Lectură Ana Maria Panagatos

 

*

Într-o zi, oglinda nu-mi va mai  primi ochii treji

Nici franjurile de tine pe coapse.

Într-o zi, mă va  vrea scuturată de lanțuri.

Pe sub maiou

Se va stinge soarele

Și o  pernă-mi va spune

– E timpul să dormi, femeie.

*

sa le plesnească ochii celor care vor îndrăzni să privească

altfel decât se privește amintirea.

cu tandrețe și îngăduință adică.

să li se scurgă până în suflet machiajul

celor care nu renunță la măști

nici măcar când singurul spectator

rămâne oglinda.

*

Țâșnind din tine,  timpul

Mânjește un semn de întrebare.

Umbra  aceleiași femei în spatele tău

Tot mai în spate, mică, tot mai departe,

Ca un ecou decupat  din sunet.

 

Brusc nu mai știi dacă de el

Sau de tine îți e dor.

Nu mai știi să plângi răspunsuri

Și te pufnește râsul când nodul dezleagă

un bolnav de altă lume.

Un râs pe care nu știi să îl râzi decât

La  înmormântarea celor pe care i-ai purtat prin tine.

*

Te iert,

Că-n anotimpul nostru,

Dorul prinde mai bine sufletului.

Și-un pic de spirt în pantofii prea strâmți

Așază mersul.

Sau, cel puțin, tălpile

Primesc mai ușor gropile

Pământului.

*

Îți vezi conturul ca-n privirea unei nopți

Pictate de lumină

Și timpul dispare dintre voi

Ca un tablou furat din pânză

De același,  vinovat,

Clipit de gene.

 

*

Pește pe mal

luptând  să respire

în mai-mult-nisipul-decât-apa,

Îndes în nări cearșafuri

Prăfuite de tine.

                   Așa plăcut se îneacă dorul în dor.

 

Aripi în vitrină

 

Închideți magazinele

Cu rochii de mireasă.

Măcar toamna opriți-vă!

Mai sunt și păsări

Care zboară cu aripile lor

Iar  zborul nu se vinde

Și nu se cumpără

Nici măcar în stațiile din centru.

*

Luna se aprinde toată

Și crapă ca o oglindă scăpată de cer

În  casa fără lampă.

Gâtul, în același ciob cu  inima.

Vocea se zbate între bucăți de sticlă.

Ca la un bal mascat, visele

Se inghesuie   în rama.

Buzele  șușotesc

În ritm sacadat de toacă.

Ochii neclintiți în ciobul

În care copilul,

E hrana  pentru lupi.

*

Lasă visele s-adune pietre,

iertarea trebuie zidită.

Păcatul – să rămână păcat curat

Sânul meu stâng

să se vindece de linia vieții

din palma ta.

*

Când  ai început să-mi măsori inelarul,

Când ai început să-mi potrivești

Compasul în piept

Timpul s-a simțit în plus, în minus,

îngăduit, ca într-un pat străin

Chiriașul.

 

Și ți-a plăcut să-mi măsori ritmul tocurilor

Plecând și întorcându-se

În fața aceluiași vizor

Umbrit de ecouri, țăndări de lumină,

Și pragul...

De după care o siluetă

Se dilată.