MANASE (fragment)

Nici nu s-a ridicat soarele peste coroana salcâmului cel mare şi Ştefan Ţugui se aşază pe prispa casei privind uşurat şi mulţumit prin grădină, prin ogradă. Uşurat că şi-a terminat treburile dimineţii şi mulţumit că le-a terminat înainte de a se ivi soarele de după coroana salcâmului cel mare. Priveşte mângâind, parcă, grădina, ograda, coroana salcâmului, cerul. Cu privirea aceea verde albăstruie subţiată de la lumină şi, oarecum, mirată căci îşi dă, deodată, seama că, de când se ştie, coroana salcâmului este ca un ceas pentru el. Ceasul meu, zâmbeşte hâtru, ceasul meu – salcâmul. Se uită lung la salcâm şi perplex când realizează că salcâmul cel mare - pe care totdeauna l-a ştiut cel mai mare din ogradă – nu mai este cel mai mare, că alţi salcâmi sunt mai mari – ba, unii, cu mult mai mari. Priveşte şi îşi clatină capul uşor, nedumerit de această întâmplare. Cum, adică, să nu vadă, el, Ştefan Ţugui, cum să nu-şi dea seama că salcâmul cel mare nu mai este cel mai mare?! Că alţi salcâmi au crescut mai mari, chiar cu mult mai mari?! Când s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat aşa, fără să observe? Şi cum de nu a observat? – că, doar, în fiecare zi a aşteptat soarele de după coroana lui, ca pe o confirmare, ca pe o certitudine că el, Ştefan Ţugui, încă trăieşte dacă soarele nici nu s-a ridicat deasupra coroanei şi treburile dimineţii sunt gata. Poate, chiar de la soare, gândeşte. Da, sigur din cauza soarelui, că – dacă salcâmul nu s-ar fi aflat chiar în dreptul soarelui – dimineaţa, la răsărit, coroana lui n-ar mai fi acoperit soarele, şi eu n-aş mai fi aşteptat ca acesta să răsară de după coroană ca de după culmea unui deal, ca de după marginea pământului, parcă – şi-atunci n-ar mai fi fost ceasul meu salcâmul. Şi nici măreţia lui n-ar mai fi fost aceeaşi, pentru că alţi salcâmi au crescut mai mari, cu mult mai mari, chiar.
De la soare... Şi de la sufletul lui care l-a văzut cel mare de când l-a văzut prima oară. Şi-acum, deodată, să nu-l mai vadă cel mare ca pe cel mai mare dintre toţi, ci să-l vadă cel mare ca pe cel mai bătrân dintre toţi... Clatină capul, uşor, stânga, dreapta, cu domoală tristeţe. Ceasul meu salcâmul... Bietul meu ceas!
Că şi el, salcâmul, m-o fi privind cu ochii lui de salcâm şi-o fi gândind cu gândurile lui de salcâm: Iată omul meu cel singur!, o fi gândind. Cum umblă de colo-colo prin ogradă cu gândurile lui de om, privind stânga, dreapta cu ochii lui de om. Privindu-mă. Că-l ştiu de când se căţăra după cuiburi îmbrăţişându-mă, îmbrăţişându-l cu ramurile. De se zgâria şi-i sângerau picioarele, braţele, faţa, de parcă nu simţea, de parcă nu-l durea, se căţăra şi iar se căţăra zi de zi, vară de vară, se căţăra, până când, într-o zi, nu s-a mai căţărat... Aşa o fi gândind, privindu-mă cu ochii lui de salcâm, clătinându-şi ramurile, frunzele, cu nedumerirea lui de salcâm: cum, adică, să nu-şi dea el, salcâmul, seama, cum să nu observe că, de atâta vreme, copilul nu s-a mai caţărat, că alţi copii s-au căţărat de-atunci, după cuiburi, zgârâindu-se, sângerându-le braţele, faţa. De parcă nu ar fi simţit, de parcă nu i-ar fi durut, s-au căţărat şi iar s-au căţărat, zi de zi, vară de vară, s-au căţărat până când, într-o zi, au plecat şi l-au lăsat singur. Iată! Omul meu cel singur!... Ceasul meu, omul!... Bietul meu ceas! - aşa, poate, gândeşte salcâmul, privindu-mă cum umblu de colo-colo prin ogradă, prin grădină, cu gândurile mele, cu ochii mei de om, privindu-l. Şi, cum să nu fii singur, când plodul de Alisandru nu mai dă şi el un semn... Un telefon, o scrisoare, ceva... Sau să se suie într-o maşină şi să vină să mai deschidă poarta, uşa casei – că, doar, este şi casa lui, nu? Nu-şi dă, oare, seama, că este şi casa lui? Că, de când s-a dus maică-sa, vine din ce în ce mai rar, de parcă nu l-ar mai trage inima... Da’ ce fel de inimă să ai, să nu te tragă să vii la casa tatălui tău, la casa tatălui nostru?! Care-i şi casa ta?! Ştiu că-i greu... Că mama-i mamă şi tata-i tată... Că, nici mie nu mi-e uşor, toată ziua singur prin bătătură, prin grădină, prin casă... Şi noaptea... Mai cu seamă, noaptea... – că-ţi ţiuie sufletul de singurătate şi de dor... Că şi eu am avut tată şi mamă... Toţi avem, toţi am avut tată şi mamă...
Şi m-aş duce, cum m-aş mai duce să-i văd, să-i aud!... Da’, aşa-s plodurile, nu ştiu ce au când au. Să-l văd eu când n-o mai avea pe nimeni şi când i-o ţiui şi lui sufletul de singurătate şi de dor. Că, să ai o putere şi să te scoli, atunci, din mormânt şi să-i spui: Vezi, ce-nseamnă să dai cu piciorul la ce avem? Că, aşa facem, dăm cu piciorul la ce ne-a dat Dumnezeu. Şi, dacă dăm cu piciorul la ce ne-a dat Dumnezeu, este ca şi cum ai da cu piciorul lui Dumnezeu Însuşi. Nesăbuiţi de oameni ce suntem!
Privirea i se înverzeşte şi se subţiază tăind văzduhul până undeva dincolo de coroana salcâmului cel mare. Ce-o fi cu el? Să-i dau, tot eu, un telefon. Ar trebui lăsaţi, să vedem până unde-i duce atârnarea. Că, parcă, s-a împietrit inima-n ei.
Se ridică de pe prispă. Încet. Greu. Încovoiat. Braţul stâng – toiag pe marginea prispei. Paşii – târâş-grăpiş spre poartă. Singuri – la poartă! Târâş-grăpiş. De oboseală. De slăbiciune. Prin salcâmi – turturelele. Două câte două. Pe ramuri, printre ramuri - frunze gri, uscate; vrăbiile – ciripind. Paşii – spre poartă. Zi de zi, ceas de ceas. Singuri – spre poartă. La poartă. Urechea – ciulită. Până departe. Undeva, pe drum, undeva, pe vale – ca un bondar – un motor. Printre scârţâiturile unui scrânciob, dincolo de gard şi printre uţa, uţa, pân’ la baba Măriuţa şi-napoi cu săniuţa cu care nepotul lui Toader Zumbălai se leagănă – motorul unei maşini. Deschide poarta. Scârţâitul porţii se amestecă cu scârţâitul scrânciobului şi cu uţa-uţa al copilului. Verde-albăstruie, privirea caută, subţiată, de-a lungul drumului. Urechea – ciulită. Să vadă. Să prindă bondarul. Uţa-uţa pân’ la baba Măriuţa îi zgârâie urechea, creierul. Privirea se răsuceşte, tăioasă, spre gardul lui Zumbălai, peste gardul lui Zumbălai.
'Tu-ţi vangheaua mătii cu uţa-uţa şi cu baba Măriuţa mătii cu tot! Privirea – stânga, dreapta. Drumul – pustiu. Nu l-a auzit nimeni. Doar turturelele şi vrăbiuţele prin salcâmi şi, în mare viteză – rândunelele. De la cuib la râu. De la râu la cuib. În mare viteză. Prin lumina prăfuită a drumului.