Casa s-a prăbuşit înaintea lui fără să arunce niciun fir de praf, fără să zguduie pământul. Fusese totul pregătit dinainte; lipsise momentul propice. Ochiul lui Franc a fost, în sfârşit, momit. Nimic nu a mai rămas în picioare. Muncise degeaba. Dar Franc părea că ştie firul acţiunii. Se aştepta de mult la o asemenea replică. Nu s-a ridicat din dărâmături niciun icnet. Casa şi ce mai era prin ea muriseră mult mai devreme ca distrugerea să aibă loc. Era singura explicaţie plauzibilă ce se învârtea în mintea bărbatului, în timp ce trupul mătăhălos se îndrepta spre ruine. El nu-şi dădu seama, dar cu cât se apropia mai mult de rămăşiţe bustul i se subţia, rămânând doar o aşchie; bustul se aşeza pe un bazin enorm, în care erau înfipte două picioare umflate; de trup atârnau, la locul lor, braţele ştiute dintotdeauna; din bust se înălţa un cap gigantic; se lăţise atât de mult încât firele de păr se distanţară, accentuând şi mai puternic deformarea. Însă Franc nu sesiză nicio schimbare. Nici nu avea de ce să plângă, nici nu avea pentru ce să-i pară rău. Numai că abia se mişca spre rămăşiţe. I se puse un nod în gât, încercă să înghită, sperând că astfel n-o să-l mai jeneze; fiindcă nu se întâmplă nimic, îşi mai forţă o dată gâtlejul; era în apropierea zidurilor culcate la pământ. Îşi propti talpa într-o bucată de beton, îi verifică stabilitatea, se urcă cu băgare de seamă, căută un loc mai neted unde să se poată aşeza, cercetă ceva timp grămada prăfuită, în sfârşit descoperi nişte dâmburi mai puţin colţuroase, se întoarse cu faţa spre strădă, se aşeză, trecărtorii se opreau şi râdeau de el, îi vedea şi incepu să-şi analizeze mâinile, picioarele, burta, se gândi că nimeni niciodată, nu s-a apucat să-i ofere sfaturi în privinţa slăbitului sau a oricărei alte modificări de estetică corporală, el însuşi se credea la fel, însă hoarda deveni neîncăpătoare chiar şi pentru ochii săi, ce vă holbaţi atât la mine, au izbucnit în râs, faţa i s-a tras, buzele au început să se crape, Franc era nervos, se ridică în picioare, le arătă pumnul, oamenii hohoteau din ce în ce mai asurzitor, însă, pentru prima dată, zgomotul, normal pentru atâtea guri, nu mai veni la urechile sale puternice, ci se avântă asemenea unui chiţăit şi, instinctiv, Franc privi de jur-împrejur şi observă că toate casele se prăbuşeau, în timp ce nu făcea altceva decât să arunce o căutătură spre ele, iar în unele, chiar se mai aprinseră, cu puţină vreme înainte să devină talazuri de moloz, câteva lămpi de veghe, chit că era mijlocul zilei, şi astfel lumina aceea se ducea spre soare, pentru că soarele o sorbea şi ajunse să se soarbă şi pe sine, chiar în clipa în care Franc îşi înălţă capul înspre văzduh, părându-i-se că şi de acolo este batjocorit. S-a hotărât să nu mai asculte de nimeni, se aşeză iarăşi la locul său, într-un fel dorindu-şi să nu-şi fi pus fundul pe vreo lespede care să acopere cadavrele soţiei sau ale copiilor săi. Nu-şi sprijini bărbia în pumni, nu-şi pocni faţa cu palmele, ca apoi să le lase să tragă pielea, iar în coborâşul lor să descrie un gest dramatic, patetic sau mai degrabă jalanic, ci pur şi simplu se uita în faţă la mulţimea râzândă şi întrucât ochii săi prinseră mâini, acestea dădură la o parte oamenii ce deveniseră monotoni cu umorul lor, făcură cale spre ceea ce a mai rămas din oraş, iar acesta se lipea de palmele virtuale, se strivea de degete, fugea ca praful printre şanţurile săpate între falangele prost unite, făcea puţin loc oraşului vecin, unde de zile oamenii se luptau între ei şi dând, în cele din urmă, la o parte bătăile de stradă, mintea lui Franc nu ştiu unde să se mai ducă, a rămas aşa înmărmurită câteva secunde, era prea departe, el nu ieşise niciodată în lume, îi era frică şi, în timp ce ochii îi paralizaseră, refuzând să înlăture teama, un alt creier al lui Franc, mai cutezător, îl sfătui să-şi continue mersul, mâinile ochilor s-au dezmorţit şi continuară să şteargă terenul sterp de dincolo de al doilea oraş până ce se împletici în dreptul unei văi, despre care se spunea că oricine s-ar încumeta s-o coboare trebuie să se aştepte la o moarte sigură, misterioasă, însă cugetul lui Franc, tocmai dezgheţat, prinse elan şi coborî în ritm de hei-rup povârnişul, până se întunecă de tot, iar privirea lui Franc începu să orbească, iar mâinile ochilor se retraseră înapoi, pline de zgârieturi sângerânde, şi cu cât se apropiau mai mult de orbire cu atât rănile usturau mai tare, tâmpla începu să transpire şi pe braţele ochilor se vărsa apa sărată şi cu cât mâinile goneau spre înapoi, apa fugea spre înainte, îşi făcea culcuş în tăieturi, atunci pleoapele se strânseră de durere, hohoteau în broboane de transpiraţie scurse direct pe genunchi, mâinile ochilor nu mai aveau cum să intre în orbite, mai erau şi chiţăiturile mulţimii şi răcnetul unor păsări ce spărgeau cu ciocurile bucăţi de zare, iar Franc îşi zise că e timpul să vadă mai bine, căscă ochii, mâinile se retraseră în sfârşit în găvăne, pişcând puţin pielea şi carnea dinăuntrul orbitelor, Franc resimţi totul ca pe o clipire şi a înţeles, numai el ştia cum, că e obligat să părăsească oraşul. Din nou s-a ridicat, şi-a întors spatele disproporţionat spre mulţime, s-a aplecat, arătându-le, fără pic de jenă, fundul enorm, însă gestul nu s-a vrut deloc ostentativ, pentru că, de fapt, nu a vrut decât să adune un pumn de praf pe care să-l zvârle în semn de respect peste rămăşiţele a tot ce a însemnat pentru el puterea de a fi om, numai că oamenii nu l-au interpretat ca pe un act de resemnare şi s-au năpustit indignaţi spre el, vrând să-i aplice o corecţie pe care să n-o uite prea curând; asta se întâmpla la început, dar drumul între stradă şi casă se întindea pe kilometri întregi, astfel că, între timp, şi-au schimbat strategia. În Franc aveau să arunce cu pietre până la moarte. Totuşi Franc nu auzise de nicio mulţime care să vrea să-l linşeze. Abia terminase de săvârşit gestul de adio, îşi petrecu mâinile prin păr, o dată, de două ori, de trei ori; devenise un tic al importanţei. Franc se simţea liber şi nimeni nu putea ajunge la nasul său. Se întoarse şi văzu gloata. Crezu c-o să-l venereze şi, dacă tot erau departe, avea ceva timp la dispoziţie să se pregătească pentru o întâlnire memorabilă nu doar pentru el, ci, în special, pentru ceilalţi. Îşi netezi părul, îşi aşeză zâmbetul, adună seninătatea acelei zile, transformă răcnetul păsărilor în ciripeli şi uguieli plăcute. Nu avea nicio grijă decât poate emoţia cu care va rosti discursul eliberării; fixă, înainte de toate, pentru ultima oară mulţimea ce gonea neobosită. I se păru onest să facă, la rândul său, un pas-doi pentru a le tăia din efort şi a le lăsa impresia că-i pasă de ei. Îşi încordă puţin faţa cât să curpindă cu ochii adunătura de oameni. Obosi îndată, se linişti, îşi retuşă, in gând, discursul. Sentimentele de plinătate îi erau din nou încolţite de ideea plecării. Observă de fapt că mulţimea încetini deşi mai era mult până la el. În schimb, lui Franc, care stătea pe loc, i se păru că făcea cele mai multe mişcări. Deodată şimţi cum furia pluteşte printre oamenii aceia. La început doar un colţ de umbră, apoi toată umbra, apoi unul, apoi doi, apoi toţi se înfuriară. Franc îşi dădu drumul la un mers agale; avea un singur obiectiv: să părăsească oraşul. În suflet rodi frica de oameni. Cunoştea că vor să-l ucidă; la urma urmei era răspunzător pentru catastrofă. Apropiindu-se mai mult trăia cu senzaţia că se înnăbuşă, că avea să moară înainte ca ei să-i ia viaţa cu pietre strânse chiar din casa sa. Imobilul era prăvălit in spatele său, picioarele până la completul de judecată se împuţinau. Corpul reveni la proporţiile normale. În coşul pieptului se strânse hohotul de laşitate; nu le rămânea decât să se repeadă asupra sa şi putea să dea drumul in voie urletului, amplificând ura călăilor. Închise ochii aşteptând ţipetele. Nu se auzi nimic. Retrăia exact momentul în care casa, în plină năruire, nu s-a văitat deloc.A deschis ochii. Îl priveau înlăcrimaţi. Două femei s-au năpustit asupra lui Franc; nu voiau decât să-l îmbrăţişeze şi să-i şoptească la ureche că le pare rău.Au făcut precum intuise Franc. Franc plângea, dar nu din pricina pierderii, ci din cauza fricii care se înnodase în acest gest reflex, iar bărbaţii l-au bătut pe umăr, consolându-l şi se striga în jurul său fii tare, o să fie bine, iar Franc mergea asemenea unei divinităţii prin mijlocul mulţimilor; cu un act prost înţeles reuşise să îngenuncheze întreaga comunitate aşa că se tot gândea, în tot timpul plânsului, că are carismă, că poate să impresioneze lumea doar cu nişte smiorcăieli; continuă să meargă stăpânit de convingerea că, lăsând oraşul în urmă, deja a pus stăpânire peste umanitate şi valuri-valuri de îmbărbătări agasante se izbeau în urechile lui; spontan, un rictus i se întipări în colţul buzelor, zâmbeşte, strigară două femei, iar mulţimea se făcu cerc şi Franc se simţi constrâns, apoi presiunea îl strivea de-a binelea, le-a îmbrăţişat în goană, se făcu alb ca varul, nimeni nu a observat; Franc a căzut in plină stradă; s-au dat la o parte târziu când Franc abia mai sufla. Franc s-a ferecat în mintea sa pentru totdeauna. Franc avea aer şi două nări care erau înfundate. Franc muri sufocat. Două femei plângeau pe pieptul lui Franc. Franc le auzi şi, în timp ce se asfixia, prinse încredere în forţele sale. Nimeni nu a sărit să-l aducă în simţiri. Pentru oamenii aceia Franc (se) plângea şi atât; (se) plângea pentru că şi-a pierdut familia, casa; (se) plângea pentru munca zadarnică. Din acel moment, Franc nu avea să mai plângă, s-au retras şi l-au lăsat cu bocetul celor două femei.
Mort cum era, Franc se ridică totuşi în picioare, le lăsă pe cele două femei să jelească locul unde zăcuse şi porni spre ieşirea din oraş. Simţea sufletul cum tremură pe el, paşii cum devin mai alerţi. Dădu peste stâlpul în care era fixată plăcuţa cu numele oraşului. Maşinile treceau pe lângă el, prin el. Franc rămase înspăimântat. Se agăţă cu mâinile de cadrul metalic al stâlpului, închise ochii. Scutură stâlpul şi atunci observă că nu mai poate reţine toată presiunea evenimentelor. Când să plângă, un nod i se puse în gât, deschise ochii, privi drumul drept, călcă dincolo de oraş, cu un singur picior. Iute şi-l retrase. Se uită în urma sa. Nu era nimeni. Franc era în deplină siguranţă. Păşi iarăşi în afară cu primul picior; imediat îl trase şi pe al doilea. Din depărtare doi copii se întorceau în oraş. Mai căută o dată, dintr-o singură ocheadă, oraşul dindărăt. Casa ruinată, trupul său mort, jelit de două necunoscute. Îşi înghiţi plânsul. Râse amarnic, răvăşindu-şi chipul plat cu două lacrimi. Clipi şi imaginea dezastrului se şterse. Tot aceiaşi copii se îndreptau către oraş, de la aceeaşi distanţă. Franc bănuia că nu va ajunge niciodată până în dreptul lor. Cu toate acestea, şi-a luat inima-n dinţi, şi-aşa avea să bântuie pentru totdeauna, şi porni cu gândul de a-i întâlni. Grăbi mersul. Lângă drum, din fabricile oraşului se ridica vacarmul. De partea cealaltă a drumului, câmp şi două-trei locuinţe în paragină. Copiii aceia se tot retrăgeau. Franc nu mai înţelegea nimic. Până mai adineaori veneau în oraş. Îi strigă după numele pe care şi le amintea că le-ar purta. Erau odraslele lui. Nu-i răspundeau. Se simţea întărâtat. Nu găsea rost de joacă. Până atunci nu-i lăsase nicicând de izbelişte. Le interzisese până şi statul îndelungat în grădiniţa din faţa casei. Hei, veniţi la mine! E vremea să ne intoarcem acasa! Nicio replică. Nu avea rost să alerge, distanţa rămânea bătută în cuie. Apoi, râsetele se dezlănţuiră. Degetele asemenea unor ghimpi se răsfrângeau asupra sa. Copiii râdeau de tatăl lor. Franc nu putea crede. Se înfurie, distanţa rămânea bătută în cuie. Zgomotul nu contenea, furia se alimenta; tot timpul au fost făţarnici. Îşi petrecea mâinile prin păr, se plesni peste faţă. Copiii se hlizeau şi larma lor căzu ca un blestem asupra lui Franc. Începu să alerge; nu-i păsa dacă-i va ajunge sau nu. Tot drumul îşi imagina corecţiile pe care o să le aplice. Îşi certa în sinea lui odraslele, râvnea la imaginea unor ochi umpluţi de lacrimi, unor obraji înroşiţi de ruşine, unor capete plecate sub înjosirile aduse de părintele cu orgoliul rănit; pe urmă, se vedea cum face în aşa fel încât tensiunea să crească, vocea să devină mai aspră, pumnii să se strângă, faţa să se contorsioneze, ochii să se revolte în orbite, mâinile să tremure, mâinile să se ridice cu tot cu degetele strânse, pumnul să devină palmă şi palma să repeadă toată lumea de deasupra creştetului celui mic, lovindu-se în final de ţeasta lui, băiatul cel mic să încremenească, lacrimile să nu-i mai şiroiască puţine secunde, iar, în timp ce din voce se rupe un ţipăt, palma să se intoarcă în pumn şi să se oprească din goana însetată de ură direct pe spinarea copilului mai mare. Şi tatăl fugea de-a binelea; deja nu-şi mai putea stăpâni nervozitatea; efectiv n-o mai putea ţine pentru el; şi se exterioriză şoptind cele mai grele cuvinte pe care le ştia, într-atât de grele încât dinţii alunecau unii peste alţii ca două lame când le rostea, iar scrâşnetul îi amplifica răzbunarea şi iarăşi alerga fără să se gândească la nimic, apoi scenele se reluau, făcându-şi, în minte, dreptate; copiii tot acolo şi tot liberi, iar nevasta în spatele său de ce alergi? şi totul încetă, se pierdu, Franc se întoarse şi sesiză că nu mai fuge pe stradă; decorul se schimbase cu o văgăună, ce se prăbuşea continuu şi, vrând să evadeze, se roti la loc, copiii râdeau de astă dată în văzduh, de ce alergi? vreau să-i prind pe nemernici, n-ai cum sunt deja sus, în camerele lor, hai acasă! L-a apucat pe Franc de mână, dar Franc încă mai privea înapoi şi într-adevăr nu era nimic; nici degetele lui nu se împiedicaseră într-ale nveste-sii, ci pipăiau un perete de piatră de care nu voia să se sprijine. Mezinul îşi aţinti privirea asupra sa. Nişte ochi nou-născuţi. Era purtat în braţe de cel mai mare dintre fraţi. Îşi urmărea tatăl necunoscut. Franc ar fi vrut să urce ochii sus către pruncul în faşă (nu putea să se înstrăineze, să-şi audă mai târziu copilul adresându-i-se: domnule), dar nevasta îi strângea şi mai tare degetele. Franc se împotrivi, şi nevastă-sa îl smulse cu totul, iar smucitura a distrus grota şi susul. Se găseau pe stradă, el întrebând ce se tot întâmpla, ea asigurându-l că nimic grav, doar vederea îi fusese puţin afectată, însă un doctor bun, aclamat de întreaga comunitate, avea să-i găsescă leac. Nu era bolnav, dar nu a avut curaj să se răstească la nevastă-sa. Nevasta nu era decât o imagine distorsionată. Închise ochii, îi deschise. Nevasta dispăruse. Luase cu ea lumina. Franc crezu că înnebuneşte şi strigă atât de tare, încât răcnetul lui se umflă mai ceva decât un uragan, iar mâinile bâjbâiau frenetic aerul. Încetează! Nevasta reveni, dar nu înaintea sa, nici în lateralul său, nici în spatele său. Coborî bărbia în piept. Pământul-întunecat. Lăsă capul pe spate. Cerul era mezinul în faşă, cercetându-l năucit, un dinţişor în creştere reflectă puţină lumină cât să-i brăzdeze faţa. Franc a paralizat cu ochii în tării. Hai, linişteşte-te! Nevasta îl ademenea în orbire. Îi mărturisi cu exaltarea unui copil că doar aşa putea vedea. Ce vezi? Mezinul nostru! Ai înnebunit de tot? N-avem copii! Eşti steril! În mijlocul străzii, nevasta îi spurcase lui Franc vedenia. Îl spurcase şi pe el. Nu avea sens s-o lovească. Vederea nu se întoarse. S-a lăsat dus cuminte de mâna femeii. Mai am o singură rugăminte: vorbeşte încontinuu cu mine, pe lângă mine, cu oricine vrei; aşa ştiu că nu sunt mort; de văzut nu mai văd nimic. Nevasta tăcu sub imperiul vocii neutre a lui Franc. Nu-i promise nimic şi continuau drumul anevoios spre casă. Franc nu se putea încrede în bezna aia. Tropăia cineva lângă el. Tropăia şi mai tare. Auzi scrâşnetul chibritului aprins. Apoi un fitil începu să ardă. Fitilul unei lampe, departe, înaintea sa. Nevasta îl minţise că nu mai e mult de mers. Dar Franc ştia că lampa era de pe biroul din camera lor. Iar camera era departe. Plictisit, înălţă ochii la cer. Îşi schimonosi faţa; ca om, era tot numai o povară. Trecură pe lângă un cunoscut de-al neveste-sii şi poate şi al său. Nevasta-l salută, îi strânse lui Franc degetele, făcându-l atent, determinându-l să repete gesturile ei; totul trebuia să pară în ordine. El însuşi era un copil mic care avea nevoie de învăţătură.
Tot drumul se întrebă de unde-l ştia nevastă-sa pe străin. De când a orbit, recunoştea oamenii după cum respirau. Pe acesta nu-l recunoscu. Cine a fost? Un coleg de muncă. Se lăsă din nou tăcerea. Îşi auzise nevasta strigând după el şi, fără a bănui ce i se întâmpla, îi spuse că totul este în regulă, numai că şi el ştia că se îmbată cu apă rece, pentru că dinţii se lipiră unii de alţii, scrâşneau vrând să se sfărâme, iar vocea femeii se diluă, plecând din raţiunea lui, iar în cele din urmă pocnetul şi sentimentul că se sparge în bucăţi ca un porţelan ieftin, zdruncinătura ce-i surprinse corpul, căldura, apoi arsura, apoi faptul că a strâns pleoapele şi era tot mai întuneric şi i s-a părut amuzant că el, orb fiind, putea aprecia variaţiile întunecimii; aşa că plecă de lângă nevastă-sa amuzat.
S-a ridicat, s-a uitat înapoi; nevastă-sa jelea trupul său inert. Franc se aplecă, îi curpinse umerii, o sărută pe creştet. Îmi pare nespus de rău! O să le trimit salutări copiilor din partea ta. Auzi alte bocete, se aplecă şi mai mult, căută sub trupul lui şi găsi imaginea femeilor care se tânguiau la căpătâiul aceluiaşi mort, doar că acel cadavru trebuia să fie mai vechi, căci ademenea muşte. Schiţă un zâmbet care-i trăda nebunia. Şi Franc era momit: de vedere, de casa care zăcea prăbuşită la câţiva paşi înaintea sa, de amintirea certă că a avut copii, iar aceştia nici măcar nu au apucat să-l cunoască cum trebuie şi începuseră deja să-l batjocorească. Nu era împăcat cu sine, nu ştia ce să mai urmărească. Se întoarse spre locul de unde răsunau chiote. Găsi un grup de oameni, ştrânşi în cerc, unii-ntr-alţii. Ţipau şi atât. Dilemă: sub dărâmături era convins că va prinde în ascunzătoare trupurile vii sau moarte ale copiilor; în mijlocul acelor oameni nu bănuia ce ar putea fi; mintea îl atrăgea spre necunoscut. Până la jumătatea drumului şi-a lepădat copiii. La jumătatea drumului a ajuns să se hăituiască, să se scuipe, să se înjure. Îşi inventa acuze. Oamenii aceia îşi lăsau vocile să se zvârcolească în voie; nici ei nu ştiau din pricina cui sau a ce urlau atât. Franc ştia că merită pedepsit, Franc se excluse din viaţă. Continua să păşească în spate spre ruine. Nu şi-a întors capul, s-a împiedicat de două pietre, şi-a găsit imediat echilibrul. Franc nebunul! Franc fără noroc! Franc paria! şi trase de fiecare dată câte o flegmă în locul în care i se păru că a pus piciorul. Pieri odată, mizerabilule! Pieri nenorocitule! Se aruncă în genunchi; mişcare rapidă ce-l dezechilibră. Auzi un pocnet scurt, cel al oaselor rupte; căzuse în plame şi-şi rupse încheietura dreaptă. Strânse degetele drepte, dar acestea se contorsionară numai cât să dea impresia unor gheare şi rămaseră imobile. Franc îşi continuă drumul spre dărâmături în genunchi, cu spatele. Privea mulţimea. Îi era ciudă. Voia ca palma dreaptă să devină pumn, să-l izbească de pământ, doar aşa mai izbutea să-şi exteriorizeze mânia. Îndoi degetele drepte cu mâna stângă; oasele dislocate tăiau carnea. Pe sub piele curgea sânge cald. Faţa îi era numai apă. Abandonă. Lipi fruntea de pământ. Se puse pe un plâns straşnic, umilitor. Îngenuncheat, cu fruntea zgâriindu-se de drum, se târâia, cu spatele, spre casă.
Tună jalea peste cel mort. Doar peste cel mort din prima, căci peste celălalt s-a aşetrnut liniştea. Nevasta plecase în sfârşit acasă. Bocitoarele primului Franc fie îşi mai petrec, simulând disperarea maximă, mâinile prin părul său, fie mai alungă muştele ce se adună în roiuri spre a-l profana. Lui Franc nu-i păsa. Trupul se zbatea spre casă, genunchii îl dureauşi sudoarea începea să stropească pământul. Ştia că nu era îndeajuns de credincios scopurilor sale. Trebuia să se umple cu apă pământul unde se chinuia, trebuia să se stoarcă de tot, să-şi sleiască fiecare organ, să se întindă sfârşit şi să-şi imagineze cât de aproape de casă avea să fie când respiraţia urma să se potolească. Piciorul a lovit o piatră. S-a sucit spre dărâmături. Un noian de mizerie, de praf, de scârbă se înălţa, determinndu-l să respingă acel loc. A luat în mână o piatră, a frecat-o până ce murdăria s-a dus de tot şi începu să râcâie celelalte pietre, încercând să traseze forme alandala. Îi era frică să mai mişte ceva. Aşa ca a sculptat în legea sa, a fredonat o melodie, a strănutat de fiecare dată când parful i se strecura în nări şi abia târziu a găsit destulă putere cât să se strecoare în casă. S-a târât pe sub ruine ca şi când ar fi intrat pe uşă. Nu-l durea nimic, nu-l presa nimic. Ecoul muzicii pe care o gângurise se auzea înăuntru, peste tot. Totul era atât de nou, încât nimic nu i se dezvălui. Aşa ştiu Franc că a îmbătrânit, că nu mai poate căuta, că lumea evoluase şi în semiobscuritatea aceea, o şuierătură îi strică meditaţia, strâmbă din nas, călcă într-o odaie alăturată, casa de sub dărâmături cert nu era a sa, totul părea a fi straniu de străin, însă îşi găsi cei doi fii mai mari lângă o scenă pe care dansa lasciv o femeiuşcă, iar pe o canapea mezinul desfăşat privea cu neînţelegere tevatura şi numai ochii i se rostogoleau în orbite, urmărind camera din colţ în colţ. Franc era sigur că mezinul este orb şi o durere groaznică îi săgetă pieptul. Mezinul îşi trase mânuţa de pe sofa, vrând s-o ducă la frunte, dar braţul greu căzu pe tapiseria neagră. Numaidecât se repezi să-l cocoloşească, să-l protejeze de nesăbuinţele fraţilor mai mari. Auzea muzica şi tocul animatoarei lovindu-se de scenă; îi era prea ruşine să urmărească spectacolul. Îl înfăşă pe mezin, îl luă în braţe, iar în acest răstimp se gândi cât de mari puteau fi băieţii săi de-şi permiteau o reprezentaţie de cabaret. Nu s-a mai putut abţine ca înainte de plecare să nu-şi întoarcă privirea spre scenă. Un singur moment a surprins şi acela avea să rămână pe veci gravat în memorie: băiatul cel mai mare se străduia să bage o bancnotă în spaţiul dintre glezna dansatoarei şi breteaua pantofului; aceasta şi-a oprit mişcările picioarelor, a râs ascuţit, trunchiul şi braţele continuau să se legene; reuşind într-un sfârşit, animatoarea şi-a ridicat piciorul, a luat bancnota, muzica s-a oprit, a aruncat bancnota în spatele scenei, muzica a fost repornită. Franc a ieşit cu tot cu mezin din cameră, o mulţime de bărbaţi intrau în casă prin aceeaşi deschizătură, indivizi răi care-l speriau pe Franc, îşi lipise palma greoaie de ceafa mezinului, într-un gest protector, nimeni nu-l lua în seamă, chiote, fluierături, înjurături; până să ajungă la ieşire toată casa se umplu de un fum gros de ţigară şi erau ţigări ieftine, din acelea de care obişnuia să fumeze în tinereţe când se mai retrăgea buimac după o ceartă sau vreo despărţire într-un bordel. Apoi, casa care vădit nu mai era a sa, începu să miroasă a mucegai, a urină, a carne macră. Mezinul respira cu greutate.
Chit că ştia că-l putea salva doar lăsându-l să urmărească deşertăciunile fraţilor mai mari, tatăl se împotrivi întru totul acestei singure variante, îl strânse la piept, tăindu-i şi mai mult răsuflarea, trebuia să fugă din ce în ce mai repede, din ce în ce mai convins, să-l dezmierde încontinuu pe mezin; nimic nu mergea. Capitulă. Franc nu voia să fie părtaş la niciun dezmăţ şi, suduind într-aiurea, îşi schimbă atitudinea faţă de mezin. Tonul deveni imperativ, îi vorbea ca unui om mare. Mezinul se strâmba neînţelegând o iotă, iar tatăl îi adresa încontinuu vorbe grele. Se aflau în faţa uşii de la intrare. Dacă apăsa pe clanţă, Franc putea să evadeze şi, cu riscul morţii asumat, să-l răpească pe mezin. Delirul nu mai stăvilea, aşa că mânuţele pruncului începură să-l împingă, iar tatăl l-a abandonat în pridvor, mezinul s-a târât înapoi în cameră, Franc era furios, a izbit cu pumnul în uşă, care, cutremurându-se, a slăbit încuietorile şi, scârţâind, s-a dat puţin în lături; atunci Franc a apucat clanţa, şi-a răsucit capul, mezinul gângurea înaintând spre bâlciul fraţilor mai mari, iar tatăl îşi spuse că aceştia nu pot fi sânge din sângele său şi uşa s-a trântit la locul închiderii sale, şi Franc era convins că a auzit cum o cheie se răsuceşte în broască, oprindu-l să revină. Afară se încălzise brusc, în ciuda faptului că se apropia înnoptarea, iar tălpile lui Franc deformau asfaltul încins şi s-ar fi întors acasă, dar presimţea că acasă nu mai era nicăieri, că tocmai fusese dat afară. Nu avea altă soluţie decât să bântuie în jurul leşului său. Nimeni nu l-a mutat din mijlocul străzii şi muştele nu mai aveau mâini de oameni care să le alunge. De curând priveghiul se încheiase, iar bocitoarele-de-ocazie l-au lăsat să putrezească în văzul tuturor. Franc apucă trupul inert de haine şi a început să-l târască până la groapa de gunoi. Nu era departe. Ştia că acolo îşi va găsi şi nevasta - nu avea nici ea unde să se ducă. Cu greu mişca hoitul, apa de pe frunte şi obraji se prăvăli pe asfaltul încins, aburii se ridicară, iar trupul era din ce în ce mai greu, se opri puţin, ochii îi transpirară şi privi cum în zare se creionează colinele altui oraş, iar la poalele colinelor groapa de gunoi se înalţă puţin câte puţin.
De porţile gropii fusese spânzurată o plăcuţă mâncată de rugină. Textul “închis marţi” se observa cu greutate. Însă marţi era şi atunci, marţi avea să fie şi în ziua următoare, marţi fusese şi în ziua precedentă; a pălit tot elanul lui Franc. A lăsat mortul la poarta gropii de gunoi. Urma să sfârşească ziua la el în casă, spectator al dansului de cabaret. Încercând să-şi aplaneze stările conflictuale din minte, trecu iarăşi pe lângă sine, tolănit în aceeaşi poziţie, în mijlocul străzii. Un alt Franc de dus la groapă. S-a învoit să facă acelaşi serviciu funerar tern. Franc era încă în viaţă, se plimba de colo-colo pe o alee, încercând să se înhumeze.
Pielea pe care şi-o amintea cusută în carne, începu să se încreţească, firele de păr se zbârliră. Franc era nevoit să se obişnuiască cu frica; era sigur că va dormi pentru prima dată în viaţa lui afară, pe peluză, şi când avea să se întindă cu ochii spre cerul senin al nopţii, nu-i rămânea decât să-şi închipuie că ochii aceia enormi ai nevestei, care-l pironeau în pământ, nu sunt decât două stele perfect paralele; dar ce va face cu pomeţii întunecaţi, cu buzele acoperite de şuviţe. Şi-a revenit indată. Tot noapte, tot afară, tot părând că se topeşte. Nu-şi mai dorea altceva decât să se retragă în mijlocul străzii şi să se culce pe cadavru. Aaaaa, uitase: în dimineaţa următoare trebuia să facă ordine in casa sa. Morfoli în şoaptă ultimele cuvinte pe seara respectivă. Adormi în câteva clipe, uitând tot. Franc nu mai putea visa. Fiind deja mort nu mai avea niciun rost. Totuşi, ceea ce se năzărea ca vis, se sfârşea ca o acţiune conştientă pentru noul său rol. Se concentră în somn să nu-şi lase mintea să zburde nicăieri. Abia o imobilizase, când visul se prefăcu într-o realitate cruntă, ce trebuia dusă la bun sfârşit: familia lui nu va ajunge de râsul oraşului. Şi cât spiritul se îngreuna să se mişte, o altă formă a lui Franc s-a aşezat într-un cap al oaselor de neînţeles şi a pornit câţiva metri spre locuinţă. Acolo o altă fărâmă din Franc era nevoită să se aşeze pe brânci şi să se strecoare înăuntru. Noua prezenţă gâfâia, asuda; un act extrem de anevoios; se julise peste tot, uşa nu voia să se deschidă, până şi praful de pe ruine porni în avalanşă asupra sa. Franc încercă să se ferească; locul îi era deja potrivnic. S-a trezit în hol, în urma sa vuia tencuiala ce nu-şi oprise rostogolul. Nu putea să descrie cu lux de amănunte ceea ce vedea, însă nu avea nicio oprelişte în a afirma că spaţiul ostil căpătă iniţial forma a patru oameni, apoi a unui dans şi a unor priviri rătăcite, apoi cei trei oameni se individulizaseră şi copilul la fel şi apăru şi o canapea pe care stătea copilul. Franc se năpusti asupra celor trei oameni; concomitent copilul începu să zbiere şi să izbească palmele de canapea. Şşşşt! se auzi spunându-i; se chinuia să-i ţină potoliţi pe destrăbălaţi. Nu-i apucase de mâini sau de picioare, nu încerca să-i îndepărteze, pur şi simplu îi acoperea. Femeiuşca şi cei doi fii simţiră apăsarea lui Franc. Ieşi! îi spuse unul din oameni continunând să-i întoarcă spatele. Ascult-o pe nevastă-ta când se străduieşte să te convingă că n-ai avut copii! Şi ce căutaţi atunci în casa mea? Şi râseră şi dansul continuă şi tăcură şi mezinul se agita din ce în ce mai tare şi de data asta nu-l mai putea abandona aşa că şi-a luat inima-n dinţi şi i-a lăsat să se facă de râs, mezinul ţipa, geamurile casei pocniră sub o flamă instantanee şi lasă-i dracului în pace! pleacă şi lasă-ne să dormim! Abandonă mezinul şi reveni cu coada-ntre picioare la somnul său. Franc a plâns toată nopatea. Băieţii s-au distrat toată noaptea. Veselia lor a zorit răsăritul la culcare.
De atunci nopatea a tot început să cadă; s-a înjumătăţit, s-a rupt în sferturi, iar Franc şi-a promis că-şi va închide şi gura în minte. Nu mai putea aştepta dimineaţa. Stătea ghemuit în mijlocul grădiniţei şi se ruga în gând ca nevasta, copiii mai mari sau măcar mezinul să-l recunoască. Adevărat, nu mai făcea parte din familie, sub noua ei fromă. Îşi lipi palmele de faţă, scâncea, simţea respiraţia ca o şuierătură cum se depărtează de sine, alegând calea crestăturilor dintre degete. Senzaţia fluierăturii se intensifică, pleoapele s-au deschis, iar privirea a ţâşnit printre deschizăturile degetelor, cufundând dărâmăturile într-un mijloc de amiază. Se tăvălea pentru ultima oară până în dreptul unui scobituri în ziduri, îşi vârî toată privirea luminoasă dintr-un ochi prin acea crestătură şi odaia în care dădea, scăpată de întuneric, nu-i dezvălui nimic. Schimbă ochiul, aceeaşi privelişte. Nu putea să dispară efectiv tot. Se apucă să dea la o parte pietrele. Se făcu haos şi nici nu băgă de seamă în tot tăvălugul că degetele neveste-sii îi mângâie creştetul, ca şi când ar fi fost un copil. Nebunia prăfoasă căpătă contur, culoare. Distingea hainele vechi aruncate la picioarele şifonierului, apoi şifonierul zgâriat de bucăţi de plafon, apoi într-un colţ zăcea un tablou; recunoscu imediat rama, incadrase o poză din tinereţea lor; oamenii din fotografie fuseseră izbiţi cu faţa de pământ, iar feţele vioaie, colorate, fură tăiate de sticla spartă; găsi o masă pe care se împrăştiaseră bucăţi din farfurii, tacâmuri, iar Franc cotrobăi şi mai mult; dintr-odată uitase cum arată toate; a închis puţin ochii, cât să-şi odihnească mintea, şi-a pus mâinile deoparte, nu mai avea răbdare. Vru să treacă la treabă; era plin de tăieturi, mâna şipotea sânge şi lichidul de care nu-i era frică se umplu cu nevastă-sa, cu fiii săi, cu faţada casei. A apucat un colţ de haină, a început să se şteargă. Haina era pielea celeilalte mâini, sângele se făcu clei pe pielea degetelor acesteia, iar Franc a frecat între ele degetele cleioase până când a dat şi acolo sângele. Disperat, a început să se şteargă de haina picioarelor. Pielea se subţie şi mai tare. Îi era teamă să nu se distrugă, aşa că o mână însângerată furase o piatră, o aşezase peste cealaltă mână însângerată. Presiunea o dădu deoparte. Franc şiroia de peste tot. Franc era din ce în ce mai slab. Nu-i fu greu să se strecoare prin vizorul de unde adineaori contemplase haosul. În vestibul se simţi protejat, chiar dacă nu-şi potoli curgerea. Porni spre camera deşertăciunii. Călca în picioare tot ce-i stătea în drum. Copiii erau a lui. Trebuiau să-l asculte. Femeiueşca aceea strica unitatea familiei. În loc să respire Franc mugea amintindu-şi desele dăţi când păşea în casele amantelor. Aşchia nu sare departe de trunchi şi cu toate acestea nu concepea ca băieţii lui să fie la rândul lor afemeiaţi. Franc era destul de bătrân; pentru el însemna că ajunsese la vârsta când trebuia să respecte cu sfinţenie valorile umane. Mustrările de conştiinţă, mintea cea de pe urmă erupeau sub zdruncinăturile vazelor mari trânitite - de mâinile betege - de pereţi, care, dacă nu se spărgeau, ricoşau în măsuţele de sticlă şi cât timp se prăbuşeau pe parchet, sfâşiindu-se în cioburi mari, măsuţele de sticlă alunecau mai încolo către mobilă şi mobila se cutremură şi bibelourile de prost gust se făcură zob şi Franc nu dădea nicio importanţă, era negru de supărare, iar fiii săi puseseră muzică în camera unde cu coada ochiului o zări pe femeiuşcă dansând, şi grăbi paşii, iar nevasta lui, şedea pe canapea, îl alăpta pe mezin, ţinea în poală un goblen, prin cusătură înfipse acele, privea absentă mişcările lascive, copiii mari erau ca hipnotizaţi de mlădierile animatoarei, iar ochii lui Franc căzură pe imaginea descrisă de goblen şi nu era decât o reproducere din memorie, destul de reuşită, a fotografiei, care, înainte de a fi jupuită de cioburi, stătuse în ramă, pe perete, iar Franc, cu totul, rămase paralizat în cadrul uşii, nu ştia dacă să fie tulburat sau altfel şi nevasta, văzându-l, i-a zâmbit şi i-a rostit şăgalnic:
- Fii pe pace! Nu-s ai tăi! Doar m-ai pus să-ţi promit şi ţi-am promis la nuntă că n-o să-ţi împrăştii ceea ce numeai tu pe atunci sămânţa putredă.
R.I.Dragomir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu