Iubirea, eterna

Fănica Dumitrache a prezentat săptămâna trecută textele de debut în poezie. Aflată sub influnţa poeziilor romantice din anii 60, 70, autoarea îşi prezintă trăirile printr-o poezie de dragoste care nu aruncă pe masă cu sentimente, nu este forţată şi care îţi dă senzaţia de echilibru (Victor Cilincă).

Furtunile noastre rup podurile/ Şi ne destramă vrăjile/ Cusute-n basme pentru copii

 Poemele sunt clare, claritate care provine din simplitatea modului de a scrie, formând nişte flash-uri care îţi sugerează o mare dezamăgire dusă până la durere, până la ţipăt, este de părere Ion Avram.

Ţi-ai pus pantofii cei noi/ Să calci mai cu grijă/ Primăvara.

Stela Iorga spune că poeziile prezentate au o detentă mică, dar e onestă, emană o căldură cuceritoare, cu multe momente lirice frumoase. Poeta Stela Iorga atrage atenţia şi asupra faptului că stângăciile contrabalansează versurile cu încărcătură deosebită, versuri pe care Carmen Neacşu le percepe drept scrise din suflet.

Ochii nu-mi sunt limpezi,/ Tu nu mă mai ţii de mâini/ Şi zgârii după tine/ Toată ţărâna ce ne desparte

A.G. Secară observă faptul că poeziile Fănicăi Dumitrache nu sunt de un patetism strigător la cer, fiind echilibrată dn acest punct de vedere, iar Cristina Dobreanu admite faptul că autoarea are simţ artistic, modestie, simplitate. Cât priveşte bilele negre din textele prezentate de către tânăra aspirantă la titlul de poetă sunt cele specifice unui începător: forţarea figurilor de stil, folosirea clişeelor etc.

Cu Alexandru Maria plăcut impresionat de texte şi cu Gelu Ghimeş, care ne spune că poezia este bine cântărită, încheiem aici cronica de astăzi şi vă aşteptăm de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a-l asculta pe Alexandru Maria.

 
Octavian Miclescu

Cui i-e frică de Secară, A. G. Secară?

    

     În şedinţa trecută de cenaclu, criticul şi scriitorul A. G. Secară, a prezentat un eseu „despre cum se scrie proză scurtă” – un omagiu adus scriitorului Dimitrie Lupu, ajuns la onorabila vârstă de 70 de ani –, o critică de întâmpinare a cărţii lui Augustin Cupşa, „Marile bucurii şi marile tristeţi” (Ed. Trei, Bucureşti, 2013) şi o proză proprie. Textele prezentate aparţin stilului consacrat al lui A. G. Secară, cu tendinţa de a deschide prea multe paranteze în textele critice, încercând să surprindă cât mai multe detalii, aglomerând astfel textul cu referinţe critice şi note; iar schiţa prezentată este bine condusă însă finalul apare brusc, asemeni unei tăieturi de sabie japoneză. (Simona Toma)

     Marius Grama este de părere că autorul foloseşte bine tehnicile criticii literare, iar Victor Cilincă susţine faptul că textele critice se apropie mai mult de eseu, cu pasaje foarte lungi, cu un oarecare verbalism, lăsându-se la un moment dat furat de literatură. În schiţă – continuă Victor Cilincă – nu este deranjant, foloseşte secvenţe mici, agreabile, cu un umor fin, englezesc.

     Textele critice sunt scrise dintr-un prea plin al bucuriei de a scrie, căzând astfel în păcatul de a solicita atenţia în mai multe direcţii, iar cheia pentru a descifra textele criticate este uneori greu de găsit, observă Stela Iorga, care îi recomandă criticului AG Secară să fie mai tehnic, mai pedagogic.
Nicoleta Onofrei spune că autorul are sensibilitatea textului şi poate ajunge cu uşurinţă la esenţa acestuia, însă din dorinţa de a o expune cât mai bine, cât mai complet, deschide multe paranteze în textul critic şi face foarte multe trimiteri.

     Schiţa, e de părere Leonard Matei, este agreabilă prin absurdul redat şi prin lipsa de implicare a personajului principal, iar Carmen Neacşu este convinsă de faptul că scriitorul A.G. Secară s-a născut cu pixul în mână, fapt de care nu s-a îndoit nimeni.

Octavian Miclescu

Pintilie Ioan Dan, Cleopatra şi Omar Khayam

În textele prezentate şedinţa trecută, poetul Ioan Dan Pintilie alternează starea de meditaţie cu cea de satiră, dezvăluind totodată (nu într-un mod evident – n.n.) influnţe din Păunescu, Dinescu ori din Ioanid Romanescu (Ion Avram).

Aştept un tren în fiecare noapte/ un tren lipsit de roţi şi de vagoane/ şi sunt singura umbră a liniei ferate/ în halta fără lacrimi şi peroane

A.G. Secară este de părere că umorul nu-i foloseşte autorului întotdeauna, având pe ici, pe colo, câteva construcţii nefericite care potihnesc discursul liric, iar Marius Grama exemplifică momentele în care lui Ioan Dan Pintilie îi “scapă” ba ritmul, ba rima, ceea ce conduce la apariţia unui zgomot de fond  (Carmen Neacşu).

Soldatul nu există plumbul nu există/ Şi vara şi iarna coboară odat-amândouă/ Puşca soldatului acum e foarte tristă/ Iar eu sunt şi zăpadă şi rouă

Anca Şerban Gaiu observă faptul că autorul nu se înscrie în acelaşi registru de la început până la sfârşit, oscilând între versuri pline de melancolie şi cele băşcălioase în care rareori apare sclipirea poeziei. Aplecarea către filosofie, deşi nu abordează teme majore, nu-l avantajează, dar reuşeşte atunci când dă dovadă de sinceritate (Stela Iorga).

Toată copilăria am căutat/ Un cuib de ciocârlie/ Pe care nu l-am găsit/ Niciodată

În poeziile sale, publicate în volumul Tărâmul cuvintelor (Editura Sinteze, 2012), Ioan Dan Pintilie porneşte îndrăzneţ, cu forţă de expresie, înarmat cu emoţie, însă pe drum, pe undeva, tensiunea se risipeşte din dorinţa autorului de a explica şi de a înlătura astfel orice dubiu de interpretare a mataforei.

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a-l asculta pe A.G. Secară.

Octavian Miclescu

DECÂT DUZINE

În textul prezentat şedinţa trecută, Duzina căpşunei albastre, autoarea, Andreea Violeta Bobe, se referă frecvent la putreziciune, la Samael şi la tot ce-i mai întunecat în această lume şi dincolo de ea. Nimic ieşit din comun, veţi spune, aducând felurite argumente din vasta istorie a literaturii universale. Însă, aşa cum observă şi Ion Avram, singura tehnică folosită este aceea a unei înşiruiri de propoziţii fără noimă, formând un text sado-maso, chiar horror.

negrul este aurul morţii în cetatea Lunii negre / e podoaba de la gâtul lui Lilith

Haosul (Ana Maria Panagatos), lipsa de logică (Cristina Dobreanu), de coerenţă (Marius Grama), truismele (Victor Cilincă) pe care le foloseşte – aşa cum foloseau pe vremuri romanticii stelele şi luna – nu fac altceva decât să-l îndepărteze pe cititor de text, fie el (textul)  şi publicat în vreo revistă ori între copertele vreunei cărţi. Pentru cei alarmaţi că ar fi o nedreptate: inechităţile nu sunt străine de istoria literaturii (a se vedea „cazul” lui Constant Tonegaru).

dincolo de Cosmos materia se află-n stare de plasmă/banii nu pot cumpăra valoarea culturală a cunoaşterii

Autoarea încearcă o forţare a stării de filosofare (Leonard Matei) – o filosofie de rit nou, una kitschoasă – pe care o expune prin formulări terne (Stela Iorga), reuşind astfel să creeze doar o atmosferă incoloră, inodoră şi insipidă (Simona Toma). De aici până la verdictul lui Marius Grama, „Nu este poezie!”, nu este decât un singur pas, chiar dacă Ioan Dan Pintilie mai îndulceşte smoala privind textul drept o poveste cu inserţii biblice şi cu umor involuntar.

cu negru s-au vopsit giuvaerurile de pe porţile Purgatorului şi Iadului/nici Lucifer nu poate să-l privească/lumina lui Samael păleşte-n lacrimi

Această controversă uniformă (Tudor Neacşu), lipsită de muzicalitate (Carmen Neacşu), nu are nimic în comun cu horror-ul din debutul acestei cronici, căci am face o mare nedreptate Corbului lui Poe sau Apocalipsei după Isaia.

Iar pentru că veni vorba de Edgar Allan Poe, haideţi să rememorăm o strofă din Corbul în frumoasa traducere a lui Doinaş:

Într-un sumbru miez de noapte când, sleit şi slab, în şoapte,

Cercetam doctrine stranii strânse-n  jerpelit  cotor,

Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată

Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.

„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –

                                                Doar atît – un călător.”

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru

 a-l asculta pe Ioan Dan Pintilie.

Octavian Miclescu

Blues me like they do in U.S.A., de Stela Iorga

„Când plângea Otohime parcă avorta îngerii fără aripi deodată, era o zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii care, vai!, nu mai putea trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale scoteau, ceva ca un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acoperea nici eu faţa urâtă a lumii, ci numai îi acoperea lui Otohime ochii, să nu vadă drumul spre iubitul ei”. (Made in U.S.A., Stela Iorga)

Textele Stelei Iorga, fie că este vorba de poezie în proză, cum este cazul celor citite vinerea trecută, fie că este vorba de poezie, pur şi simplu, sunt dramatice. În ele sunt învolburate iubiri neîmplinite, privite şi descrise cu jale. Stela Iorga nu este un narator detaşat, este implicat până în măduva oaselor şi jeleşte odată cu serafimii pentru personajele feminine etern îndrăgostite, dar fără a avea cale de împlinire pe acest plan. Motiv pentru care personajul feminin apare ca fiind blestemat să rămână în singurătate, „spânzurată de cerurile disperării”.

Astfel, Gelu Ciorici-Şipote vede în „Made in U.S.A.” un poem tulburător, cu muzicalitate interioară, cu simboluri bine inserate, iar leitmotivul prozei „Scurtă poveste de iubire” este o cheie originală, respectiv pisica - un terţ rezolvă trăirea de viaţă, carne şi sentiment între două persoane. Tristeţea din textele Stelei transpare tandru, aşa cum observă şi Carmen Neacşu, ca un blues, însă cuvintele dure, explicative, mari trag parabola textului în jos. „Personajele nu sunt vii, nu au o viaţă a lor. Lipseşte atmosfera şi dialogul. Pare să fie mai important autorul decât personajele. Suferă de patetism”, spune Cristina Dobreanu.

Nicoleta Onofrei

Vinerea trecută, adică pe 3 octombrie a.c., a citit Violeta Bobe.