XLI
Ochii lui s-au
deschis.
Căutau prin mine.
Şi-atunci m-am
fâstâcit
şi-n loc să-i
spun să rămână
i-am spus
„ia-mă!”,
dar zgomotul
străzii
m-a acoperit.
Apoi, printre
trepte şi ziduri
asculta cum
împletesc rădăcini –
n-aveam loc unde
să dormim,
falangele
trosneau
şi vorbeam despre
muguri,
praful care-mi
gâdilă nările,
despre omoplatul
stâng,
cum scârţâie
câteodată.
Şi el îmi spunea
că oasele lui vor
fi noi,
şi nimic nu e
totul devine.
Eu nu cred
decât că suntem.
Când ochii lui se
deschid
toate încep.
XLII
Tu erai singurul
om singur.
În spatele tău –
fiara de hârtie.
Eu, goală şi
întreagă,
nemaifiind până
atunci.
Acolo, în cuibul
de lumină,
suntem noi.
XLIII
Sunt fiara care
te poartă
prin pustiul
cu degete vii.
Întinsă la
picioarele tale
aştept să îmi
rosteşti numele,
să strigi de
nenumărate ori,
până plămânii tăi
devin ecou.
Tu crezi că nu te
mai aud...
clipesc leneş
şi îmi întind
grumazul
privind cum îţi
ascuţi colţii de om
şi adorm...
Visez că alerg
înspe tine
şi te dobor
şi tu, zâmbind,
îmi spui „Gata cu
joaca!
În cuşcă ţi-e
locul,
fii cuminte!”
Şi eu nu înţeleg,
nu vreau să aud
şi fug.
Încă mai eşti,
încă te port,
dormi ca un fetus
desprins,
înfăşurat
într-o fiară.
XLIV
Mă întind.
Lângă mine
el.
Şoaptele îmi
leagă picioarele,
mâinile.
Mă ia în braţe
şi adorm.
Visele se numără
şi se ascund.
Mă întind.
Cineva taie,
scormoneşte,
aşează
şi închide.
În mine
el.
XLV
Nu ne-a rămas
decât ce n-am
făcut încă...
N-am hrănit
porumbeii,
n-am construit
castele de nisip,
n-am urcat
nicăieri,
n-am coborât,
nu ne-am pierdut
unul de altul,
asta pentru că
ne-am jurat
să fim stâncă
într-un câmp de
păpădii.
Ne târâm
unul lângă
celălalt
şi respirăm adânc
pentru că
cineva ar putea
oricând
opri
zborul
guguştiucilor.
XLVI
Nu mă voi opri.
Mă învârt
până când tălpile
se rod,
apoi tibiile
mele,
ca două ţepuşe,
se înfig în
pământ.
Rotirea
oaselor
dezmembrate.
Mă îngrop
ştiind că mă
îngrop.
Linie dreaptă,
continuă,
fără vreun punct
pierdut pe undeva.
Din mine rămâne
umbra,
ca o idee.
XLVII
Mă întorc
păşind pe aleea
cu sârmă ghimpată
şi văd cum din
fiecare cui
înmuguresc
păsări.
Cu spatele la
mine
vorbele, mâinile
tale împletite de mult,
se vor împreuna
cu aripile ei
nenăscute,
la fel de
însetate,
tremurând
nerăbdătoare.
Şi eu voi privi
cum din voi
curge primăvara.
superb superb superb
RăspundețiȘtergere