În noaptea-clopot
Timpul meu- un cal
paște iedera somnului- visul.
Tronând Paradisul.
Nu simt foame, nici sete,
nici cald, nici frig,
alerg plutind, ridic fruntea și strig:
-Tu, Doamne, care abia ne mai ții
cu dinții de păr și care stăpânești Eternul Adevăr!...
-În genunchi, strigă îngerul
din vârful curcubeului, în genunchi!
Văd curcubeul
răsucindu-se ca un șarpe.
În genunchi mă înțeapă vârfuri de cuie.
Fruntea mea- gaură neagră
este grea.
Fac semn lui Dumnezeu să se uite la mine:
-Doamne, strigasem despre adevăr!...
-Sparge-ți sfera, strigă îngerul,
sparge insistent sfera sferei!
-Doamne, puiul crede cerul coaja altui ou
din care o să iasă într-o zi din nou,
dar ce absurd și banal este acest gând,
ca o biserică cu turlele-n pământ,
de fapt, știi aceasta, doar ești Dumnezeu!...
-Eu nu sunt Dumnezeu,
eu sunt vederea ochiului tău,
neînvățată să vadă,
sunt cealaltă parte de curcubeu
iar absurdul nu e niciodată banal,
ci gândul tău sfârșind în coadă de cal.
Bătăi din aripi și chicote.
-Toți cei care au chicotit,
să treacă pe banda de jos
și să plângă cu lacrimi roșii!
Atenție, nu lăcrimați pe creștetul lui Dumnezeu!
Cei care intră să se spele bine pe aripi!
Cine știe să cânte, să treacă pe banda albastră!
Cucuriguuu!
Laptele zorilor spală timpul de tropot,
prin iarbă dorm încă cioburi de clopot. |
| P. Bruegel- Turnul din Babel |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu