Proză, Stela Iorga, 10.08.2012

                                                        Ludmila

            Ludmila, care era profesoară de Limba Română, de fapt dădea mărunţel morcovii prin răzătoare, când a văzut prima oară anunţul lui, care suna extrem de preţios şi artificial, părea decupat dintr-un film siropos cu happy end, ori şi mai rău, dintr-o telenovelă sud americană, dar cu atât mai mult profesoara îşi dăduse seama că tipul care-l scrisese nu era „trucat”, ori copiase pe cineva.

            Ziarul era întors pieziş şi la drept vorbind se cam udase de la morcovii pentru borş, Ludmila îşi aminteşte şi azi secvenţa, de parcă ar fi fost dintr-un film deja cunoscut de ea, presimţind că ceva miraculos avea să i se întâmple.

            Chestia cu miraculosul i se trăgea doamnei profesoare de la vârste foarte mici, când era convinsă că piticii există şi-i căuta, spre disperarea mamei ei, care nu înţelegea de ce i se lasă copilul pe vine în iarba din parcuri, şi până şi azi undeva rămăsese adânc în sufletul ei un pitic înfipt bine acolo, care-şi făcea de cap tocmai când nu se aştepta, ca acum de pildă.

            Şi ca să fie anunţul şi mai serios tipul îşi dăduse şi adresa la care să îi scrie eventualele doritoare de frumos şi de iubire, Claudiu îl chema, un nume cu ceva rezonanţă romană parcă, mormăi profesoara aplecată spre borşul ei de celibatară.           

            Şi dintr-odată Ludmila luă hotărârea să-i scrie acestui Claudiu, care-şi ceruse dreptul la iubire într-un ziar de pe masa ei de la bucătărie, dar numai pentru a-i oferi generoasă un loc de veci în cimitir, fiindcă individul părea tare supărat pe oameni ca ea, care precauţi aveau deja asigurat un loc în ţintirim.

            Mai greu a fost să aştepte răspunsul la prima ei scrisoare, în care îi scrisese tipului serioasă că ea nu încearcă sa îi înmoaie inima cu vreo propunere – şi aici suspinase gândindu-se oftând la „Indecent Proposal” şi la Robert Redford, ci că îi oferă doar un loc în cimitir, că la anii lor, şi aici îşi dăduse sinceră vârsta, 45 de ani bătuţi pe muchie, nu prea mai e loc de visare, ci de alte chestii mult mai serioase, cum e moartea.

            Boala aceasta a asigurării locului de veci de timpuriu Ludmila o moştenise de la nebuna de maică-sa, care după ce o tocase o viaţă întreagă cu morţii ei, ea catadicsise să moară abia la 88 de ani, spre disperarea Ludmilei, care se săturase de hazul ei de pe la vârsta de douăzeci de ani şi ceva.

            De bucurie că scăpase de sărita de maică-sa, Ludmila vânduse cât se poate de repede apartamentul cu două camere, pe unul mai spaţios cu o singură cameră şi cu dependinţe aerisite, mai înspre centrul oraşului, de unde nu avea de gând să se dea scoasă, în optica ei de profesoară de liceu, „decât cu picioarele înainte”, aşa cum spunea fudulă colegelor ei de cancelarie.

            Claudiu răspunse tocmai când ea se aştepta mai puţin, adică după vreo şase luni şi jumătate fix, motivându-şi întârzierea datorită faptului că îşi schimbase domiciliul din Suceava, cu altul în Botoşani, unde nu mai stătea momentan, fiindcă se întorsese înapoi în Bucureşti, unde era de profesie şomer.

            Acestea toate i le scrisese dintr-o suflare Ludmilei, care de o viaţă avea serviciu la stat şi provocându-i undeva în subconştientul ei cu pitic un mic disconfort, fiindcă ea nu avusese niciodată de a face cu „outsideri” cum era Claudiu asta.

           Dar ce o nedumiri cel mai tare fu amănuntul deloc de neglijat că tipul nu o crezuse că are un loc de veci de oferit, ci îi spuse că tocmai acela fusese motivul pentru care alesese să răspundă scrisorii ei, care-i stârnise hohote de râs nesfârşite cu propunerea de sorginte funerară.

            Auzind una ca asta, Ludmila se încruntă cam toată, fiindcă pe ea nu prea o dădea simţul umorului afară din casă, de fapt nu îl avea cam deloc, fiind recunoscută pentru seriozitatea distantă cu care trata oamenii, cât şi anumite situaţii la care alţii ar fi râs în hohote. Porecla ei fusese o vreme chiar „Murătura” aluzie la rictusul care aducea uneori a zâmbet pe buzele ei subţiri, dar cei care o cunoşteau mai îndeaproape ştiau că este un om cald, cu toate că era prea pedantă şi tipicară, aşa cum sunt de fapt toţi cei născuţi în zodia Fecioarei.

            Dar ceea ce o amuţise la propriu fusese de fapt nu confesiunea lui Claudiu, cât cele două imagini decupate cu atenţie dintr-o revistă porno, cu care-şi ornase vesel rândurile calde către Ludmila. Ludmila nu ştia ce să creadă? E tipul sonat, ori aşa este el?          Răspunsul i-a venit în a doua lui scrisoare, în care Claudiu îi spunea deschis că visul lui de om este să aibă copii, poate chiar cu ea şi să stea cu mâna pe burta femeii lui şi să audă cum bate ăla mic din picioare să iasă afară, fapt care trezise în Ludmila nişte emoţii surde, dar nu materne, ci de scârbă, fiindcă ea detesta de o viaţă întreagă femeile gravide, diformitatea lor o dezgusta, cât şi faptul ca se revărsau din îmbrăcăminte, erau buhăite şi mergeau crăcănat. Simţul ei estetic cultivat profund de lecturile bogate şi de studiul acerb din facultate se revoltase la imaginea oferită de Claudiu, iar mic-burghezul din ea se revoltase încă şi mai rău când văzu fotografiile porno atât de explicite, dar ce e drept decupate gingaş în dreptul organelor sexuale.

            Cu fiecare scrisoare de la Claudiu însă fotografiile erau din ce în ce mai puţin decupate, până într-o zi spre Revelion – corespondenţa lor începuse prin luna iunie --, când Ludmila primi pe lângă scrisoarea obişnuită şi câteva fotografii de-a dreptul porno, nedecupate, cu care Claudiu de fapt îi cerea acordul de a face Revelionul împreună.

            „Ăsta mă antrenează într-un fel, cred”, îşi spuse Laudmila, care era şi cam cinică pe deasupra, mai ales când venea vorba de pornografie şi de homofobie ... „Adică dacă accept să fac Revelionul cu el, adio prezervativ şi mă trezesc cu puradel de fuste, eu cu salariu de profesoară, el şomer fără ajutor de şomaj deocamdată, ce mai, loc în cimitir ne mai trebuia, precis!”, conchise pragmatic, dar zgâlţâindu-se de râs Ludmila, la aşa perspective generoase material şi spiritual, care o aşteptau din partea lui Claudiu, care preţ de şase luni nu dăduse vreun semn că ar vrea să se angajeze undeva, de vreme ce toţi patronii erau „şi vulgari şi ţepari”, cum spunea el.

            „Şi acum, ce-i spun lui Claudiu?”, se întrebă pe neaşteptate Ludmila, căreia îi veneau cele mai bizare idei numai când gătea. Şi cum rădea, iarăşi! morcovul pentru ciorbă, deodată îşi plesni una peste obraji : i se părea că văzuse numele lui Claudiu, pe o bucată din ziarul pe care rădea morcovul, ca şi la început, numai că acum era miezul lui decembrie, iar atunci fusese începutul iunie. Întoarse ziarul să îl poată citi mai bine şi spre groaza ei de profesoară Ludmila întâlni la aceeaşi rubrică de ziar numele lui Claudiu, care îi scria uneia Narcisa – redactorul rubricii cu pricina, că îi văruise apartamentul gratis uneia cu nume suav – Ana, „a lui Manole poate!”, filozofă scurt şi profesoral Ludmila, care de fapt a vrut ulterior să abuzeze de el emoţional, aşa cum face una Ludmila, din Iaşi, care i-a oferit un loc de veci, ca să îl agaţe cu umorul ei, la început.

            Cintind rândurile acelea bicisnice Ludmila se înmuie toată, până la piticul fermecat, până la ultima ei fibră de profesoară, şi femeia din ea, care chiar sperase că viitorul ei soţ, care va asculta copilul din pântece, va fi chiar Claudiu, izbucni în lacrimi amare. La ce bun tolerase ea porcăriile acelea de fotografii porno, dacă nu de dragul lui, simţind că dincolo de ele bate o inimă, care se vrea înţeleasă, şi aşa mai departe? Acum vedea că nimic nu fusese adevărat, doar ea fusese exact o tâmpită de patruzecişicinci de ani bătuţi pe muchie şi în premenopauză, care mai visa undeva în subconştient să plodească un copil cu bărbatul vieţii ei.

            După ce termină de plâns, de ciudă Ludmila îşi puse un vin în pahar, se duse la oglindă, cum altfel?, şi începu să se facă de două parale o vreme, dar reţinut, până ajunse la faza în care se detaşase oarecum de ameţita de dincolo şi o podidi râsul în hohote, dar cu lacrimi multe.

            După ce isprăvi recitalul, Ludmila se trânti în pat respirând cu suspine şi cu damf de vin, sfârşind o poveste de iubire, care nu îi fusese destinată ei, ci unei anume Ana „firavă ca un fulg”, cum scria Claudiu la ziar şi, a doua zi mahmură cum era, Ludmila îi scrise şi redactorului de rubrică şi lui Claudiu, că sunt nişte impostori şi că o să-i dea pe amândoi în judecată pentru că s-au folosit şi au abuzat de identitatea ei în ziar. 

            Claudiu o făcu în următoarea şi ultima scrisoare „nemernică fără suflet şi fără urmă de simţ estetic”, fiindcă Ludmila îi declarase cu francheţe că poziţiile vedetelor porno o dezgustă, iar Narcisa-de-la-ziar îşi cerea public scuze, fiindcă nu ştiuse că Ludmila nu este un nume inventat de Claudiu.

            Şi aşa se va termina în pragul Revelionului anului 2000 şi ceva o posibilă poveste de dragoste irosită pe Ludmila, care va sfârşi prin a se culca într-o zi supărată şi într-o altă zi a existenţei ei searbede şi cenuşii se va întâlni cu omul vieţii ei, dar va fi prea târziu pentru ea, fiindcă deja va fi fost în menopază, iar el într-un divorţ, din care nu va mai ieşi vreodată, spre disperarea tuturor piticilor din Ludmila.

                                                          Don Juan

            Cornel îşi dezveli dantura pentru a treia oară într-o jumătate de oră, se privi, se privi, sâsâi de două ori, pâsâi la fel, îşi mai trecu încă o dată limba peste dinţi convins că este absolut irezistibil, ba chiar că seamnă puţin cu Nino D’Angelo, cum îi spusese zăltata aceea de Nicoleta, ultima lui achiziţie amoroasă, pe care o părăsise recent.

            Îşi dădu apoi capul pe spate să îşi vadă părul din nas, se uită din profil la el, iar pâsâi, apoi râgâi fără voie, dar tot a plăcere narcisistă vinovată, îşi supse burta musculoasă, se trase un pas înapoi din dreptul oglinzii şi se examină pe de-a-ntregul, rezultatul îl mulţumi pe deplin aşa că se îndreptă spre uşă cu gustul victoriei pe limbă, aoleu!, limba nu şi-o verificase, se duse înapoi la oglindă şi începu să o examineze pe îndelete să vadă dacă e încărcată, dar arăta bine, în ciuda beţiilor repetate.

            Cornel nu avea serviciu, era de profesie „liber profesionist” cum îi plăcea lui să spună, iar mult mai la obiect adânc în sufletul lui, când şi când Cornel recunoştea că este întreţinut de femei, pe care le .... contra cazare, masă şi alte favoruri. El plătea în natură şi din când în când le părăsea, fiindcă Cornel se născuse foarte dotat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, şi un generos din fire, de aşa manieră încât nu putea să şi-o ţină în pantaloni mai mult de o lună.

            Ultima lui achiziţie, o zăltată fără pricină, cam pe la 31 de ani, ofilită şi melancolică tot timpul, era casieră la o casă de schimb valutar, de la care Cornel nu obţinuse mai nimic, în-afară de obişnuitul obol şi în plus fusese stresat peste măsură, mai ales că individa se plângea câtu-i ziua de lungă cât de nenorocoasă este ea pe lume, aceasta întâmplându-se mai cu seamă în perioada examenelor de vară, de la facultatea unde era studentă la IDD, spre disperarea lui Cornel căruia nu-i plăcuseră niciodată femeile intelectualizate, care-i creau o stare de panică permanentă.

            Aşa cum îi crease o altă zăltată care îşi cumpăra cărţi în prostie, câte două pe săptămână, şi nu putea închega o discuţie cu ea numai dacă s-ar fi apucat şi el să citească măcar o carte, să aibă idee de unde să o apuce pe zăltata aceea de Ofelia, care după ce că avea numele pe care-l avea, mai stătea şi toată ziua cu nasul în carte, noroc de el că era băiat de viaţă şi de gaşcă, aşa încât banii Ofeliei ieşiseră generos din buzunarul ei curând, în urma performanţelor sexuale ale lui Cornel, la care Ofelia nu era indiferentă.

            „Da, dar vezi, că aşa intelectuală şi aeriană cum era, a vrut să mă ţină numai pentru ea, javra dracului”, o înjură savuros şi mitocăneşte în gând pe Ofelia, care rămăsese gravidă cu el, şi nu din greşeală, ci „expre”, cum spunea el, cu accent pe ultimul e şi cu ochii, nenorocit, în tavan.

            De obidă că o muiere vrea să îl prindă în mrejele căsătoriei, Cornel bău trei zile şi trei nopţi pe banii ei, fireşte!, pe care-i luase din poşetă, numai că, vezi bine, zăltata intelectuală îl reclamase la Poliţie pentru furtul banilor şi Cornel făcu o zi „de bulău”, până se îndură zăltata de-şi retrase plângerea.

            Restul de zăltate din viaţa lui Cornel nu mai contau, ce să mai conteze, dacă Cornel le satisfăcuse ca la carte pe toate, el se simţea cu inima împăcată aşa cum era, numai pe femei avea aşa o ciudă interioară, care ţâşnea prin canalele erecticle, şi care nu se potolea până nu mototlea femeia în cele mai variate poziţii şi ipostaze de viaţă.

            Dar pe Cornel de fapt nu îl chema Cornel în adâncul inimii, ci Don Juan, iar zăltatele din viaţa lui puteau fi oricând donne la vreo Curte princiară, iar Zâna Măseluţă care citise aceste rânduri, împinsă de curiozitate îl smulse într-o zi din viaţa lui banală şi îl duse la curtea ei regală, unde Juan avu parte de toate plăcerile lumii, o cunoscu inclusiv pe Zână la pat şi nu mare-i fu mirarea când într-o zi se descoperi îndrăgostit de felul în care ea râdea şi îşi arunca capul pe spate, dar atunci fu prea târziu pentru el, fiindcă Zâna se şi plictisise de Juan şi-i făcu vânt la loc pe pământ, unde Juan trăieşte şi în ziua de astăzi, dacă nu s-o fi fost însurat şi apoi a murit de impotenţă prematură şi de prea multă bătrâneţe, în vreun parc.

                                                           Clepsidra

            Cosmina simţea că moare, aşa cum stătea cu ochii în lumina soarelui de august fierbinte, simţea cum cuvintele i se adunau pe tăcutelea în simţire şi se ordonau ca păsările pe sârmă şi apoi mai simţea că ceea ce îi spusese Călin niciodată nu va putea să uite şi anume „găseşte-ţi pe unul din aceeaşi arie geografică cu tine şi pe mine lasă-mă în pace”, asta după ce Călin deja vânduse casa veche şi îşi luase una nouă să aibă unde să stea ei doi, adică chiar ţesuse vise de logodnă şi de căsnicie cu Cosmina o vreme.

            Cosmina fu năucită de viteza şi violenţa loviturii în cele mai bune sentimente ale ei de femeie îndrăgostită veşnic numai de unul – Călin şi simţi că se înăbuşă la început, lumea se distorsionă deodată şi luă forma unei clepsidre prin gâtul căreia ea trebuia să treacă dintr-o parte în cealaltă, şi încetul cu încetul chiar trecu dintr-o parte în cealaltă fiindcă aşa este inima omului nu plesneşte de necaz, dar Cosminei începu să îi cadă straşnic părul de ciudă şi de urletul acela interior pe care nimeni nu îl putea auzi când se plimba pe stradă, sau mai ales când păşea în restaurantul unde fuseseră ultima oară ei amândoi şi unde Călin băuse o tărie dis de dimineaţă, probabil să îi ajute la lungul drum spre înalta noapte înaintea deciziei de divorţ, pe care o aştepta de la fosta nevastă.

            Nimic nu prevestise în vreun fel necazul ce avea să vină peste Cosmina, soarele îşi făcuse vajnic datoria faţă de cer şi răsărise, iar apoi apusese cu aceeaşi cosmică constanţă, luna şi ea îi poleise la început pe îndrăgostiţi cu razele ei albe, ca apoi să se ducă să se scalde în mare, iar păsările îşi făcuseră deja al doilea cuib în copacii de pe marginea străzii unde locuia Cosmina, care avea un tei minunat în dreptul geamului ei, unde cloceau păsările veşnicia în micile ouăşoare.

            În mijlocul acestei celebrări a vieţii Cosmina simţi deodată că moare, dar moare de-a dreptul, aşa scurt şi fără lumânare la cap sau în mână, când Călin i-a şi indicat zona geografică către care să se repeadă în căutarea ultimului bărbat şi, după o perioadă de patru ani de suferinţă, Cosmina îl cunoscu pe omul de lângă ea, un bărbat cu nimic mai prejos decât Călin, poate chiar ceva mai presus, sexy şi iubitor de femei frumoase care să-l adore şi să-l fure din ochi, Vlad era bărbatul perfect să îl înlocuiască o dată şi o dată pe veşnic şi mult prea plânsul Călin, iată, acum venise momentul, Cosmina se simţea ca şi cum s-ar arunca cu capul înainte în prăpastie, aceasta era senzaţia pe care i-o provoca impetuosul de Vlad, pentru care viaţa era ca o cursă cu obstacole pe care le putea depăşi cu uşurinţă cu bike-ul lui şmecher, toate se legau la Cosmina, numai inima zăcea pe podelele trupului ei, mută, şi striga celălalt nume, până în ziua când Cosmina s-a privit profund în oglindă şi a strigat la ea însăşi „Destul, Cosmina!” şi maestrul Timp s-a oprit puţin în loc, Cosmina a scrutat adâncurile zării dinspre care Călin niciodată la loc nu se va ivi, şi compuse un scurt cântec de iubire, pe care îl intitulă fie „Loonatics”, fie „Shine on me Crazy Diamond”, şi cu aceasta Cosmina muri de tot a treia zi după Scripturi, când toate sunt ceva mai lesne de înfăptuit. 

                                                  Lordul

Liviu îşi spălase genitalele în muşeţel toată viaţa, până la actuala nevastă care de fapt ea îi pusese repede, repede pirostriile pe fruntea lui de maior hârşit în mândra Armată Română şi îi şi trântise la urgenţă doi copii unul după altul, astfel că maiorul nu prea avu timp când să ştie că i se duce dracului solda grasă de slujbaş, pe pamperşi şi bulendre de muiere, el, care înţelegea de minune Marek Bilinski, ba chiar putea înţelege ca nimeni altul până şi muzica psihedelică, cu toate că el nu făcea chiar corp comun cu ea, aşa cum se întâmpla cu o zăludă din viaţa lui, la care-i rămăsese sufletul, dar care nu fusese de fapt femeia lui, ci a unui prieten de-al lui, care înţelegea muzica ca nimeni alta, ba chiar şi ţipa la anumite pasaje, fapt care-l trimisese imediat cu gândul la întrebarea pe care şi-o pune absolut orice bărbat, indiferent de profesie, „Cum o fi tipa la pat?”, la care întrebare Liviu nu mai avusese vreme să îşi răspundă după ce Elodia o rupsese cu prietenul, fiindcă dăduse nesătula de nevastă-sa peste el cu crucea şi om îl făcuse, atârnându-i doi copii de gât.

Că erau copiii lui Liviu era foarte sigur, dar că nevasta nu-l înşela de asta nu mai era sigur, după felul cum îl boscorodea în pat, în cele mai intime momente ale lor, când îi căuta cusur din absolut orice, numai ca să se eschiveze de la îndatoririle ei sexuale, care se cuvin unui neveste de maior.

Toate acestea, ca şi faptul că nevasta lui Liviu era un monument de împuţiciune, pe care le ştia de la prietena ei, care lucrase cu specimenul, îi trecură prin minte Elodiei, care privea cu milă nedisimulată la bietul Liviu, care cam transpira sub privirea ei ascuţită, de teama de a nu fi luat la vale de către aceasta, ştiută fiind iuţimea cu care Elodia ştia să pună la punct o situaţie, chiar dacă ea ar fi fost în rahatul în care era bietul Liviu.

„Mai asculţi muzică bună?”, îl întrebă totuşi cu câinoşenie Elodia, care nu se putea abţine să nu îi scoată lui Liviu ochii pentru o fază pe care acesta nu ar fi vrut să şi-o amintească cu niciun preţ şi anume aceea când o ceruse pe Elodia de nevastă, exact după primul ei avort cu prietenului ei şi al lui Liviu, iar aceasta, năucă, se uitase atentă la el, peste paharul de bere din care sorbea fericită că scăpase aşa de iute de plodul din ea, fără să aibă niciun fel de remuşcări, şi spusese cât se poate de conciliant şi gingaş : „Merci, Liviu, eu nu o să mă mărit niciodată”, la care onoarea lui de maior fercheş şi nerefuzat de nicio femeie până atunci, îi pusese aiurea-n gură următoarele vorbe, pe care le regretase amarnic după aceea : „Să ştii că sunt un bărbat foarte curat, eu mi-o spăl zilnic cu ceai de muşeţel”, la care frază Elodia izbucnise de-a dreptul în râs, din prima clipă de consternare, ca atunci când îi mărturisise alt maior, că băieţii de succes ca ei „se îmbată şi apoi fac pipi în chiuvetă”, şi-i spusese imitând tonul răstit cu care Liviu părea că dă comenzi şi când stătea pe loc, „Vezi să nu îţi rămână puţa în paharul de ceai, Lordule!” şi, înecându-se şi mai tare de râs, se ridicase de la masă şi plecase demnă pe uşă, minunându-se câţi nebuni or fi fost pe lumea aceasta şi, mai ales, cum se făcea că tocmai ea îi nimerea?

Anii vor trece peste Liviu, copiii vor creşte, iar el, ca orice ostaş vrednic al Armatei Române, îşi va înfiinţa un S.R.L., afacerea va prospera, nevasta va fi ceva mai mulţumită de prestaţia lui în pat şi nu îl va mai ocărî din te mir ce, până într-o bună zi când lui Liviu îi va veni pofta să îşi înşele şi el nevasta cu una mai binemirositoare ca ea şi pentru aceasta va pretexta că vrea să intre în politică, motivând astefel absenţele îndelungate din patul conjugal, cât şi din viaţa de familie, la care către sfârşitul carierei lui de tânăr pensionar cu privilegii materiale bogate, acesta va sfârşi prin a renunţa de tot, rezumându-se la amantele parfumate, care-i populau de o vreme bună viaţa.

Dar gândul lui cel mai ascuns rămăsese tot la nebuna de Elodia, singura care-l refuzase, şi de acest eşec îşi aducea aminte Liviu de fiecare dată când şi-o spăla cu ceai de muşeţel, pe îndelete, şi şi-o contempla cu tristeţe, fiindcă ratase din cauza grabei cu care o ceruse de nevastă pe singura femeie care înţelegea atât de bine muzica psihedelică şi ţipa pe Syd Barett şi David Gilmore.           

                                                            Patul

            Camelia se născuse să fie singură pe lume şi până la ora aceasta aşa şi era, şi chiar într-atât de mult încât nici nu mai ştia de câte ori fusese părăsită de băieţii din viaţa ei, pe care ea încă se încăpăţâna să îi numească „prieteni”, când de fapt aceştia doar profitaseră de pe urma slăbiciunii ei pentru tipi înalţi şi atâta tot.

            De istorii de acestea de iubire este plină lumea, dar ceea ce o individualiza pe Camelia de restul femeilor era prezenţa unei anume voci din interiorul ei, care-i şoptea inevitabil : „poate acesta este, poate acesta este el”, şi aceasta până la sfârşitul călătoriei ei în sufletul celuilalt, care călătorie se dovedea mereu a fi plină de peripeţii care mai de care mai tragice ori chiar nostime, numai că tristeţea ei nu mai percepea nuanţele demult.

            Camelia se maturizase cam fără de voie, mai mult îndemnată de alţii şi de sfaturile lor, care veniseră când aceasta se afla într-un mare impas emoţional, nu ştia dacă să se mărite cu Marius, ori ba? Chestiunea era ca o „întrebare capcană” deoarece Camelia iubea pe altul adânc în inima ei, pe unul Sergiu, dar Marius îi era mult mai la îndemână, din ziua când acesta o învăţase cu atenţie cum să facă sex fără să implice absolut deloc şi capul în povestea asta, cât nici expectaţiile ei de o viaţă, şi totul îi reuşise aşa de minune lui Marius încât acum Camelia îl şi întrecea, iar acesta nu ştia chiar de femeia care se culca cu el îl iubea, ori numai simula desele orgasme sau nu.

            Dar cine este Marius? Marius este un bărbat înalt bine, cu ochii albaştri ca peruzeaua şi care nu o iubeşte pe Camelia deloc, fiindcă şi-a găsit fosta nevastă în pat cu prietenul cel mai bun, iar de atunci încoace Marius dărâmă tot ceea ce găseşte în materie de suflet la femei.

            Fiecare dintre cei doi sunt expozanţii unei categorii sentimentale anume, pe care doar viaţa cu umorul ei nebun îi poate pune faţă în faţă şi apoi îi aduce şi în pat, patul din care amândoi erau prizonieri de ceva vreme, chiar multă, cam de când dura relaţia lor, care nu se mai dădea dusă din pat, unde Camelia asculta cu plăcere muzica lui Andrieş, care-i plăcea atât de mult lui Marius, asculta şi ea Mozart-ul ei, care nu îi plăcea defel acestuia, ba se mai şi strâmba a aguridă când Camelia punea vreun CD cu un concert de Mozart, toate ar fi fost bune şi frumoase şi doi oameni nefericiţi ar fi putut trăi o viaţă şi în pat, chiar fără să se iubească, numai că în viaţa lui Marius a apărut o femeie care i-a făcut acestuia deodată un copil, pe care l-a şi păstrat, căci Marius ieşise finalmente din patul comun, precum şi Camelia, care la rândul ei simţea că scăpa cumva de spiritul josnic al lui Marius, care o învăţase doct că toţi bărbaţii sunt porci, fiindcă au nevoie de sex pe săturate, nu contează pe ce parte te culci tu ca femeie, iar ea absorbise lecţia lui de uitare ca pe ceva extrem de frumos, uitând de ea însăşi de tot.

            Iar frumuseţea vieţii încă se lăsa descoperită în vreunul din ungherele sufletului lor, a ambilor, fiindcă şi Camelia şi Marius avuseseră făcut cadou un pic de nemurire pe care o irosiseră pe nimic, pe nimic, deoarece în-afară de iubirea de aproape chiar că nimic frumos nu este pe această lume. Poate de iertare.

                                                Zâmbetul

Chiar înconjurată cum era de obiecte mici, în încăpere, Aura părea că emite o lumină anume, care venea mai ales din zâmbetul ei puţin ascuns, cu care întâmpina lucrurile şi mai ales viaţa lor intimă. 

Pe Paul îl nedumerise întâiaşi dată zâmbetul ascuns, atât de ascuns încât cu greu i-l puteai distinge dintr-o primă privire, iar Paul, care era medic de profesie şi avea obiceiul de a pune rapid diagnostice toată ziua, chiar nu îl văzu.  El nu vedea decât femeia care-i stătea prin preajmă cam de zece ani, fiindcă nici Paul, nici Lara nu mai voiau să se căsătorească încă o dată, iar Paul încântat de toate fleacurile cu care-l înconjura vorbăreaţă Lara, nu mai auzea nimic în jurul lui.

La drept vorbind Lara îl iubea pe taciturnul Paul, cu tot cu profesia de medic, care-şi cerea straşnic tribut de devotament din partea ei şi, dacă ar întrebat-o cineva, dacă vrea de fapt să se căsătorească cu Paul, poate, cine ştie, ar fi recunoscut deschis, că de aceea şi mai stătea cu el, sperând, aşteptând, ziua în care taciturnul Paul să o observe, să o vadă cât îl iubeşte ea de fapt.

Dar Paul nu vedea nimic, prins de meseria lui, care-i răpea şi puţinul timp dedicat scrisului, care-l apropiase cumva de Aura, care şi ea scria.

Zâmbetul acela ascuns cu care Aura înghiţea viaţa şi obiectele din jur, Paul i-l observase la o lansare de carte a lui, unde o văzuse pe Aura cum se izolează şi se distinge deodată prin zâmbetul ei, în grupul de scriitori invitaţi. Zâmbetul ei se accentuase când îl văzu pe pictor, care făcea iute schiţe celor din jur şi, printre altele, acesta prinse din aerul din jurul Aurei, acel zâmbet abia schiţat, care înflori graţios pe coala lui albă de hârtie.

Şi în acel moment, văzând surâsul acela mic, Paul ştiu că nu o iubeşte deloc pe Lara din apropierea lui, fiindcă aceasta vorbea cu mult prea mult pentru a-i fi vreodată soţie, aşa că, hotârât cum era, chiar de a doua zi o anunţă scurt că din gardă, se va duce direct la casa lui, unde nu o doreşte pe Lara prin preajmă, în acelaşi timp scriindu-i şi Aurei primul lui email de îngenunchere în faţa ei, în care-şi spunea şi cel mai ascuns gând, anume acela de a-i face în viitor un copil.

Şi zâmbetul Aurei se transformă într-un rânjet, la fel de ascuns în suflet, ca şi primul, pe care Aura nu şi-l putu opri când citi emailul de la taciturnul doctor, Paul. Toate o nedumireau în general pe Aura, mai puţin scrisoarea doctorului, ale cărui diagnostice precise uluiseră oraşul şi a cărui ascensiune rapidă era deja recunoscută. Toate pledau pentru apropierea de taciturnul de Paul, mai puţin copilul pe care i-l propunea Aurei şi de care ea nu avea la anii ei nici o nevoie, pentru a-şi clădi o carieră în artă, care îi cerea invidios să îşi sacrifice şi cei mai buni prieteni, aşa că Aura închise ochii, râse slab de tot şi cu acelaşi zâmbet interior îl părăsi pe Paul mult înainte de a-l avea în pat, ca să nu o părăsească el, când va începe să scrie „chiar înconjurată cum era de obiecte mici, în încăpere ...”.