POVESTE DE PESCAR

(...)La doi paşi de cabană era un fel de alcătuire temeinică din bârne groase de stejar, înnegrite de trecerea anilor, luminată ca ziua, pe ferestrele căreia se putea citi „Non stop”. Am intrat înăuntru şi m-am trezit în faţa unor rafturi şi tejghele încărcate cu tot ce-şi putea dori un pescar amator.

Lansete de toate mărimile şi culorile, mulinete pe care cred că încăpeau pe puţin cinci sute de metri de strună, bobine de relon galben, negru sau maroniu, plutitoare sau pentru dat la adânc, momeli închipuind peştişori de toate mărimile, gândaci de arţar şi de frasin din cei care le plac păstrăvilor, plăsmuiţi din plastic dar atât de bine lucraţi încât păreau vii, lăcuste, greieri, viermişori şi râme artificiale de ziceai că acuma-s scoase din pământ, blinchere, năluci, cârlige, ancoriţe, plumbi mai mari sau mai uşori, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi.

Deosebit de asta, pe pereţi atârnau tot felul de cisme de cauciuc, unele numai până la genunchi, altele până la şold, iar alături de ele costume de pânză cauciucată, cu glugă de puteai sta în apă până la gât fără să-ţi uzi nici un colţ de izmană.(...) 

 (Constantin Florea – Poveste scoţiană)

„Constantin Florea este un bun creator de atmosferă; am găsit câteva comparaţii frumoase; îi lipseşte intriga, are mână de prozator şi un tonus bun; textul curge bine.” (Nicoleta Onofrei)

„Se vede o anume experienţă a scrisului şi o bună cursivitate; este un bun povestitor, remarcându-se printr-un bun descriptivism; povestiri de pescuit şi vânătoare bine susţinute prin apetenţa pentru detaliu şi printr-o epicitate bine condusă”. (Simona Toma)

„Are potenţial în a descrie ceea ce vede; nu apar nişte caracterizări ale personajelor, nu are o coloană vertebrală, nu are fir epic; pare mai mult un jurnal de călătorie.” (Laurenţiu Pascal)

„Are un pitoresc al limbajului potrivit cu genul de acţiune – pescuit, vânătoare etc. – cu personajele corespunzătoare; altfel structurată, poate ar fi avut alt impact.” (Diana Balmuş)

„Textul curge fără sincope, se lasă dus de descriere, de detalii; are atmosferă de roman de aventură; monotonă, fără intrigă – deşi, talent există.” (Cristina Dobreanu)

„Un bun povestitor; reuşeşte să creeze atmosferă, are o savoare care vine din talentul de povestitor şi nu din intrigă.” (Anca Şerban)     

    

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.    

O TRISTEŢE FĂRĂ DE SFÂRŞIT

(...) ASISTENTUL MEDICAL (înveselit): Nu mai eşti! Adică, foarte rapid, n-ai să mai fii, stai liniştit: răposatul Lazăr era cam şubrezit pe ici, pe colo... Avem fişa dumnealui complectă (arată fişa iniţială)! Vom începe cu piciorul stâng. Tibia, niţel fisurată, ceva probleme de circulaţie, ceva varice, ficatul mărit... Dar cu medicina asta modernă, va fi floare la ureche să re îmbolnăvim inclusiv de colita aia nasoală a lui. Zi mersi că răposatul nu era cardiac! Nişte carii, mda... pot să mai aştepte până la viitoarea vizită, după ACOMODARE. Nici n-o să te doară prea tare, ştii? Important e să te simţi, cât mai exact, (încet, să nu-i facă martori pe poliţişti la încălcarea regulilor de identitate), exact ca ăla, ca mortu’, ca artistul Lazăr Gorchi... Artist fericit, dar cu uşoare mâncărimi şi sporadice convulsii! Să te doară exact ca pe el, să te mănânce exact ca pe el, să te usture exact ca pe el: asta-i legea! Uite, sunt şi bonusuri: avea privirea bună! Chiar îţi dregem şi ochiul acesta stâng (ridică puţin plasturele de pe arcadă), cam paradit. (admirativ) Dintr-un pumn baban, bănuiesc... (...)  

 (Victor Cilincă – OFF sau REGELE SCHIMBĂRILOR)

„Cum să vorbesc eu despre o scriitură de teatru, când eu n-am scris nici măcar o cerere de iertare către Shakespeare? Lucruri foarte delicate, sprijinite pe simboluri prea rafinate despre o lume care, şi când doarme – doarme teatral. O desfăşurare de forţe extraordinară într-o piesă care cred că va avea parte de o reuşită măcar personală, dacă nu şi pe linia Vlad Vasiliu; cred că este o piesă în totală armonie cu Apocalipsa şi sper să le apuc pe amândouă: şi sfâşitul lumii, şi punerea în scenă a piesei. În rest, Dumnezeu cu mila!” (Ion Zimbru)

„Pare lucrarea unui arheolog care descoperă un ciob pe baza căruia poate descrie o întreagă societate umană; stilul este cursiv, uşor argotic şi încărcat de o simbolistică aparte.” (Constantin Florea)            

„În anumite pasaje, limbajul mi se pare prea comun – un fel de identitate clonată, personajele  n-au, fiecare, identitatea sa proprie a limbajului, sau poate este vorba de un limbaj marca Victor Cilincă; se remarcă umorul cinic cu care autorul ne-a obişnuit; se vede o luptă împotriva sistemului, a cenzorilor, a clişeismului; nu sunt acceptate regulile societăţii; transpare ideea că, deşi fizic omul poate fi schimbat, nu poate fi schimbat ca mentalitate.” (Simona Vartolomei)

„Am avut mai puţină aderenţă la simbolistica textului; autorul are multe nobile intenţii, dar finalizarea rămâne în coadă de peşte; în rest, am rămas cu plăcerea textului, a unei noi lumi create; la nivelul imaginii, autorul mi s-a părut un păpuşar priceput care în final intră şi el în joc/ scenă; pare totul demonizat, de o lipsă de speranţă cataclismică, un fel de tristeţe fără de sfârşit specifică unor categorii socio-profesionale cu care nu am rezonat; un registru cinic în care-l găsim pe Victor Cilincă – dar, cam disipat şi generos cu simbolistica jocului până la devălmăşie.” (Stela Iorga)

„O utopie cu un substrat distopic; personajele trăiesc într-o continuă tensiune pentru a-şi susţine aparenţa.” (Florin Buzdugan)

„Victor Cilincă confirmă că este unul dintre puţinii noştri scriitori letali: ideea piesei este fermecătoare, dă literaturii totul, numai că, pornind de la ideea amintită, prozatorul omoară dramaturgul, apoi dramaturgul omoară prozatorul şi tot aşa... Dragostea sa pentru literatura SF dă aici... o lovitură de teatru, distopică sau nu... Poate că este prea mult marca Victor Cilincă, dar pe un Eugen Ionesco nu te poţi necăji.” (a.g. secară)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Constantin Florea.    

Proză ambiţioasă şi poeme anti-globalizare, anti-economie de piaţă, anti...poezie

Simona Vartolomei a prezentat începutul provizoriu al unui roman, citind şi trei poeme dintr-un grupaj intitulat „fotografii supraexpuse”, Stela Iorga considerând că nu există o intersectare consistentă între aceste poeme şi liric, amintindu-i mai degrabă de poezia declamativă a lui Adrian Păunescu: „tentă de pamflet jurnalistic”, la proză constatând că există ingrediente literare, că „bucatele sunt bune” dar lipseşte o anumită „vrajă” care să armonizeze gusturile şi aromele, relaţiile personajelor mitologice (inspirate din folclorul românesc) părându-i-se reci, nefireşti... Victor Cilincă a observat la poeme sinceritate, dar şi lipsă de emoţii iar la proză a apreciat curajul autoarei de a provoca, dar nefiind convins de atmosfera rural-magică creată de o orăşeancă, de amestecul de şabloane, arhaisme, neologisme, termeni tehnici precum „incantaţie”... dar începutul este bun, te face curios, şi cu stilizare, revenire asupra textului, poate avea impactul dorit. Nicoleta Onofrei: „Îmi plac primele două versuri din primul poem... Restul, raţional sună bine, dar poezia este altceva... Proza: parcă n-ar crede în ceea ce a scris”. Cristina Dobreanu: „Poemele mi se par mai bune...”; Diana Balmuş: „Poezia mi se pare de un realism dureros, de o amărăciune plină de ironie; proza – reuşită, e greu însă să judeci un roman după doar trei pagini.”; Ana Maria Panagatos: „Mi-a plăcut stilul retoric al poemelor. Cel mai mult mi-au plăcut versurile: „iese adevărul de prin pădurile/rase ca obrazul de soldat... Proza pare un basm, dar anumite expresii mă scot din atmosferă”; Tatiana Nona Ciofu: „Dacă luăm textele ca exerciţii este bine... Dar nu ştiu de ce mi-a dus aminte de reţete de bucătărie...”; Gabriel Ghimpu: „Parcă a venit cu un rezumat” Laurenţiu Pascal: „M-a intrigat, dar tehnic mai este mult de lucru.”; Victor Cilincă: „E aşa cum ar spune Hemingway: dacă ştie cum o să continue, va fi O.K.”

a.g.secară

Astăzi, la sediul „Vieţii libere”, va citi Victor Cilincă.

Golgota stihiei

Pentru a găsi simplitatea şi autenticul în viaţă, a le surprinde şi de a le reda simplu în artă, fără înflorituri şi alte accidente, nu numai că îţi trebuie talent, dar ai nevoie şi de inteligenţă şi de o oarecare umilinţă faţă de viaţă si artă. Ion Avram le are pe toate. Fără apanajul cazurilor tari, extraordinare, unice, Ion Avram reuşeşte să sustragă generalul, esenţa tare a personajalor sale, a cazurilor sale. Şi sincer de mult nu s-a mai lăsat muţenia aşa la o şedinţă de cenaclu. Cuvintele se transformaseră în imagini vii, în replici şi poveşti aşteptate cu răsuflarea tăiată şi doar când Ion şi-a scos batista să-şi şteargă fruntea ne-am dat seama că suntem la Viaţa Liberă, în hol, la o şedinţă de cenaclu şi nu „Pe văile Golgotei”, cu Alexandru, mătuşa Anişoara, bunica şi unchiul Pavel. Reuşeşte să surprindă personaje stihiale (Stela Iorga) de tipul lui Lică Sămădău printr-o poezie a imaginii (Victor Cilincă). „Ion Avram este un om care nu se mai schimbă nici dacă moare. Are aceste fraze simple, fără adjective, nedecorate, care-i sunt specifice, şi un limbaj real al unor personaje reale cu toate dramele unei societăţi închise. Prinde flash-uri, peisaje care intră în contrast cu tensiunea romanului. Are multe simboluri, artificii-trimiteri de tipul linguriţa-alarmă. Este o proză cu muzică interioară”, a spus Victor Cilincă care, pornind de la proza lui Ion, s-a dus cu gândul şi la Hugo, Lorca, Slavici, Faulkner, dar şi la Marquez. „Portretizează succint şi plastic într-o proză plină de dramatism, de cruzime, care surprinde o lume guvernată de nişte legi primare, primordiale. Până la urmă poate fi şi o minitragedie greacă. Destinul se întoarce circular asupra celui care a ucis calul. Există duioşie în exprimare”, observă Stela Iorga. În concluzie, dacă reuşiţi să puneţi mâna pe volumul „Prin văile Golgotei”, veţi vedea balcanism, naturaleţe a limbajului (ca o frescă), cu un umor sănătos, sensibilitate şi multe altele.

Vineri va citi Simona Vartolomei.

Nicoleta Onofrei

Un delir de imagini sau despre proza Violetei Bobe

„(…) Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: «Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe». Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust prelingându-se pe covorul persan.”

(Violeta Bobe – Delirul)

    Vinerea trecută, ne-a citit Violeta Bobe o proză scurtă și o serie de poeme; după lectura propriu-zisă a prozei, Nicoleta Onofrei afirmă că „proza îmbină atmosfera caragialescă din schița D-l Goe și enigma a la Călinescu din Enigma Otiliei”. Nicoleta a mai spus că în text se găsesc multe explicitări ce nu fac bine textului, iar tabloul familial pe care ni-l prezintă autoarea este unul din exterior, incomplet, aproape redundant. Textul se salvează, totuși, prin o serie de imagini faine, Nicoleta încheind că textul are un miez anume, dar că mai trebuie lucrat. Asta pe de o parte. Ana Maria Panagatos, pe de altă parte, reduce proza la „expresii ce nu fac parte din text”, la „o proză ce n-are o linie care să poată fi urmărită”. Fără a o descuraja pe Violeta, Ana Maria apreciază ceea ce vrea să facă tânăra scriitoare, dar îi atrage atenția, totuși, că trebuie să persevereze și să acorde mai mare atenție la construcții și imagini.

    Cristina Dobreanu vede condeiul Violetei „în proză, cel puțin”. Aceasta spune despre Violeta că „are dinamism, sintagme care surprind – acest fapt ținând de haoticul (imaginației) autorului”. Cristina afirmă, în plus, că reușește să creeze o atmosferă decadentă, iar George, personajul principal, e foarte bine conturat, în text”.

    Stela Iorga spune că proza este departe de reușită; imagini foarte rare, pe alocuri bunicele, dar, spune aceasta, sonul auctorial lipsește cu desăvârșire. Stela Iorga i-a dat o serie de sfaturi Violetei în ceea ce privește compoziția prozei sau chiar a personajelor, recomandându-i să facă „exerciții” de portrete ale personajelor, de proze scurte, în care să se axeze pe o singură idee; „este totuși un pas mare înainte față de ce ne-ai prezentat în dățile anterioare, încheie Stela Iorga”.

    Sabina Penciu nu a reușit să înțeleagă poemele, spunând că au depășit-o, sfătuind-o să țină cont de sfaturile celorlalți. Sabina a mai spus că proza este mult mai reușită față de ceea ce prezentase anterior Violeta, iar alături de ea, Ioana Andrada Tudorie, a spus că proza este mai concisă, că oferă spontanul, neliniștea și că ridică un semn de întrebare (în fața existenței, bănuim noi).

Astăzi, la sediul Vieții Libere, ne va citi proză Ion Avram.

Florin Buzdugan

Proză Andreea Violeta Bobe

Delirul

George mânca de rupea pământul, iar în jurul lui dansau balerinele îmbrăcate în culori pastelate cu ursuleți de pluș în brațe. Pe masă, sticla de coniac, jumătate goală, jumătate plină, stătea ca un bibelou scump cumpărat de la anticariat. Fumul de țigară ieșea din nările scorțoase ale lui George, iar mustățile lui se legănau odată cu mișcările buzei uscate. Cutia cu trabucuri ședea tolănită pe covorul persan din sufragerie. Fetele nostime dansau după muzica pe care Toader o cânta la tobele tribale. Ca niște spirite dezlănțuite, dansatoarele făcură o horă sălbatică în jurul lui George, care deja amețise de la cinci pahare de băutură.  Toader simți că-l cuprinde moleșeala și adormi cu fața-n portativ.  Miruna, cel mai tânăr dintre toți petrecăreții, îl luă pe bețivul euforic de mâna stângă și-l duse-n balconul care dă spre stradă. Balerina  își linse buzele cu poftă, apoi îl mușcă pe George de lobul urechii cu minunatele ei piersici rozalii. Acesta, bucuros de insistențele tinerei, zâmbi șăgalnic și  scoase din sacou un mic ineluș. Miruna văzând micuța  bijuterie roși de uimire  în timp ce mustăciosul râdea cu gura până la urechi.

- Coniță, strigă el cu glasul răgușit, inelul ăsta l-am luat când am fost la București cu trenul. Acest mic obiect a aparținut unui boier de pe vremea domniilor fanariote și mi-am vândut pământul ca să-l cumpăr. Vezi tu frumusețea asta mică? Am să i-o dau fiicei mele mai mari. Ea e unica mea comoară și-mi doresc tot ceea ce-i mai bine în viață pentru ea. Îmi pare așa rău că nimeni nu o bagă și pe ea în seamă și mi se rupe sufletul când o văd tristă sub stejarul nostru. Când era mică, eu mă jucam cu ea spunându-i că acolo va veni un prinț care-mi va cere mâna ei. Pe atunci credeam că spusele mele sunt doar povești, dar acum văd că ea chiar s-a bazat pe vorbele mele și suferă că nimeni nu o bagă-n seamă. Nu înțeleg de ce! Are aproape patruzeci de ani și nu s-a realizat. A făcut literele, e bogată, are afaceri în Brașov și Sibiu, are câteva case în sudul Franței, dar nu-i îndeajuns. Știi ce-i lipsește? George se opri din vorbit, mai luă o gură de coniac, apoi începu cu un glas și mai răgușit: Îi lipsește o familie, iar eu nu voi avea nepoți care să-mi poarte sângele peste veacuri. Știi cât de greu e pentru un părinte care a realizat atâtea în viață să-și vadă unicul copil viu eșuând? Dintr-o dată George izbucnind într-un hohot de plâns.

Miruna  se uită cu ochii înlăcrimați la bietul bătrân, care-și plângea de milă, beat, afumat ca o bucată mare de slănină, apoi fugi, supărată, din fastuosul balcon îndreptându-se spre camera cu instrumente. În urma ei, aburi de iasomie și lavandă se împrăștiau ca un mister în drumurile străbătute de întunericul nopții. Eșarfa ei lila-violet căzu pe covorul persan printre trabucurile și paharele mânjite de coniac. Între timp Toader se trezi din somn amețit de aburii alcoolului. Începu să recite din Faust dansând pe muzica jazz care răsuna din tobele nebune. George își reveni din plâns și plecă să o găsească pe tânără căreia i-a simțit buzele cărnoase răsfirându-se pe urechea lui îmbătrânită. Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă: „Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe”. Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei, aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste Faust, prelingându-se pe covorul persan. Miruna cu ochii migdalați o mușcă pe Aglaia de ureche, iar femeia leșină zâmbind. George strigă ca din gaură de șarpe, distrugând blestematul obiect în mii de bucăți. Cu mâinile mânjite de ceară azvârli statuia zeiței în perete, spărgându-l. Nervos, își scoase bricheta și o sticlă de coniac din sacou.  Turnă băutură peste tot holu’ și dădu foc casei. Lărgi găuroiul din perete și fugi nebun, de nu știa ce-i cu el. Casa ardea ca o torță imensă în miez de noapte și George alergă urlând în pădure până când umbra-i dispăru printre copaci.