (vezi Pariul Pe Prietenie-București, Clubul de Lectură- U.S.R filiala Sud-Est, lansarea nr.2 din c’ArtESENȚA proză, Orgoliul lui Andrei Velea !), da, a cântat și o compoziție de-a sa, Metamorfoză, pentru că, a spus el, se apropie cumva de ritmurile Nicoletei. Tudor Șerban, grafician și membru în Gruparea Athanor care vine cu partea vizuală a proiectului, a vorbit despre artistul plastic Crenguța Macarie, realizatoarea instalației Gargoyle-ului. Pictorul Crenguța Macarie, cu o voce diafană, ne-a spus că a fost încântată să se întoarcă la sculptură, adică la începuturile sale artistice, pentru a realiza instalația. Nu, nu l-am uitat pe criticul a.g.secară care ne-a introdus între versurile Nicoletei făcând apel și la cultura cinematografică. Nicoleta, înconjurată de colegii jurnaliști, de mama ei, de prietenii ei și-ai Centrului, de elevii lui Vali Crăciun de la liceul L.M.K., de Petronela Buda care s-a manifestat meta-suprarealistico-actoricesc ; ei bine, Nicoleta a mulțumit și a citit. A fost bine.

“Și vom avea lumina iilor de pe sânii/ Mariilor/ Păsările ne vor ciuguli din palmă/ Sfârcurile ne vor fi turnuri/ Iar brațele ziduri/ Nu ne va durea nimic”. (Nicoleta Onofrei, Bine)

 

                                                                                       Simona Toma

 

P.S. Vineri, 1 noiembrie a.c., tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Anca Șerban-Gaiu.

Sfârşitul a venit devreme

Liniştea s-a rupt trosnind ca o pânză groasă în lama unui cuţit, foşnind paşi, hârcăind, tuşind. Vasile a deschis ochii să vadă ce-a rămas din zgomotul auzit: tavanul alb şi-un paianjăn harnic în jurul lustrei, iar sub el... oameni. Poate chiar mai mulţi decât aştepta la fiecare Crăciun, la fiecare Sfântul Vasile, să le pună în farfurie mâncare caldă şi să-i cinstească cu „un pahar de vin bun, împărătesc”.

Era după Bobotează şi zăpada nu se topise. Se bucura să o zărească printre siluete, pufoasă, încă îmbrăcând pervazul. Ar fi vrut să vadă şi grădina din faţa geamului, însă pătura cu care era învelit parcă era sortită să îl ţină prizonier patului. Atât de grea îi apăsa pe picioare, şi cu atât mai mult îi creştea dorinţa să poată merge, şi pofta să mănânce tocmai din zăpada aceea curată care pândea la geam, pentru că îi era cald ca după un dans în horă şi tare şi-ar fi răcorit sufletul.

Musafirii veniseră cam târziu şi erau atâţia încât nu-i putea număra, atâţia încât părea că nu mai avea nevasta-sa scaune unde să-i aşeze, aşa că stăteau aliniaţi, în picioare, rezemaţi de mobilă. Parcă veniseră să-i dea o veste. O veste mare, căci tuturor părea că li se ineacă vorbele în gât ca nemestecate. Se întreba de ce au feţele căzute în palme, de ce le tremură bărbiile... Înţepenit acolo, parcă abia trezit din somn şi parcă nedormit de-o viaţă, se simţea mâhnit şi ruşinat că nu se poate ridica măcar să dea mâna cu dânşii, aşa cum se cuvine.

Neputinţa aceasta nu o mai cunoscuse vreodată. Încântat să-i vadă atât de mulţi, încerca un zâmbet, iar pielea din jurul gurii se întindea crăpând, ascuţindu-i durerile. Se apropia de el fiecare vizitator şi se aşeza stingherit pe marginea patului. Într-un moment din acelea, privindu-i, îi răsună în urechi vocea nevestii: Vasile, încet cu porţelanu’, nu fi zmâncit că-l spargi şi-i tot ce mai am de preţ în vitrină. Îşi plimbau mâna dreapta pe fruntea lui, coborând spre tâmple, pe sprîncene, încercând să-i desenze chipul cu buricele degetelor. Îl strângeau încet de umăr şi întorceau capul către ceilalţi, după care se ridicau brusc făcând loc altuia. Se întreba ce-or fi păţit, ce vin îndoit or mai fi băut pe la crâsma lu’nea’ Marcel din colţ, şi ce căutau acum, aşa tăcuţi, ciudaţi, la el în cameră. Doar trecuseră Sărbătorile, ce vizită o mai fi asta? se întreba urmărindu-le nedumerit mişcările .

- E bine să ai o lumânare aici aproape, că nu se ştie... Zise unul, ca un părinte grijuliu care-şi învaţă copiii să se îmbrace gros când dă frigul.

- Am, lasă că am, nu-ţi face tu griji, că zi şi noapte-i ţin lumânarea lângă pernă. Am luat-o acum, să nu va înduioşez mai tare. Mai sunt şi copiii ăştia aici, se înspăimântă dacă mai văd si asta... N-ar trebui, că la toţi ne vine rându’, dar... ce să le fac ?

Surprins, Vasile îşi opri privirea pe chipul vecinul său şi îl studie atent ca atunci când cineva îţi pare cunoscut şi totuşi nu-i.

Ioane... te ţii de glume, erai scris pe pomelnic la morţi, şi tu... cine ştie pe unde-ţi făceai veacu’ mă cumetre...?! gândea Vasile ironic - dojenitor ca un complice, în timp ce un ecou îi fulgera timpanele: lumânare, aproape, lumânare... Bine că vorbeşte cineva, dar ce vorbe!? Cui i-o mai fi venit sfârşitul acum la început de an, când lumea nici n-a terminat de petrecut? se întreba Vasile închizând ochii ca un copil, către odihnă.

Ana Maria Panagatos

Horror-ambiția, cronică de cenaclu

foto: a.g.secară

Andreea Violeta Bobe a citit vineri și m-am cutremurat. Cutremurarea nu a venit din horror-bilitățile profund fabricate de dragul artei scrisului, ci din demonstrația intertextului care arată că adolescența sau, mai bine zis, postadolescența poate naște furii și revolte delirante. Textele sale, cele care aduc a proză, pentru că nu voi spune nimic despre cele care aduc a poezie, au un personaj central- Llerg, un semidemon depresiv cu tabieturi, un furibund posedat de insomnii sub tratament cu ceai de tei și “pastile cu gust de depresie”. Acest semidemon omoară în tulburările sale schizo-afective vreo câteva alte personaje cu drujba sau cu fierăstrăul sub amenințarea “ O să vă omor pe toți, pe toți o să vă chinui. Nimeni nu va scăpa de tăișul drujbei mele !”. Încerc să dau la o parte gîndul că ar fi o intenție cu un miez de adevăr pe undeva, pentru că în fragmentul “Portret” autorul printr-o înșiruire de întrebări retorice îl reabilitează pe Llerg și, poate, e doar o manieră de a intra în pielea personajului (dacă ar fi așa, ar fi bine)- “Cine spunea că cei răi nu sunt în stare să deosebească frumosul de urât sau să se bucure de micile plăceri ale vieții ? Oare cel care ucide cu sânge rece nu poate să transforme acest mod de viață într-o artă ?”. Ei bine, făcând un salt într-un alt fragment, găsim adevăratul portret al personajului care dovedește particularități efeminate -“Dintr-un sertar al noptierei a scos o oglinjoară, câteva cosmetice. Părul lung, roșcovan, stufos l-a strâns coc pentru a se machia. Fața albă, fină, ca de porțelan nu avea nevoie de fond de ten. Buzele subțiri, moi, rozalii au fost întâi pudrate, apoi date cu gloss discret. La urmă de tot a aplicat un strat de mascara. Și-a desprins pletele. Le-a pieptănat, le-a periat. Părul rămas între zimții de plastic strălucea ca o bijuterie”.

Dintre cei care au vorbit despre texte, Ion Avram a spus că sunt texte chinuite scrise la furie dintr-o ambiție și nu e vorba despre un talent literar, chiar dacă, dintr-o scăpare de sub control, scapă în literatură și Stela Iorga a spus că-i o încropire a ceva, pentru că are doar niște elemente amestecate într-un alambic.

                                                                                      Simona Toma

 

P.S. Vineri, 25 octombrie a.c., la orele 13,00, în mansarda Centrului Cultural “Dunărea de Jos”, se lansează C’ArtEsența cu numărul 15 semnată de Nicoleta Onofrei și fiindu-i alături cu mic și cu mare, ședința de cenaclu se va desfășura pe alte criterii, în alt loc și pe scenariul colegei noastre.

Despre o delicateţe care te lasă fără drept de replică

(despre lectura Sabinei Daniela Penciu)

“tot ce mi-a mai rămas – un tren de hârtie, fără destinaţie/ tot ce ţi-a mai rămas – un fluture alb,/ abandonat pe pleoapa ta” (”despărţire”, Sabina Daniela Penciu)

Ion Avram: poeme ce fac casă bună cu naivitatea, ludicul şi gravitatea; câteva dintre ele foarte bine realizate, frumoase; spontaneitate în unele versuri, truisme în altele; texte plăcute care are o înclinare a autoarei spre poezie.

Stela Iorga: poeme în vers alb ce alternează cu treceri bruşte de la confesiune la persoana a doua; unele sunt mai bine susţinute din punct de vedere liric faţă e altele, care conţin infantilisme poetice specifice vârstei; poeme dintr-un jurnal, în care tensiunea scade de la un text la altul; e necesară o maturizare, în care Sabina să parcurgă anumite etape până la o formă mai înaltă de exprimare.

Anca Şerban Gaiu: poemele câştigă prin delicateţe şi curăţenie, chiar dacă nu ies în evidenţă prin metaforic; gânduri lirice aşternute pe hârtie.

Nicoleta Onofrei: un jurnal cu pseudo-aforisme, ca în liceu; sunt trăite poemele, sunt trecute prin fibra Sabinei.

Simona Toma: nu e nimic de spus din cauza delicateţei textelor.

Vineri, 4 octombrie, de la ora 13:00, la Centrul Cultural Dunărea de Jos, lansare de cart-esenţă Ion Avram: “Scrisoarea”.

Pe 11 octombrie, de la ora 18 şi ceva, citeşte Ana Maria Panagatos, tot aici, la Viaţa Liberă.

Alexandru Maria