Stela Iorga, singurătatea firului de borangic

Proza scurtă a Stelei Iorga, „de un realism bine îngrijit, sunt asemeni unor picături amare dintr-un ceai pe care nu l-ai băut niciodată, asemeni unor statuete de porţelan lipite cu superglue” (Mirel Floricică).

„Textele sunt scrise cu un înalt simţ al trăirii. Stela Iorga creează în aceste crâmpeie de viaţă o atmosferă a timpului şi a spaţiului, pe de o parte, şi o <<inginerie a textului>>, pe de altă parte, în a-şi evoca imposibilul vis” (Ion Avram).

Simona Toma observă faptul că autoarea se simte bine în spaţii restrânse unde reuşeşte să-şi contureze bine personajele. Textele par a fi variaţiuni pe aceeaşi temă: neîmplinirea în două personaje.

Dintr-un alt punct de vedere textele „sunt o introspecţie a sufletului. Totul se materializează şi predomină sentimentul de neîmplinire a iubirii absolute pe care personajele îl trăiesc într-o balansare realitate-vis” după cum ne dezvăluie Anca Şerban Gaiu.

Alexandru Maria remarcă faptul că sunt scrise pe o anumită nişă, iar Laurenţiu Pascal încearcă să creeze o analiză SWOT a textelor şi să găsească cititorul-ţintă.

Recitind textele, mi-au amintit de stilul Ruxandrei Cesereanu cu fraze scurte şi energice, cu un imaginar al situaţiilor debordant. Spre deosebire de mai cunoscuta prozatoare, Stela Iorga îmbină acest tip de frază cu fraze lungi, descriptive, care te lasă uneori fără suflul lecturii.

Revenind la impresiile pe care ni le-am etalat în şedinţa de cenaclu, nu pot să nu amintesc de o remarcă a lui Mirel Floricică prin care acesta le rezervă locul unei grădini din faţa blocului şi nu a unei Grădini Publice. Nimic mai adevărat. Însă necesită o corecţie: tot aşteptând marea excursie către grădinile Luxemburg, rişti să pierzi farmecul grădinilor de sub fereastra ta.

În concluzie, Stela Iorga dovedeşte prin proza sa scurtă că are şcoala dramei – „cursuri” ce nu trebuie să-i lipsească unui prozator –, îşi impune cu brio o disciplină a cuvintelor şi a frazelor reuşind să creeze o frescă a unor personaje lipsite de senzualitate, a unei „neîmpliniri în doi” pe care o aduce în prim plan cu toate virtuţiile şi defectele ei. Dacă aceste texte vor sta la baza unui volum de proză scurtă, acesta nu se va ridica poate la nivelul lui James Joyce, dar cu siguranţă poate „concura” cu scrierile Ruxandrei Cesereanu, într-un părculeţ mai mare.

 

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a-l asculta pe Gabriel Ghimpu.

 

Octavian Miclescu