vineri, 26 noiembrie 2010
texte de Nicoleta Onofrei
Somatizare
Avea spatele încleştat. Strâns. Ca o stafidă.
Inima îi bătea în fălci Se scuturau...
Ca fălcile unui buldog atunci când lătra cutremurat de furie şi teamă în acelaşi timp.
Lacrimile le simţea în ovar.
Cu fiecare lacrimă ovarul zvâcnea. Ca un răspuns.
Ca şi cum ar fi plâns odată cu ochiul.
Ne-nţelegere
Obiectele se scurg pe pereţi. Pe podea.
Neîmbrăţişate. Tăcute. Mute.
Se lovesc unele de altele. Distincte.
Pustii.
Indiferente.
Un om se uită la ele.
Drum
Inima picură paşi. Picioarele zboară inimi. Ca un om de tinchea, ca un cuc de ceas. Un pas. Un pas. Si altul. Si altul. Si altul. Cu sunet de harpă. cu tinchea. si ceas.
Mihail mergea, cu pene in suflet. S-ar fi zis că-şi ştie drumul, dar mergea fără să ştie.
Surd – paşii.
Ca o barză. Cu picioarele înainte păşind.
Mâinile - un budha desenând în cer.
Şi doar mergea.
miercuri, 24 noiembrie 2010
ÎN DULCELE STIL PAŞOPTIST
(...) Stam odată şi priveam din pervaz la ţară,/ Sara era pe sfârşite şi plângea domol,/ Pe-a sa boltă neagră luna nu făcea ocol/ Şi-n grădină la mămuca nu mai era vară...
(Daniela Gheorghiţă – Stam odată...)
Drum spre Vornov e doar unul. De altfel, mai direct decât acesta nici nu se putea. Începe brusc dacă nu ai ţinta – Vornov. E un drum de toată lumea cunoscut. Mulţi, majoritatea obicinuiţi cu el, îl iau ca pe „drumul spre Vornov” şi nimic mai mult. Cei noi pe meleaguri se avântă cu vioiciune, curioşi, cei mai bătrâni, însă, zâmbesc călătorind spre oraş. Deşi trişti de osteneala drumului,privesc la locurile pe care de mii de ori le-au călcat şi praful în care duhnesc atâtea amintiri. Mai sunt şi muncitori, şi amatori şi simpli trecători care poartă acest zâmbet. (...)
(Daniela Gheorghiţă – Cu toţii mergem către Vornov)
Daniela Gheorghiţă este elevă la Liceul de Artă Dimitrie Cuclin. Ea a prezentat două proze scurte şi două poeme cu accentuată formă adolescentină, şcolărească, determinată vizibil de urmărirea cu obstinaţie a ritmului, măsurii şi potrivirea rimelor, dar cu sensibilitate, lirism şi apetit spre meditaţie.
„Ca proză – se vede că are potenţial de a scrie şi poate şi să crească valoric; dar nu-i suficient să ai stofă, trebuie să fie şi consecventă; temele abordate mi se par prea pretenţioase; să-şi reîmprospăteze lecturile.” (Radu Vartolomei)
„Greu. Nu m-au atins la filonul artistic; travaliul pare minim; nu are măcar o sămânţă de originalitate.” (Stela Iorga)
„Textele ilustrează frământările specifice adolescenţei; să iasă din ritmul prea arhaic/clasic şi să încerce să devină mai originală.” (Alexandra Creţu)
„Texte reci, exerciţii.” (Elena Donea)
„Un fel de exerciţii de admiraţie pentru filozofie; avem de-a face cu o speranţă, o persoană cu aptitudini în filozofie sau chiar istorie; acolo unde ironia întâlneşte fiorul liric – este ceva de spus.” (Mirel Floricică)
„Am remarcat tonul elegiac şi sonul liric; mi se pare greu să scrii aşa, în stilul paşoptist; cred că are talent.” (Anca Şerban Gaiu)
„Interesant că scrie despre teme şi idei importante: despre oameni, despre istorie, despre viaţă.” (Alina Hamza)
„Un retorism à la Grigore Vieru – chiar şi în ceea ce priveşte sonul şi tonalitatea; se lasă dusă de ritm, măsură, rime şi de o anumită afectare; mi se pare a fi la nivelul imitativ; nişte încercări timide.” (Cristina Dobreanu)
„Are sensibilitate, lirism şi înclinaţii către meditaţie.” (Gelu Ghemiş)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Nicoleta Onofrei.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
(Daniela Gheorghiţă – Stam odată...)
Drum spre Vornov e doar unul. De altfel, mai direct decât acesta nici nu se putea. Începe brusc dacă nu ai ţinta – Vornov. E un drum de toată lumea cunoscut. Mulţi, majoritatea obicinuiţi cu el, îl iau ca pe „drumul spre Vornov” şi nimic mai mult. Cei noi pe meleaguri se avântă cu vioiciune, curioşi, cei mai bătrâni, însă, zâmbesc călătorind spre oraş. Deşi trişti de osteneala drumului,privesc la locurile pe care de mii de ori le-au călcat şi praful în care duhnesc atâtea amintiri. Mai sunt şi muncitori, şi amatori şi simpli trecători care poartă acest zâmbet. (...)
(Daniela Gheorghiţă – Cu toţii mergem către Vornov)
Daniela Gheorghiţă este elevă la Liceul de Artă Dimitrie Cuclin. Ea a prezentat două proze scurte şi două poeme cu accentuată formă adolescentină, şcolărească, determinată vizibil de urmărirea cu obstinaţie a ritmului, măsurii şi potrivirea rimelor, dar cu sensibilitate, lirism şi apetit spre meditaţie.
„Ca proză – se vede că are potenţial de a scrie şi poate şi să crească valoric; dar nu-i suficient să ai stofă, trebuie să fie şi consecventă; temele abordate mi se par prea pretenţioase; să-şi reîmprospăteze lecturile.” (Radu Vartolomei)
„Greu. Nu m-au atins la filonul artistic; travaliul pare minim; nu are măcar o sămânţă de originalitate.” (Stela Iorga)
„Textele ilustrează frământările specifice adolescenţei; să iasă din ritmul prea arhaic/clasic şi să încerce să devină mai originală.” (Alexandra Creţu)
„Texte reci, exerciţii.” (Elena Donea)
„Un fel de exerciţii de admiraţie pentru filozofie; avem de-a face cu o speranţă, o persoană cu aptitudini în filozofie sau chiar istorie; acolo unde ironia întâlneşte fiorul liric – este ceva de spus.” (Mirel Floricică)
„Am remarcat tonul elegiac şi sonul liric; mi se pare greu să scrii aşa, în stilul paşoptist; cred că are talent.” (Anca Şerban Gaiu)
„Interesant că scrie despre teme şi idei importante: despre oameni, despre istorie, despre viaţă.” (Alina Hamza)
„Un retorism à la Grigore Vieru – chiar şi în ceea ce priveşte sonul şi tonalitatea; se lasă dusă de ritm, măsură, rime şi de o anumită afectare; mi se pare a fi la nivelul imitativ; nişte încercări timide.” (Cristina Dobreanu)
„Are sensibilitate, lirism şi înclinaţii către meditaţie.” (Gelu Ghemiş)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Nicoleta Onofrei.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
miercuri, 17 noiembrie 2010
DIN FIRESCUL CEL FECUND
cât te-am iubit/ numai perla poate spune/ din adâncul scoicii/ mută/ şi perfect albă/ dusă de ocean/ ici colea/ până la un ţărm/ numit deauville/ unde zăcea pe plaja pustie/ printre albatroşi/ ciugulind meduze/ vai mie/ ce mută e o perlă/ cam cât de albastru vânăt/ e oceanul.
(Stela Iorga – mică romanţă)
Deauville este universul special creat de Stela Iorga în noul său grupaj de poeme. Un fel de Hiperboreea lui Nichita Stănescu, un fel de La Mancha lui Cervantes, un fel de Pecadia lui Dimitrie Lupu. Un univers virtual – simbol, un spaţiu cu apă, despre apă sau de apă - oceane/ mări, ţărmuri, valuri, scoici, albatroşi, înecuri, castele de nisip, căderi în adâncuri, perle, plaje pustii, soare, meduze, brize, ploi, foci iubăreţe şi curioase, poveşti mari de iubire, vânt, cuvânt - înverşunare, duritate, ironie amară, răzvrătire, nostalgie, durere, deznădejde, tristeţe, neîmplinire, atmosferă grea - intensitatea, forţa trăirii.
„Povestea unei iubiri eşuate în care personajul liric încearcă să fie soft; un ton melancolic; atmosfera – undeva între carnaval şi macabru; scot la iveală o anume intimitate; să fie mai incisivă.” (Andrei Velea)
„Un aer nou, un spaţiu de refugiu al sufletului, al întoarcerii – dar şi al neîmplinirii; finalurile sunt puternice.” (Cristina Dobreanu)
„O perspectivă interesantă: Dumnezeu privind spre oameni; poemele par mai călduroase; schimbarea de ton o avantajează – comparativ cu tonul frust, direct din alte poeme.” (Nicoleta Onofrei)
„Un fals început de scenariu de mică romanţă, dar nu uită să cheme cititorul la duritatea cu care ne-a obişnuit; altfel spus: din firescul cel fecund creează un soi de baladă.” (Mirel Floricică)
„În ciuda cadrului dur, macabru de plasare a poveştii, tonul este şăgalnic.” (Claudia Samoilă)
„Poeme delicate, suave, cochete şi, pe alocuri, cam desuete – dar, ca stil şi construcţie, poemele seamănă prea mult între ele.” (Anca Şerban Gaiu)
„Are tendinţa de a dramatiza o iubire ce a lăsat o urmă nevindecabilă şi de a induce în imaginaţia cititorului scene horror.” (Adelina Pricope)
„Sinceritatea obişnuită dă o lectură confortabilă şi o uşurătate a scrisului care o poate duce în prozaic; poemele au o senzualitate a disperării care mă duce cu gândul la «Les fleurs du mal» a lui Baudelaire.” (Victor Cilincă)
„Deauville – un paradis al decăderii, un loc amăgitor, o răzvrătire împotriva iubirii imperfecte.” (Monica Harhas)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Daniela Gheorghiţă.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
(Stela Iorga – mică romanţă)
Deauville este universul special creat de Stela Iorga în noul său grupaj de poeme. Un fel de Hiperboreea lui Nichita Stănescu, un fel de La Mancha lui Cervantes, un fel de Pecadia lui Dimitrie Lupu. Un univers virtual – simbol, un spaţiu cu apă, despre apă sau de apă - oceane/ mări, ţărmuri, valuri, scoici, albatroşi, înecuri, castele de nisip, căderi în adâncuri, perle, plaje pustii, soare, meduze, brize, ploi, foci iubăreţe şi curioase, poveşti mari de iubire, vânt, cuvânt - înverşunare, duritate, ironie amară, răzvrătire, nostalgie, durere, deznădejde, tristeţe, neîmplinire, atmosferă grea - intensitatea, forţa trăirii.
„Povestea unei iubiri eşuate în care personajul liric încearcă să fie soft; un ton melancolic; atmosfera – undeva între carnaval şi macabru; scot la iveală o anume intimitate; să fie mai incisivă.” (Andrei Velea)
„Un aer nou, un spaţiu de refugiu al sufletului, al întoarcerii – dar şi al neîmplinirii; finalurile sunt puternice.” (Cristina Dobreanu)
„O perspectivă interesantă: Dumnezeu privind spre oameni; poemele par mai călduroase; schimbarea de ton o avantajează – comparativ cu tonul frust, direct din alte poeme.” (Nicoleta Onofrei)
„Un fals început de scenariu de mică romanţă, dar nu uită să cheme cititorul la duritatea cu care ne-a obişnuit; altfel spus: din firescul cel fecund creează un soi de baladă.” (Mirel Floricică)
„În ciuda cadrului dur, macabru de plasare a poveştii, tonul este şăgalnic.” (Claudia Samoilă)
„Poeme delicate, suave, cochete şi, pe alocuri, cam desuete – dar, ca stil şi construcţie, poemele seamănă prea mult între ele.” (Anca Şerban Gaiu)
„Are tendinţa de a dramatiza o iubire ce a lăsat o urmă nevindecabilă şi de a induce în imaginaţia cititorului scene horror.” (Adelina Pricope)
„Sinceritatea obişnuită dă o lectură confortabilă şi o uşurătate a scrisului care o poate duce în prozaic; poemele au o senzualitate a disperării care mă duce cu gândul la «Les fleurs du mal» a lui Baudelaire.” (Victor Cilincă)
„Deauville – un paradis al decăderii, un loc amăgitor, o răzvrătire împotriva iubirii imperfecte.” (Monica Harhas)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Daniela Gheorghiţă.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
luni, 15 noiembrie 2010
The Winner Takes Nothing 1
- interviu cu Stela Iorga, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila şi membră a cenaclului Noduri şi Semne.
un interviu de Nicoleta Onofrei
foto A.G. Secară
1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta?
Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist.
2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării?
Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine : eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun : el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume.
Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi.
3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi?
Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul.
4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparține celor cu mentalitate de învingător”?
Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900” : victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi!
5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu, ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri?
Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează.
De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor.
Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă,”Calul”, acordat de revista literară locală -- „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, – are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din `Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară.
Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.
6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor?
Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor.
7. Există un pericol pentru fiecare scriitor – autopastişarea, atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete, cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi?
Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa a Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa!
8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic?
Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută : admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu! în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest.
9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.?
Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu?
un interviu de Nicoleta Onofrei
foto A.G. Secară
1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta?
Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist.
2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării?
Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine : eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun : el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume.
Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi.
3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi?
Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul.
4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparține celor cu mentalitate de învingător”?
Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900” : victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi!
5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu, ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri?
Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează.
De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor.
Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă,”Calul”, acordat de revista literară locală -- „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, – are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din `Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară.
Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.
6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor?
Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor.
7. Există un pericol pentru fiecare scriitor – autopastişarea, atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete, cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi?
Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa a Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa!
8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic?
Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută : admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu! în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest.
9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.?
Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu?
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
deauville-ul Stelei Iorga
o vară indiană
vine într-o zi moartea la mine
cu dinţi din seminţe de bostan
cap de dovleac
şi culori de crizanteme
ce ai vrea tu stela
anume
pentru ce te lupţi
o fărâmă de iubire
pentru aceea mai trăiesc
cum să nu iubesc aşa nebunie de fată
zice moartea
ghiduşă
şi mă mai lasă să mai trăiesc preţ de o
vară indiană
de la ea.
zgomote
clinc
lasă-mă să-ţi cânt
zice clopoţelul iubirii
clinc
suflet înfăşurat în argint
împlătoşat
clinc
şi din el
cade greu greierul amintirii.
song
marile iubiri nu se întâlnesc niciodată
decât în romanele care se vând în piaţă
printre tarabe de flori decapitate
şi ţeline bune de pus la murat
gospodinele adevărate
le pipăie
şi apoi se vând florarilor
doamne ce tragedie
iubirea mea pentru tine
înecată într-un borcan de murături
pe care tu le sorbi ca pe scoici
din vârful buzelor
cu care mă sărutai
vai.
globuri de crăciun
nimeni nu m-a văzut
nici eu măcar pe mine
nu mă văd
nu am oglinda şi perechea în care să mă privesc
dumnezeul meu este prea sus
pentru mine
ca unele globuleţe în pomul de crăciun
la care ca să ajungi
trebuie să te spargi.
blues
sufletul ţi-a fost ucis
de cuvintele marii mele iubiri
care ca o ghilotină
te-au descăpăţânat
iar capul s-a rostogolit sângerând de moarte
adânc în ocean
la celălalt ţărm
l-am prins eu
şi ţi-l sărut încă pe buzele reci
duhnind a apă sărată
fac coroniţe de cuvinte
şi îl împodobesc
şi azi
scriind poveşti neadevărate despre el.
stacatto
am spart geamul cuştii
în care mă ţinea prizonieră
marea iubire
astăzi moarte suntem amândouă
ce cântec ritmat întrupăm
ca zbaterea unei frunze de nuc
pe o stradă pustie.
ce zicea acordeonul
muzica rememorează
deauville aşa
cum era
când mă iubeai
era soare
nu era nici un nor
albatroşii zburau la joasă înălţime
totul era un tablou
din care lipsea hokusai
dar mai cu seamă pensula mea nu era.
unele iubiri
ţâşnesc din apele oceanului
şi mă târăsc pe ţărm
în patru labe
apoi mă întind obosită
şi las să mă bată apa
asta mi-e toată viaţa
o luptă cu oceanul
dar câtă bucurie
şi ce dragoste de viaţă
am eu
aşteptându-mi
zilnicul înec.
dans macabru
oasele îţi cădeau unul câte unul
închipuiau
un castel pe ţărmul oceanului
la care se jucau copiii
neştiind pe ce pun mâna
şi tot aşa reclădeau
mii de castele
la deauville
din oasele tale
tu un străin erai
în propriul tău
sine
aşa cum te vedeam eu mereu
nedespărţit de mine.
pe chei
val după val
oceanul aduce la mal
capul tău lipsit de viaţă
ochii au rămas larg deschişi
privesc undeva
dincolo de mine
spre deauville
de unde eu am plecat
spre altă zare
mai înmuiată de soarele amiezii
val după val
un alt deauville se scrie în mine
mult mai tragic şi mai final.
mică romanţă
cât te-am iubit
numai perla poate spune
din adâncul scoicii
mută
şi perfect albă
dusă de ocean
ici colea
până la un ţărm
numit deauville
unde zăcea pe plaja pustie
printre albatroşi
ciugulind meduze
vai mie
ce mută e o perlă
cam cât de albastru vânăt
e oceanul.
**
bărbaţii mei iubiţi veneau
tăiaţi
de la capete în jos
nimic nu mai era
o mare de capete ei erau
o mare de capete ei veneau
ah toţi la mine veneau
numai eu veşnic udă eram
şi plecam
fără a întoarce capul
cu care-i decapitam.
ce a spus albatrosul
cineva scrie poveşti mari de iubire
şi toate se întâmplă numai ieri
apoi se duce în soare
se topeşte acolo
se transformă
într-o ploaie
la deauville
totul e simplu
ca un cântec de dragoste
din trei cuvinte
nu te iubesc.
deauville
în deauville
totul este simplu şi perfect
începând cu focile iubăreţe
care saltă jucăuşe pe plajă
şi terminând cu moartea
care se iubeşte pe sine.
vine într-o zi moartea la mine
cu dinţi din seminţe de bostan
cap de dovleac
şi culori de crizanteme
ce ai vrea tu stela
anume
pentru ce te lupţi
o fărâmă de iubire
pentru aceea mai trăiesc
cum să nu iubesc aşa nebunie de fată
zice moartea
ghiduşă
şi mă mai lasă să mai trăiesc preţ de o
vară indiană
de la ea.
zgomote
clinc
lasă-mă să-ţi cânt
zice clopoţelul iubirii
clinc
suflet înfăşurat în argint
împlătoşat
clinc
şi din el
cade greu greierul amintirii.
song
marile iubiri nu se întâlnesc niciodată
decât în romanele care se vând în piaţă
printre tarabe de flori decapitate
şi ţeline bune de pus la murat
gospodinele adevărate
le pipăie
şi apoi se vând florarilor
doamne ce tragedie
iubirea mea pentru tine
înecată într-un borcan de murături
pe care tu le sorbi ca pe scoici
din vârful buzelor
cu care mă sărutai
vai.
globuri de crăciun
nimeni nu m-a văzut
nici eu măcar pe mine
nu mă văd
nu am oglinda şi perechea în care să mă privesc
dumnezeul meu este prea sus
pentru mine
ca unele globuleţe în pomul de crăciun
la care ca să ajungi
trebuie să te spargi.
blues
sufletul ţi-a fost ucis
de cuvintele marii mele iubiri
care ca o ghilotină
te-au descăpăţânat
iar capul s-a rostogolit sângerând de moarte
adânc în ocean
la celălalt ţărm
l-am prins eu
şi ţi-l sărut încă pe buzele reci
duhnind a apă sărată
fac coroniţe de cuvinte
şi îl împodobesc
şi azi
scriind poveşti neadevărate despre el.
stacatto
am spart geamul cuştii
în care mă ţinea prizonieră
marea iubire
astăzi moarte suntem amândouă
ce cântec ritmat întrupăm
ca zbaterea unei frunze de nuc
pe o stradă pustie.
ce zicea acordeonul
muzica rememorează
deauville aşa
cum era
când mă iubeai
era soare
nu era nici un nor
albatroşii zburau la joasă înălţime
totul era un tablou
din care lipsea hokusai
dar mai cu seamă pensula mea nu era.
unele iubiri
ţâşnesc din apele oceanului
şi mă târăsc pe ţărm
în patru labe
apoi mă întind obosită
şi las să mă bată apa
asta mi-e toată viaţa
o luptă cu oceanul
dar câtă bucurie
şi ce dragoste de viaţă
am eu
aşteptându-mi
zilnicul înec.
dans macabru
oasele îţi cădeau unul câte unul
închipuiau
un castel pe ţărmul oceanului
la care se jucau copiii
neştiind pe ce pun mâna
şi tot aşa reclădeau
mii de castele
la deauville
din oasele tale
tu un străin erai
în propriul tău
sine
aşa cum te vedeam eu mereu
nedespărţit de mine.
pe chei
val după val
oceanul aduce la mal
capul tău lipsit de viaţă
ochii au rămas larg deschişi
privesc undeva
dincolo de mine
spre deauville
de unde eu am plecat
spre altă zare
mai înmuiată de soarele amiezii
val după val
un alt deauville se scrie în mine
mult mai tragic şi mai final.
mică romanţă
cât te-am iubit
numai perla poate spune
din adâncul scoicii
mută
şi perfect albă
dusă de ocean
ici colea
până la un ţărm
numit deauville
unde zăcea pe plaja pustie
printre albatroşi
ciugulind meduze
vai mie
ce mută e o perlă
cam cât de albastru vânăt
e oceanul.
**
bărbaţii mei iubiţi veneau
tăiaţi
de la capete în jos
nimic nu mai era
o mare de capete ei erau
o mare de capete ei veneau
ah toţi la mine veneau
numai eu veşnic udă eram
şi plecam
fără a întoarce capul
cu care-i decapitam.
ce a spus albatrosul
cineva scrie poveşti mari de iubire
şi toate se întâmplă numai ieri
apoi se duce în soare
se topeşte acolo
se transformă
într-o ploaie
la deauville
totul e simplu
ca un cântec de dragoste
din trei cuvinte
nu te iubesc.
deauville
în deauville
totul este simplu şi perfect
începând cu focile iubăreţe
care saltă jucăuşe pe plajă
şi terminând cu moartea
care se iubeşte pe sine.
joi, 11 noiembrie 2010
TALENT, ERUDIŢIE, OBSESIE, DELIR
(...) A face dimineaţa câte-o rugăciune şi zece cruci, înseamnă a avea credinţă straşnică; când ei aveau credinţă straşnică, puteau face, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci; când făceau, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci, puteau bea, apoi, câte-o ţuică cu agheazmă, puteau apoi face mişcări de gimnastică; când făceau mişcări de gimnastică, şi se spălau ei înşişi, puteau bate covoarele; când băteau covoarele, după ce mutau mobilele, numele lor răzbătea dincolo de uliţa lor. (...)
(Mirel Floricică – Pregătirea asfinţitului)
„Un prozator care surprinde prin cantitatea de fantezie, fascinantă dar şi cam prea nestăvilită; s-o mai strunească; încrengătura textului afectează claritatea mesajului; aceasta poate fi şi pentru că pare prea încifrat.” (Stela Iorga)
„Se remarcă printr-un soi de unitate balcanică ce duce cu gândul la filmele lui Emir Kusturica.” (Radu Vartolomei)
„Un scriitor baroc cu stilul apropiat de al prozatorilor sud-americani şi cu un univers balcanic; ar putea fi o carte de referinţă.” (Tudose Tatu)
„Drumul spre proza lui Mirel Floricică este cam îngust; pare prins într-un flux delirant; textul pare un tablou fantastic.” (Cristina Dobreanu)
„Texte-avalanşă, pline de forţă, cu personaje pline de viaţă, cu un suflu lăuntric puternic, bine creionate.” (Daniel Brădeanu)
„Redescopăr un mare erudit, cu un umor sănătos; îmbină fantezia cu absurdul; poate fi o carte de librărie.” (Paul Sânpetru)
„Un univers extrem de bogat şi halucinant; are o logică în afara obişnuitului; pare obsedat / posedat de personaje; limbaj bogat, naturaleţe în exprimare, dar şi o lipsă de unitate între capitole; pare bulversat de câte are de spus; prea multă erudiţie poate deranja într-o carte.” (Andrei Velea)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Stela Iorga.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
joi, 4 noiembrie 2010
ADEVĂR SUB ŞOCURI LUMINOASE
(...) poate ar trebui mai mult despre oameni/ acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat/ pe-un teanc de cărţi, privindu-i, poate ar trebui să îi surprind/ precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind/ singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi/ (ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile/ ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna)/ poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă (...)
(Alexandru Maria – fără titlu)
„La Alexandru Maria e o poezie punctată, a construcţiilor începute, pe jumătate echilibrate de alte construcţii, apoi continuate cu un fel de linie punctată – adică, de desenat, de colorat. Întâlnim exemple în care sunt mai multe întâmplări doar într-un vers: despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune – păi, ce poveste tragică!; foarte mult drag de poezie în autor, dar şi câteva poeme prozaice şi... punct.” (Victor Cilincă)
„Textele prezentate au coeziune ideatică; m-au convins/cucerit şi sub aspect liric; prin lejeritatea scrierii şi prin alăturarea dintre uman şi inefabil, m-a dus cu gândul la Jacques Prévert; scrisul este sub inspiraţie; are şi o doză de cinism care-l recomandă mai matur decât este; cred că, încă, nu şi-a dat măsura, încă se caută; are ştiinţa intuitivă a textului liric.” (Stela Iorga)
„Are talent, are inspiraţie; i-ar mai trebui şi multă transpiraţie; cred că i-ar sta mai bine în proză.” (Panait Căpăţână)
„Cred că se poate vorbi, de-acum, de un stil Alexandru Maria – un fel de traducere a senzaţiilor concrete pe care le trăieşti; are o sensibilitate a lucrurilor; să scrie mai mult ce simte, nu ce resimte; este un poet senzitiv, poezia lui este ca o aură – în sensul că transmite nişte şocuri luminoase fără a transpare adevărul.” (Nicoleta Onofrei)
„Sclipiri şi idei comune; mod specific de a vedea lucrurile din jurul lui dând o amprentă proprie textelor.” (Claudia Samoilă)
„Mai reuşite prin simplitate, subtilitate şi cizelarea expresiei.” (Cristina Dobreanu)
„Are o lipsă de virulenţă rar întâlnită la generaţia tânără, are bunăcuviinţă şi un stil de nota 10; îşi izvodeşte singur vopselurile pentru tablourile pe care le creează.” (Mirel Floricică)
„Transmite o stare de dezagregare continuă a lucrurilor şi fiinţelor.” (Anca Şerban Gaiu)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Mirel Floricică.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
(Alexandru Maria – fără titlu)
„La Alexandru Maria e o poezie punctată, a construcţiilor începute, pe jumătate echilibrate de alte construcţii, apoi continuate cu un fel de linie punctată – adică, de desenat, de colorat. Întâlnim exemple în care sunt mai multe întâmplări doar într-un vers: despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune – păi, ce poveste tragică!; foarte mult drag de poezie în autor, dar şi câteva poeme prozaice şi... punct.” (Victor Cilincă)
„Textele prezentate au coeziune ideatică; m-au convins/cucerit şi sub aspect liric; prin lejeritatea scrierii şi prin alăturarea dintre uman şi inefabil, m-a dus cu gândul la Jacques Prévert; scrisul este sub inspiraţie; are şi o doză de cinism care-l recomandă mai matur decât este; cred că, încă, nu şi-a dat măsura, încă se caută; are ştiinţa intuitivă a textului liric.” (Stela Iorga)
„Are talent, are inspiraţie; i-ar mai trebui şi multă transpiraţie; cred că i-ar sta mai bine în proză.” (Panait Căpăţână)
„Cred că se poate vorbi, de-acum, de un stil Alexandru Maria – un fel de traducere a senzaţiilor concrete pe care le trăieşti; are o sensibilitate a lucrurilor; să scrie mai mult ce simte, nu ce resimte; este un poet senzitiv, poezia lui este ca o aură – în sensul că transmite nişte şocuri luminoase fără a transpare adevărul.” (Nicoleta Onofrei)
„Sclipiri şi idei comune; mod specific de a vedea lucrurile din jurul lui dând o amprentă proprie textelor.” (Claudia Samoilă)
„Mai reuşite prin simplitate, subtilitate şi cizelarea expresiei.” (Cristina Dobreanu)
„Are o lipsă de virulenţă rar întâlnită la generaţia tânără, are bunăcuviinţă şi un stil de nota 10; îşi izvodeşte singur vopselurile pentru tablourile pe care le creează.” (Mirel Floricică)
„Transmite o stare de dezagregare continuă a lucrurilor şi fiinţelor.” (Anca Şerban Gaiu)
Ion Avram
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Mirel Floricică.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)