Prin văile Golgotei, Ion Avram (prefaţă şi fragment)

Cartea PRIN VĂILE GOLGOTEI, de Ion Avram, face parte din colecţia  EDITURII DACIA XXI din Cluj – Napoca intitulată: SCRIITORII LA EI ACASĂ.

În acest sens, EDITURA DACIA XXI , în colaborare cu primăriile unor localităţi, de regula săteşti, în care s-au născut scritori care, la data demarării programului, sunt/aufost membrii ai UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, a solicitat unor scriitori , după un criteriu propriu editurii, cărţi pentru editare sau reeditare.

Astfel, cartea PRIN VĂILE GOLGOTEI a apărut într-o ediţie revizuită, adăugită şi reîntregită în cadrul trilogiei proiectate de autor prin publicarea, una în continuarea celeilalte, a cărţilor ASTEAPTĂ-NE LAZĂRE, Editura NODURI ŞI SEMNE, 1996 - ca prima parte şi PRIN VĂILE GOLGOTEI, Editura DOMINUS ,2002 – ca partea a II-a, urmând o a treia carte/parte cu titlul provizoriu FLUVIU DE PIATRĂ care va completa şi întregi trilogia. 

 Prefaţă

ION AVRAM, STĂPÂNUL METAFOREI (prefaţă de Mihail Gălăţanu la romanul PRIN VĂILE GOLGOTEI)

INIMA O VOM FACE DIN METAL. CA SĂ REZISTE, REZISTE, REZISTE

Ion Avram are geniul oralităţii, aşa cum spuneam. Este un artizan al vorbelor care pornesc direct din inimă şi, abia  apoi se negociază la bursa zilei.

Natura lui este una, prin excelenţă, socratică. Suflul prozei sale este unul scurt. Şi cuprinzător.

De aici derivă toate binecuvântările şi, deopotrivă, metehnele scrisului său. Este primum movens în înţelegerea unui autor care a pornit de la poezie ca să ajungă la proză.

Dar nu este singurul caz. Sunt alte ipostaze mai ilustre.

Dintru bun început, exprimarea sa a fost una de natură poetică. Metaforică.

Metafora a fost instrumentul de obârşie al scrisului său. Şi puţinele versuri pe care le ştiu din Ion Avram mi le amintesc continuu – şi fac asta deoarece sunt antologice:

“Inima o vom face din metal,

spune profesorul.”

De ce? Ca să reziste. Reziste. Reziste. Ca şi ferestrele din reclama QFORT. Şi inima noastră rezistă, ce să facă? Şi se bucură la poemele lui Ion Avram. Care au început, ulterior, să fie articulate în proză. Şi aici rezidă, pesemne, întrucâtva, motivele nemulţumirii parţiale exprimată de criticul Alex. Ştefănescu, cândva, cu mult mai demult înainte de maturizarea scriitorului Avram, faţă de textele acestuia.

Dar simplul motiv că un critic de talia lui Alex. Ştefănescu s-a aplecat asupra scrierilor lui Ion Avram este o preţuire şi o implicită recunoaştere: Alex. Ştefănescu recunoaşte, totuşi, că există, aici, un obiect de discuţie.

Pentru că, altfel, el chiar nu se preocupă de fleacuri.

ELIPSE & FULGURAŢII

Şi noi suntem de aceeaşi părere: că textele lui Avram merită să fie supuse unui comentariu critic; pentru că sunt/se dovedesc consistente, mustoase.

Ele se trag din poezie. Şi un argument ar fi în acest sens exprimarea eliptică. Fulgurantă. Deconcertantă. Metaforizată. Unora nu le place, ok – şi resping această modalitate de prima dată. 

Ion Avram trebuie să îşi asume – şi, probabil, chiar o şi face – acest risc: de a nu ajunge la toţi cititorii.

Alţii acceptă convenţia şi discută în interiorul ei.

UN CONDEI CARE A FĂCUT/ISCAT O VOGĂ

Cert este că, după opinia mea, Ion Avram a făcut o modă, o vogă. Au fost alţi scriitori, mai tineri, care i-au urmat.

Ca stil, în această aglutinare, Ion Avram vine în siajul unui alt autor doldora de metafore: Fănuş Neagu.

Unii consideră că nu se mai “poartă” stilul acesta baroc. Bizantin. Dar e numai o îngustime de vedere. Literatura de bună calitate se poartă întotdeauna. Este deasupra modelor.

Da, sigur, a fost îndelung criticat abuzul de metaforă, de pe bucla ultimelor generaţii literare, care au cam expediat metafora în planul doi.

Dar chiar şi aşa, old fashion, textul lui Ion Avram are expresivitate.

EXPRESIVITATE

Orice i s-ar putea reproşa lui Ion Avram, dar nu că textele sale ar fi lipsite de expresivitate artistică.

Şi asta pentru că textul său este scris cu sufletul.

Avram este un sentimental – şi asta transpare, ca o calitate    de-a dreptul literară, în textele lui.

Nu degeaba subiectele sunt recrutate din spaţiul afectiv al copilăriei, al satului natal, al Cudalbilor.

Personajele centrale sunt chiar sentimentele autorului. Care se plimbă sub chipul tatălui – ori al mamei. Sau sub cel al rubedeniilor, unchilor, megieşilor.

COEZIUNE

Din motivele invocate mai sus, opera lui are coeziune. Volumele curg unul într-altul, cresc unul din celălalt. Sunt telescopice.

Ion Avram nu crede în scris. Scrisul său este oral. Pentru că întreaga ortoepie, punctuaţie, este una a inimii. Avram descinde din Medeleniul său personal, căruia îi şi seamănă unele fragmente ale prozei sale.

Avram nu a renunţat să scrie poezie. O scrie, acum, şi sub forma prozei. De aceea, nici nu poate scrie altfel. Nu se poate schimba. Este şi motivul pentru care părerile critice nu îl pot afecta (chiar dacă acest lucru ar fi bun ori rău). Rămâne imuabil – şi nu poate evolua pentru că asta e formula pe care a găsit-o – şi el, personal, nu are/ nu simte nevoie de o alta pentru a se exprima.

Nu în ultimul rând, proza sa este provincială. Şi nu într-un sens peiorativ spun asta. Sunt unii care au morbul “universalităţii” şi - tot năzuind să fie “universali” - cu orice preţ, se dau de ceasul morţii lor - şi exact asta nu reuşesc.

În acest context, Avram rămâne – şi reuşeşte să rămână - provincial.

El ne ia acasă la el pe toţi.

Ne duce la Cudalbi – şi ne şi întoarce.

Este, de altfel, şi motivul pentru care îl preţuiesc: este autentic.

Şi încărcat de emoţie.

PORTRET (NECONVENŢIONAL) DE SCRIITOR

Dar cine este Ion Avram?

Blond, jucător de tenis, bonom şi boem în acelaşi timp, din neamu' lu' alde Ţugui, bre, de pe dealurile covurluiene, el are o casă părintească (pe care poate să o mângîie, blând, pe frunte) tocmai la Cudalbi, nume frumos, cu zăpadă în păr şi cai albi. Am băut apă din fântâna casei lui, dar el nu dintr-a mea.

Are aplecare înspre proza scurtă, a se vedea ZGOMOTUL ŞI HÂRTIA – şi este una dintre „pietrele” literare pe care s-au construit ultimele generaţii de scriitori la Galaţi.

El, biblicul Avram, este şi expertul nostru în tei şi, mai ales, în plopi – cum se vede din proza sa scurtă. Pentru că plopul este un copac hieratic, care, într-un fel, îi seamănă. Se înalţă şi rămâne în singurătatea lui, deşi este înconjurat de prieteni.

Schiţele lui, proza scurtă, este, aşa cum am mai amintit cândva, îmbibată de stafia lui Caragiale. Şi nu-i şade rău.

Şi încă un ultim lucru: Ion Avram nu a scris mult. Nu are o operă întinsă. Dar, pe bucla literaturii despre sat, a marcat, pe hartă, un loc al său – şi numai al său.

Râmâne ca timpul să îi dea şansa – pe care o jinduim fiecare – de a-şi desăvârşi, pe cât îi este sieşi omeneşte cu putinţă, opera.

NOTA: Prezentarea de pe coperta IV apartine scriitorului Ioan Vădan – Director Editura DACIA XXI – Cluj Napoca

PRIN VĂILE GOLGOTEI - fragment

De la fereastrã.

Foşnet de tei. Umbre pe asfalt. Vântul - peste oraş - pasãre. Transparentã. Miticã. Dinspre nord. Prin somn. Prin nesomn. Neadormirea clipei trecând. Ca şi cum n-ar fi aşa înfierbântatã. Ca un blestem. Ca o boalã.

Şi iatã cum poţi întrezãri nemoartea celui plecat, prin acea parte de rãmânere în memoria fiecãruia dintre cei neplecaţi. Şi când zici: aceapartederãmânereînmemoriafiecãruiadintreceineplecaţi, trebuie gândit nu ca într-un proces verbal de memorare, ci ochii minţii sã vadã procesul din aproape în aproape, pânã când ceea ce i s-a dat ei, minþii, sã înţeleagã, va fi înţeles.

Cãci, iatã: fiind om, vezi om şi memorezi parte de om; vezi urmã de om şi memorezi parte de urmã de om; auzi glas de om şi memorezi parte de glas de om; vezi lucru lucrat de om şi memorezi parte de lucru lucrat de om; vezi frunzã şi memorezi parte de frunzã. Parte, adicã numai ce este compatibil cu tine, numai ce ţi se cuvine din om, din urmã de om, din lucru lucrat de om, din frunzã... Şi, tot aşa, fiind cal sau piatrã şi vãzând cal sau piatrã. Sau om. Vãzând. Şi tot astfel, auzind, mirosind, pipãind... Dezvãluindu-se, din aproape în aproape şi nuanţat, un fel de simfonie a memoriei.

Cum altfel sã-ţi explici cã, atunci, când ai ridicat, ca de fiecare datã, receptorul telefonului, cu un gest automat, nãscut în acest mare laborator pavlovian, lumea, şi când ai auzit-o pe sora ta: Alexandre, a murit mama! ai simţit nenorocirea numai dupã vocea pe care n-o mai auziseşi niciodatã aşa. Apoi, înţelesul cuvintelor autentificând mesajul, memoria a scos, ca pe un ţipãt, tocmai imaginea aceea, cu mama ta suind greu Dealul Gologanului, care nu se mai termina, parcã. Apoi, ca şi cum ceea ce devenise mama ta te vedea încã, pe tine, cel neplecat, ai visat-o urcând chiar dealul acela, ca pe o Golgotã. Şi tu, care o aşteptai în vârf, ai întins mâna şi ai ajutat-o sã treacã peste coama aceea abruptã şi rea. Şi privind de acolo, ca din cer, ai senzaţia cã îi vezi şi îi ştii pe toţi cei de prin vale, fiecare la treburile lui şi urcând. Priveşti şi te miri cum de-ţi apare dealul singur, în mijlocul unei vãi largă la nesfârşit şi lin coborâtoare, ştiindu-i şi vãzându-i pe toţi, deodatã, cei nãscuţi şi nenãscuţi, fiecare rãsãrind în dreptul crucii sale şi aşteptând, rãbdãtor şi cuminte, un semn! Ai întins mâna şi ai ajutat-o, cu un fel de convingere, cã-i ajuţi pe toţi cei din vale, ca şi cum mâna ta ar fi fost o sumedenie de mâini întinse, privind şi nemirându-te, când te-ai vãzut întinzându-ţi mâna ţie însuţi, care erai, în acelaşi timp şi în vale, urcând.

Şi ca şi cum reflexul pavlovian ar lucra şi asupra lui însuşi, de câte ori sunã, de atunci, telefonul, ridici receptorul cu mâna tremurândã şi rugându-te. Vãzând astfel, cum firul evenimentelor îşi schimbã semnificaţia pe care o considerai, cu oarecare înfumurare, inatacabilã şi certã. Dacã pânã atunci o vedeai sau o ştiai pe mama ta împletind un pulover pentru tine, gândeai cã se chinuie prea mult, când sunt atâtea maşinãrii moderne şi rapide. Nici ca model nu te încânta prea mult. Dar, nu-i spuneai, ca sã n-o superi. Şi credeai cã, purtându-te astfel, este mai bine. Şi cã ţinuta ta moralã ar avea înãlţime şi delicateţe. Acum iei puloverul, îl strângi la piept, îl mângâi cu tandrã tristeţe şi gândeşti: acest pulover este împletit de mâinile mamei mele. Şi chiar simţi cã poartã un mesaj, o rugãciune ocrotitoare, şi-ţi propui sã-l porţi cât mai atent şi respectuos, sã-l ai cât mai mult. Constaţi cu uimire cã vezi altfel lucrurile. Şi acest altfel, deşi nu ţi-l poţi explica, îl simţi ca pe o schimbare în bine, ca pe o vedere, dintr-un unghi mai intim, a lumii acestei vieţi. Fiind recunoscãtor mamei tale, te bucuri abia acum şi regreţi. Şi-i ceri iertare pentru acest abia acum. Speri cã vede bucuria şi regretul. Şi cã-i ceri iertare. Tot aşa ţi se dezvãluie cum, în toatã viaţa ta, ai crezut cã a şti înseamnã a putea. Şi, dintr-o datã, sã cunoşti şi sã te minunezi cã, de fapt, a simţi înseamnã cu mult mai mult a putea, decât a şti. Şi aceasta sã-ţi arate ignoranţa, egoismul tãu apãsãtor, purtat cu încãpãţânare neînţeleasã acum, ţie însuţi. Şi sã te deschidã semenilor tãi, cãrora trebuie sã le-o împãrtãşeşti ca pe o pacoste, dar şi ca pe o bucurie întru calea aceea, despre care auziseşi ceva. Apoi, din curiozitate, apoi din dorinţã, apoi din credinţã, cu bucurie, ai început s-o cauţi şi chiar s-o întrezãreşti, uneori. Şi privind din acest unghi nou, sã ai conştiinţa clarã a existenţei strãmoşilor, luînd-o înapoi, din fiu în tatã şi din tatã în fiu. Existenţã aproape palpabilã a unei lumi în care ei au plecat şi sunt.

Cãci cum altfel sã vezi lucrurile, când Irina, sora mamei tale, Maria, te poartã prin cimitir, sã-ţi arate: “o iei pe cãrarea asta, pânã ajungi la moş’tu Ilie Drãgan ,vezi cã scrie!... dupã trei morminte, faci la stânga şi-i gãseşti acolo; hai sã-ţi arãt!” Şi îţi aratã o pãdure de cruci din ce în ce mai înclinate, mai vechi. Şi tu, vãzându-le, ca şi cum cele noi şi drepte au rãsãrit din cele vechi şi înclinate, auzi şi înţelegi ce-ţi spune, dar ceva din fiinţa ta nu este acolo, pânã când începe pomelnicul acela lung pânã la rãtãcire, pânã la uitare: “aici este mama noastrã, Marghioala, lângã tatãl nostru, Ştefan, bunicii tãi, Dumnezeu sã-i hodineascã!... aici este mama mamei noastre, Smaranda, şi aici, tata mamei noastre, Iordache; iar aici, mama tatãlui nostru, Simina, şi aici, tata tatãlui nostru, Gheorghe, bunicii noştri, Dumnezeu sã-i hodineascã!..., ştiu de la mama; aici este mama bunicii mamei, parcã Ioana; şi aici, tata bunicii mamei, parcã Vasile, Dumnezeu sã-i hodineascã!... ştiu de la bunica.”

Încercând sã fii cât mai atent, ai senzaţia cã te pierzi în aceastã înşiruire, dizolvându-te. Şi, deodatã, ţi se relevã cã zicând mânã, ochi, picior, nu înseamnã nimic fãrã mişcarea acestora; şi ce înseamnã sã spui pom şi sã vezi pom şi sã nu ştii rãdãcina pomului. Privind plantaţia aceea de cruci, simţi cã pluteşte în jur o chemare stranie, un fel de aşezare cosmicã în afara conştiinţei tale şi te înfiori la gândul cã toate acele evenimente apocaliptice mai sunt şi altceva, decât cuvânt scris.

De la fereastrã, memoria, ca în palmã.

Cimitirul pustiu. Cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. Pustiu. Cruce lângã cruce. Mormânt lângã mormânt. Cavouri. Grilaje. Lemn. Piatrã. Fier forjat. Cavoul cel mare, din mijloc. Alde Nistor! Liliac. Mult liliac înflorit. Pomi. Umbrã. Fructe. De suflet, nu de trup! Iarba. Florile. Nu se vede pãmântul, subpãmântul. Cerul - larg, senin. Un nor alb, singur. Dupã ramuri - vântul dinspre nord, uşor. Alei. Cãrãri. Cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. Frunze uscate, moi. Pe cãrare. Un fâlfâit de aripi. Iarba. Florile. Liniştea. Mormânt proaspãt. Fum de tãmâie. Lumânare aprinsã. Scâncetul femeii. Geamãtul ei înãbuşit. Irina, sora Mariei. Ca-n palmã liniştea. Deodatã, bocetul. Sfâşiere. Strãfulgerare. Peste liliac. Peste iarbã. Peste fire. Pânã la norul cel singur. Pânã dincolo.

Marieee!... Mãrioarî!... Sorooo!... Surioarî! s-auzea. Di ci, soro, ai plecatu?!... Di ci, soro, te-i dusu?!... Şî pi noi cui ne-i lãsatu?!

Strigãt. Geamãt înãbuşit. În genunchi. Îmbrãţişând mormântul, pãmântul, subpãmântul. Legãnându-se. Broboadã neagrã. Taior, fustã, pantofi. Negre. Lacrimi. Gene roşii. Mângâind, îmbrãţişând mormântul, pãmântul, subpãmântul.

Aude, vede, ca şi cum nu este acolo, în picioare, în faţa mormântului, în dreapta mãtuşii Irina. Mâinile, cruciş, una peste alta. Nedumerire. Spaimã. Mut. Fãrã lacrimi. Nu crede ce vede, ce aude. Nedumerirea, spaima - pânã la norul cel singur....

Tatãl nostru carele eşti în ceruri... în ceruri... în ceruri....

Rostogolire. Vuiet închis.

...în ceruri... în ceruri...

Ecou. Rostogolire. Vuiet deschis. Cu bocet cu tot.

...Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mãrioarî!...

Îmbrãţişând pãmântul, subpãmântul. Sfâşiat. Gemut. Pânã dincolo de norul cel singur.

O vinit, soro, Alisandru, la tini, sorooo!... Ţ-o adus Alisandru flori, sorooo!... şî tu nu ti scoli sî li primeşti, sorooo!...

Mormântul. Pãmântul. Subpãmântul.

...Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mãrioarî!... ochii tãi n-or sî mai vadî floari di câmpu!... urechili tãli n-or sî mai audî cântic di pasîri!... chişioarili tãli n-or sî mai facî urmi pi cãrari!... nişi umbrî n-ai sî mai fii, sorooo!...

Strigat. Gemut. Îngânat. Smulgând, ici-colo, iarba. Aşezând florile, lumânarea, tãmâia. Ca-n palmã aude, vede.

Subpãmântul, dincolo de norul cel singur...

Tatãl nostru carele eşti în ceruri... ceruri... ceruri... Sfinţeascã-se numele Tãu... numele tãu... Vie Împãrãţia Ta...

Cum?... Oare cum?... Ce?... Oare ce?... Poate, nimic!... Poate, nimeni!... Nici nu te gândi!... Nici nu te gândi!...

Rostogolire. Vuiet. Ecou.

...Şi ne izbãveşte de cel viclean!... Amin!...

...Fãrî uşî di ieşîtu... Şî fereastrî di privitu...

Spaimã. Nedumerire.

Din cireş, o vrabie, direct pe cruce. Miratã. Liniştitã. Parcã nici nu ar fi acolo. Privindu-l. Vorbindu-i, parcã. Întrebându-l: de ce plângi, omule? Linişteşte-te! totul e bine! îţi spun eu! totul e bine.

Ca şi cum ea, pasãrea, ştie, are voie ceea ce el, omul, nu ştie, nu are voie.

Soarele, de un stânjen, pe cer.

De la marginea cimitirului, ca sã nu mai audã, auzea.

...Lutuleee!... Pãmântuleee!...

Pânã dincolo, ca-n palmã.

Aşa bocea Irina, sora Mariei.

Aşa boceşte memoria lui pândind prin moarte, prin nemoarte. Acel ceva purtându-l, de fiecare datã, cu desperare, dar şi cu bucurie, sã-i gãseascã acolo, întotdeauna acasã, cu aşteptarea aceea definitivã pe chip.  Numai cât închide ochii, de la fereastrã.

Iatã-l pe tatãl lui, Ştefan Ţugui, pe prispa lateralã a casei, cu picioarele într-un lighean vechi, ştirb, cu smalţul sãrit. Apã rece. Mâna dreaptã botezând picioarele. Pantaloni largi, suflecaţi. Genunchi proeminenţi. Piele şi os. Ochi albaştri. Privire subţire prin ogradã. Lumina. Salcâmii în floare. Direct pe cer, parcã. De acolo, de pe prispã. De aici, de la fereastrã. Vãzând pânã şi cum aerul îi umflã pieptul, sufletul. Pânã şi gândul - ceas vechi... tic-tac!... tic-tac!... obosit, fãrã nici o direcţie. Apa înfioarã pielea, tictacul. Ce minune şi apa asta! Cum i-o fi dat lu’ Dumnezeu prin cap sã facã apa?!  Pânã şi faţa alungitã, arsã de soare, miratã, deasupra ligheanului. Scândura prispei, crãpatã, putrezitã, intratã în pãmânt, cu casã, cu tot. Cotlonul de varã, alãturi. Cuptor, masã, douã scaune. Dulap de lemn, cu douã uşi. Lãdoi cu capac. Pe dulap: strãchini, farfurii, cãni, oale de lut. Pline: lapte, brânzã, carne, unturã, ouã. Oale de lut goale. Pe perete, în cuie: sitişcã, lopãţicã. În grindã: usturoi, ceapã, ardei, cimbru, în legãturi. Prichici: chibrituri, sare, linguri, chisoi, cuţite. Lampa, prosopul, candela, icoana. În cui. În perete. Pereţi albi. Var proaspãt. De Paşti. Lãdoi deschis: fãinã, covãţicã, ciur, fãcãleţ, lopãţicã. Femeia, desculţã, aproape înaltã, deasupra plitei. Pardosealã de lut roşu. Pisica, la picioarele ei. Mare, neagrã. Cratiţa şi ceaunul - pe plitã. Foc iute. Abur de sub capace. Zarzavat fiert. Limba femeii, iute. Voce neutrã, monotonã.

- Ai adãpat animalele?

 Alexandru vede pânã şi cum pisica deschide ochii. Pupilele - suveicã, ascuţite, negre.

- Vezi-ţi de borşul tãu acolo, muiere! neutru, monoton.

Şi cum pisica închide ochii: sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! la picioarele femeii.

- Numai de n-ar fãta noaptea...

Ridicând capacul. Mestecând în cratiţã. Lingurã de lemn, lungã, mare.

- Poa’ sã fete şi noaptea, da’ sã nu fete greu...

Botezând picioarele, privind subţire. Focul pocneşte. Soarele nu se mai vede de salcâmi. Tictacul, aproape:

- Numai sã iasã cu capu’ înainte. Sã nu se chinuie. Altfel n-are cum. Cã-i voinicã. Şi are crupa latã. Poate fatã cal. Şi poate o fi alb, ca tat’su. Şi dac-o fi alb, îl las armãsar. Ca sã nu se piardã sãmânţa. Şi-l dau lu’ Alisandru. Cã i-am promis. El crede c-am uitat?!... Da’ n-am uitat. E-hei! poate a uitat el...

Privirea - subţire. Memoria - subţire. Tictacul - departe: soarele coborând încet - încet, sub coama dealului. Dealul umbrindu-se încet-încet, întunecându-se la poale. Turma liniştitã - în urma ciobanului. Copilul, încolo şi încoace, prin iarbã. Câinii, încolo şi încoace, în jurul copilului. Din deal în deal, cerul aşteptând stelele. Prin faţa soarelui, un cal alb, alergând direct pe cer. Tatã! Tatã! Uite un cal pe cer!... Nu-i pe cer, bãiete! Aşa se vede!... Da’, uite copitele, tatã! Nu atinge pãmântul!... Îl atinge, bãiete, îl atinge! Da’, aşa se vede din cauza dealului!... Tatã, vreau şi eu un cal alb!... Vei avea un cal alb, bãiete! N-am uitat. Vei vedea cã n-am uitat, bãiete... Cal alb... Da’ poa’ sã fie şi iapã... Cum o vrea Dumnezeu...

Umbra salcâmilor se lungeşte. Gãinile: câr! cârrr! câr! cârrr! în jurul prepeleacului.

- Mâine sã te scoli mai devreme, sã-l prinzi pe frate’tu Alec, sã-i ceri rariţa!... Cã, dacã dai peste cumnatã’ta, iar o   sã-ţi spunã, ca anu’ trecut, cã-i stricatã!... Parcã a adus-o de la mã’sa!...Tat’tu o zis pe patul de moarte cã, dacã ia el plugu’, tu sã iei rariţa!... Şi sã vã ajutaţi unu’ pe altu’!... Da’ nu, el ia şi plugu’ şi rariţa!... Nu-i de ajuns cã i-a pus casa pe numele lu’ fecior’su!... Nu-mi pare rãu!... Aşa o vrut tat’tu şi mã’ta!... Dumnezeu sã-i hodineascã!... Erau în aceeaşi ogradã, sã nu se piardã casa, sã ne aducem aminte!... Da’ nu tot!... Aşa o zis tat’tu: “am douã cãruţe, una o ia Ştefan şi una o ia Alec!...”   N-o zis aşa?... Erai şi tu acolo: “dacã Ştefan ia caii, Alec sã ia vaca, cu viţel cu tot, c-aşa-i bine, şi sã nu vã certaţi, cã râde lumea!... Da’ nu, el ia şi caii, şi vaca, şi viţelul!...”

- Am spus sã-ţi vezi de borşul tãu, acolo!... Nu te doare gura?... Am mai auzit asta de o mie de ori!... Toatã ziulica: taca! taca! taca! taca!... Moarã hodorogitã!...

- Eu, cu urechile mele am auzit: “oile sã le daţi în douã: jumate - Ştefan... jumate - Alec!...” Da’ nu, el le ia pe toate!... Ţi-aduci aminte cum urla ca turbatu’: “nu pleacã nimic din ograda asta!... Numai sã îndrãzneascã cineva, cã-i iau capu’ cu sapa!...” Lãcomia, asta este!... C-ai vãzut Toader Buleandrã...  credea cã, dacã are puşcã, este mare şi tare, ş-o tras cu puşca-n Dumnezeu... da’ ai vãzut... fata i-o chicat din cãruţã, direct în cap, de ş-o rupt gâtu’... femeia i-o murit de ofticã... iar fecior’su umblã cu boaşele umflate... de nu se mai uitã nimnea la el... tot din cauza lui... cã l-o pus la greu, de lacom ce este!... Sã tragi cu puşca-n Dumnezeu!... Doamne, iartã-ne!... aşa ceva nu se face!... Aista-i frate?!... Mai bine un strãin!...

Focul, iute. Limba femeii, iute. Pisica - sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! Privirea prin ogradã. Tictacul:   ce-nseamnã iarba verde!... O gãleatã de lapte!... Plinã ochi!... Sã nu fie de deochi!... Şi cât o mai supt şi viţelu’, sãracu’!... Cã muierea nu-l lasã decât sã moaie ugeru’!... Da’ cu ce vrea sã creascã?!... Cu aer?... Lãcomia, asta este!...

Umbra salcâmilor, pânã peste drum.

- Da’ Dumnezeu i-o arãtat, c-o venit legea cu pãmântu’ şi nu i-o dat decât juma’ de hectar. Dacã era om de omenie, îi dãdeam şi lui douã-trei hectare din zece. Putea sã primeascã şi el, nu zece... douãzeci!... Cã tat’tu o avut şaizeci de hectare şi trebuia sã ni le dea înapoi pe toate, cã erau moştenite şi cumpãrate cu sudoare, nu furate!... Da’ au votat cu cine au votat!...Toatã viaţa au fost învãţaţi sã fure şi sã ia cu hapca!... Şi au votat ca sã-i acopere pe hoţi şi pe nemernici, da’ au înghiţit gãluşca!... Le-a dat numai juma’ de hectar şi acu-i cu ochii pe pãmântu’ nostru... S-a-ncheiat a şarlatanului!... Cã avem acte în regulã şi nu mai poate lua el cu hapca, aşa,  cum o fost învãţat!... Poa’sã vinã şi cu papa Pius de la Roma!... Dacã era om de înţeles, eram şi noi şi-i dãdeam nu jumate... da’ douã-trei hectare tot îi dãdeam... are şi el patru copchii şi ţi-i frate!... Da’, aşa, sã se-nveţe minte!... Cã fratele-i frate!... Şi-aşa o zis tat’tu pe patul de moarte!... Eu cu urechile mele am auzit!...

Ia rânza din lighean. O bate cu cuţitul în palmã. O taie. O curãţã. Aruncã pieliţa departe. Doi cocoşi o prind din zbor. Trag de ea. Cârâie. Bat din aripi.

- Ce-aveţi, bã? Ce nu v-ajunge?

Picioarele - curate, rãcorite. Via din faţa casei, proaspãt sãpatã, tãiatã, aliniatã, îi bucurã privirea. Tictacul - aproape: ce ştiu muierile! Tictacul - departe: mititel-mititel... da’, inima mare! Cum o avut el curaj, aşa mititel, sã ia calul de cãpãstru, sã se suie în cãruţã şi, de pe scoarţã, direct pe cal?! Şi calul, sãracu’, parcã ştia cã-i mititel, şi n-o fugit!. Dãdea cu biciu’ şi cu picioarele în el, da’ n-o fugit!... L-o trântit în faţa lui şi s-o oprit îmboldindu-l cu botu’, sã se scoale... Parcã-i spunea: hai, scoalã, nu te speria, c-am glumit!... Doamne, ce fricã am mai tras!... Când l-am vãzut de departe, am înlemnit, apoi am început sã alerg şi sã strig: nu mai da în cal, Alecule! nu mai da în cal, Alecule!... Ca sã nu fugã cu el, sã-l trânteascã şi sã-l omoare... Da’ el parcã n-auzea, lovea într-una cu biciu’ şi cu picioarele!... Da’ calu’ n-o fugit!... L-o trântit uşor, alunecându-l pe gât... Cã putea sã fugã, sã-l arunce şi sã-l omoare... Mare curaj la un plod!... Şi la treabã se-nfigea... Când ridicam plugul în cãruţã, cu frânghia, îşi bãga pieptu’ sub plug şi ridica puţin, câte puţin, sã pot înfãşura frânghia la mãnuşa cãruţii... Cã eram prea mici şi nu-l puteam ridica dintr-o datã... E-hei!, ce ştiu muierile!... De mititel o avut pieptu’ voinic, de      i-am zis Alec Pieptosu, cã aşa i-o rãmas şi numele...

Jucându-se cu apa. Plesnind-o cu tãlpile.

Lacom? Da’, lacom! Da’ şi la muncã-i lacom! Aşa-i el! Aşa l-o lãsat Dumnezeu! Da’ la greu nu te lasã!

Femeia, deasupra plitei.

Reproş mut în ochii bãrbatului.

Muierea nu ştie, n-are de unde sã ştie... E-hei! noaptea aceea, în Valea Gologanului, când fugeau nemţii de ruşi!... numai noi doi, aşa mici, cum eram, singuri pe toatã valea... Cã tata nu avea de unde sã ştie cã fug nemţii, ne-o lãsat la stânã... Şi cum dormeam amândoi în cojocul cel mare al tatii, direct pe iarbã, acolo, în coasta vãii, Alec s-o trezit în mârâitul câinilor şi m-o tras de mânicã: scoalã, bâdie Ştefane, cã-i lupu’!... Şi când m-am sculat şi am ciulit urechile, nu era lupu’... Cã la lup, altfel se dau câinii... Era altceva... Cã au venit toţi trei câinii lângã noi, îndesându-se în cojoc şi mârâind... Şi noi, cu urechile ciulite, n-auzeam nimic... Atunci am crezut cã vine cutremuru’, c-aşa spunea mama, Dumnezeu s-o hodineascã!... Animalele simt cutremuru’ înaintea oamenilor... da’ nu i-am spus lu’ Alec, sã nu-l sperii... m-am fãcut cã nu-i nimic... şi i-am zis: hai, culcã-te, cã nu-i nim’nea!... câinii mârâiau speriaţi, şi eu aşteptam cutremuru’, şi-mi era tare fricã, nu ştiam cât de mare o sã fie... eu ştiam ce-i cutremuru’, cã mai prinsesem unu’..., da’ Alec nu mai prinsese... Şi mã gândeam cã, dac-o fi unu’ mic, nici n-o sã-şi dea seama... Mã rugam: dã, Doamne, sã nu fie mare! şi n-am mai ciulit urechile... Cã era o linişte!... Numai stelele care se vedeau şi greierii care s-auzeau, şi mârâitul câinilor îndesându-se în cojoc... Hooo, Tuluc! Hooo, Ursoaico! Hoooo, Leule!... Îi mângâiam pe cap şi aşteptam... cutremuru’ nu venea... Şi atunci m-am speriat eu foarte tare... Cã dacã lup nu era, cutremur nu era, atunci ce era?!... Mi s-a ridicat pãru’n cap, mã îndesam în câini şi câinii în noi, şi-l ţineam strâns pe Alec, nu-i arãtam cã mi-i teamã... da’, el o simţit... Cã m-o-ntrebat şoptit: ce-i, bâdie Ştefane? Ce-i?... Nu-i nimic, Alecule! Dormi, cã nu-i nimic!... M-am uitat jos, la turmã: era liniştitã... Lup nu-i!... Am tras cu urechea... Cutremur     nu-i!... Atunci, ce-i?... Deodatã, s-a auzit huruitul încet, lung, prelung, dinspre Bãleni: Hurrr! Hurrr! Hurrr! peste mârâitul câinilor, peste greieri, peste toatã valea... Hurrr! Hurrr! Hurrr!... Auzi, bâdie Ştefane?... Aud!... Ce-o fi, bâdie?... Nu ştiu, Alecule, nu ştiu!... Vântul aducea huruitul din ce în ce mai aproape... Când am vãzut peste coama dealului raze de luminã, mi-am dat seama cã-s tancuri, ne-am ridicat sã privim... Ce-o fi, bâdie Ştefane, ce-o fi?... Tare mai era speriat, mititelu’ de el!... Tancuri, Alecule! Tancuri! - i-am zis. Ce sunt tancurile, bâdie, m-a întrebat. Tancurile sunt care auzim noi bubuind, când bubuie!... Care trag în oameni şi-n case, ca sã-i omoare, când îi rãzboi! i-am zis. Cã nici eu nu ştiam prea bine ce sunt... Şi cine trage cu tancurile, bâdie?... Nemţii trag în ruşi şi ruşii trag în nemţi!... Una dupã alta, una dupã alta, luminile au început sã treacã valea, toatã noaptea... În timp ce noi ne uitam, câinii mârâiau la tancuri... Cãtre dimineaţã, dupã ce au trecut toate, am mai stat puţin şi a apãrut maşina aceea, care de-acum se vedea, cã se crãpase de ziuã şi era şi mai aproape de noi, parcã încurcase drumul... S-a oprit sus, pe coastã... Nişte oameni s-au dat jos din ea, au dus un om mai încolo şi l-au împuşcat, apoi s-au întors de unde au venit... Când am plecat cu turma, am luat-o în direcţia aceea, sã vedem ce-a fost... Dupã haine, mortu’ era neamţ... Ne-am uitat mult, cum stãtea cu faţa-n sus, cu mâinile pe lângã el... Parcã dormea... Cã nu se vedea sânge... Doar o gaurã în veston... Şi mititelu’ de Alec îl mângâia pe faţã, iar eu îl cãutam în buzunare... I-am gãsit ceasul şi fotografia cu femeia aceea şi copilul care semãna cu Alec... Ne-am uitat mult la fotografie, cã era tare frumoasã femeia!... Şi Alec o zis c-o fi nevasta şi copilu’ neamţului...     I-am pus poza la loc... Da’ ceasu’ i l-am luat, cã l-am dus la ureche şi era bun... Am tras o fugã pânã la stânã, am adus hârleţul şi am sãpat sã-l îngropãm... Când l-am aşezat în groapã, am spus Tatãl Nostru şi am vrut sã dãm pãmânt peste el, Alec o zis: bâdie, hai sã-i lãsãm ceasu’, cã tare-i singur!... Mie mi-a venit sã plâng şi i-am pus ceasu’ la loc, aşa, mergând, cum era...

O fi Alec lacom acuma... da’ n-o fost mereu aşa!... Ce ştie muierea!... Rãutatea lumii te schimbã... da’ eu ştiu cum o fost... Şi nici acum nu te lasã la greu, dacã, Doamne, fereşte! e nevoie...

- Ai muţit! Pentru cã am dreptate! De asta! Dacã n-aş avea, n-ai sta aşa, cu picioarele-n lighean şi cu ochii aiurea! Cine te vede, poa’ sã spunã cã te-ai smintit! Mai bine te-ai ridica sã tragem masa!... Cã mâine trebuie sã te scoli mai devreme, sã-l prinzi pe frate’tu Alec, sã-i ceri rariţa!... Da’ eu vorbesc, eu aud!...

- Am spus sã-ţi vezi de borşul tãu, acolo, muiere!...

Aude. Vede. Pânã şi rãcoarea coborând odatã cu umbra, din salcâmi.

De la fereastrã.