Despre trăiri-jalon şi texte de plăcut, dar nu de înţeles (cronică Simona Toma)

“la fiecare inspirare-expirare tălpile palmele mele/ îţi lăsau urme pe trahee/ sau cum se mai numeşte hăul acesta din care/ cobor şi ies/ incoloră aproape fluidă/ dintr-o prea mare poftă” (Simona Toma)

E o inteligenţă a scrisului, a jocului de cuvinte, a construcţiei textului – spune Anca Şerban Gaiu despre textele citite de Simona Toma: poezii de stare care sunt ca nişte suprimări ale unei dureri, ale unei prăpăstii. Tot în această zonă, a adâncimilor periculoase, crede şi Florin Buzdugan că se mişcă autoarea. Pentru el, textele sunt nişte fărâme menite să îl arunce într-un vertij. Totul e un fel de stare de delir cromatic.

Nicoleta Onofrei este de părere, totuşi, că e prea multă metaforă în aceste texte (părere la care subscrie şi subsemnatul). Poemele le completează, le continuă pe cele citite în şedinţele anterioare, cu toate că trăirile nu sunt la fel de bine transmise peste tot – se vede că autoarea se ghidează după trăiri jalon. Prozele sunt mai puţin reuşite.

Pe Radu Dragomir îl binedispun textele, datorită modului în care sunt prezentate banalul şi ludicul, dar şi absurdul (Anei Maria Panagatos îi plac aceste texte tocmai datorită banalului care se transformă în absurd).

Subsemnatul ar spune că lectura de vinerea trecută a fost de fapt o metaforă, oarecum OK, cu siguranţă de neînţeles. Sunt locuri în care jocul transmite ceva, orice ar fi acest ceva (cum este şi textul citat), dar sunt locuri în care acelaşi joc te face să renunţi la el (?) – cum este cazul celei de-a doua proze (în care, vorba lui Buzdugan, te apucă vertijul).

În această săptămână citeşte Anca Şerban Gaiu.