Degetele

Îmi pocnesc degete. Am mai făcut asta de nenumărate ori. Pe iubitul meu îl enervează pentru că-l anunță că va urma o criză de-a mea sau o alta criză de-a noastră. În fine, nu-i miroase a bine. De la o vreme, când îmi vine pofta să-mi pocnesc degetele, mai întâi mă uit să văd dacă-i prin preajmă.Dacă nu-i,sunt un om fericit, am tot timpul din lume. Le pocnesc pe rând, cu tact, câte unul în voie și cu multă bunăvoință. Uneori când e cu mine mai fur câte un pocnet de la câte un deget mic. Așa, fin, că poate nu se aude. Dar nu, tot aude și mă țintește cu privirea ca și cum ar vrea să arunce o piatră. Dacă stau o clipa să mă gândesc, poate are și el dreptate. Ultima dată când mi-am pocnit degetele în lift, ne-am certat catastrofal. Totul a început de la cum mi-am așezat pantofii la usă. Mea culpa. Îi lăsasem alandala, nu-l așezasem pe stângul lânga dreptul. Nu mai spun că nici hainele nu mi le-am pus imediat la spălat după ce mi-am îmbrăcat hainele de casă călcate la dungă. Și tot așa din una în alta, ca să mă apăr ca un om vinovat, am încercat să-i găsesc nod în papură în toată perfecțiunea lui. N-am găsit nimic de reproșat dar cu toate astea am strigat cât m-au ținut plămânii că sunt nefericită și că m-a făcut mama fără noroc de mi l-a trimis Dumnezeu tocmai pe el în cale. S-a înfuriat și mai tare. Mi-a spus că în casa lui nu au loc decat doi. Eu și el. Așa că ,dacă sunt nefericită, să-l iau pe Dumnezeul meu cu tot și să mă îndrept spre fericire unde am să văd cu ochii. Mi-am cerut iertare și am recunoscut că mi-am pocnit degetele în lift înainte de a ajunge acasă. El m-a mângâiat tandru și mi-a spus că recunoașterea vinovăției este o cale spre maturizarea mea. Are dreptate. De acum am sa fiu mai atentă și responsabilă. Chiar mă gândesc serios la satisfacția de a-mi roade unghiile.


Simona Toma