Mai citeşte-ne, Avrame!

„Privirea printre ramuri, printre frunze, printre fructe. Prin fereastra larg deschisă. Prin zidul clădirii din faţă. Și un miros de pâine caldă de la fabrica din valea oraşului. Prin aburi de cafea. Prin fumul- rotocoale: unu-două-trei, spre tavan. Ţigara- cu stânga. Darabana- cu dreapta: rap-trap! rap-trap! În scândura biroului uscată, scorojită. Ca de obicei. Ca dintotdeauna, parcă. Rapul –cu trei, trapul- cu patru degete. Rap-trap! Rap-trap! Și telefonul de două, de trei ori- scurt. Ridică receptorul.” (I. Avram)

Vinerea trecută l-am ascultat pe Ion Avram citind două fragmente din următorul său roman care vine în continuarea celor două romane deja publicate- „Aşteaptă-ne, Lazăre!” şi „Prin văile Golgotei”. În primul fragment lecturat este prezent Alexandru Ţugui, despre care Viorel Ștefănescu, într-o cronică la „Prin văile Golgotei” apărută în revista Dominus (2002), spune că „ e un fel de om nou, un rural migrat în mediul urban, aflat la graniţa dintre două lumi, fiecare cu moravurile şi mentalităţile ei, şi trăind incomplet în ambele, care, prin reconştientizarea originilor, este pus în situaţia de a-şi (re)defini propria condiţie”. Alexandru Ţugui, ziarist fiind, primeşte prin fax o stenogramă a unei anchete pornită în urma unui furt care provoacă o crimă accidentală. După lecturare, la cald, reacţiile auditorilor au fost oarecum împărţite. Stela Iorga a spus că ironia anchetatorului este „prea pasată, parcă îl aud pe autor în spatele personajului”. Octavian Miclescu, mergând pe aceeaşi idee, a spus că „replicile dialogului sunt regizate, prea la locul lor”. În contratimp cu ei, Marian Chiru s-a declarat mulţumit şi a adăugat că scena anchetei este realistă, iar ochiul său de poliţist a văzut că se simte terenul şubred pe care se află personajul anchetat- Burghelea.

Cel de-al doilea fragment de roman, un poem în proză, a venit, după voinţa autorului, să îndulcească atmosfera lăsată de ritmicitatea anchetei. Cei prezenţi, majoritatea  ocupându-se în afara timpului liber cu poezia, au rezonat mai mult cu acesta, chiar dacă a.g.secară a spus că  “are un lirism deranjant” şi a comparat atmosfera cu cea din “Dumbrava minunată”.

 Închei consemnarea cu părerea unui prozator de meserie, Victor Cilincă. “ Avram are pasiune pentru minuţie, detaliile îl servesc la dăruirea unui sentiment de stabilitate, de credibilitate, aşa cum a făcut Daniel Defoe în "Aventurile lui Robinson Crusoe" prin descrierea obiectelor recuperate din mare. Dialogul este şi de teatru, îl urmăreşti ca pe o carte poliţistă. O să fie una dintre cele mai importante scrieri ale autorului".

                                                                             Simona Toma

P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", ne citeşte Paul Budeanu.

 

Lectură Ion Avram( 11.01.2013)

Vitează în piele de poet

Te iert,/ În anotimpul nostru,/ Dorul prinde mai bine sufletului./ Şi-un pic de spirt în pantofii prea strâmţi/ Aşază mersul./ Sau, cel puţin, tălpile/ Primesc mai uşor gropile/ Pământului.

Lasă visele s-adune pietre,/ iertarea trebuie zidită./ Păcatul – să rămână păcat curat/ Sânul meu stâng/ să se vindece de linia vieţii/ din palma ta.

(Ana Maria Panagatos – Poeme)

În literatură şi îndeosebi în poezie, raţionalitatea nu slujşte textul precum inspiraţia – aşa cum în viaţă, de exemplu, ambiţia nu stă bine unui om precum vitejia.

În poemele prezentate de Ana Maria Panagatos oscilează unele pasaje cerebrale, reci, aproape seci cu pasaje inefabile, fermecătoare, inspirate, scrise cu un soi de vitejie literară de dragul poeziei, nu din oarba ambiţie de a demonstra existenţa a nu ştiu cărui sâmbure de genialitate.

„O voce lirică distinctă, cu spusa spontană, cu o onestitate dezarmantă, cu sentimente curate şi fragede care merg direct la inimă” – remarcă poeta Stela Iorga.

„O poezie de factură romantică” – observă succint Marius Chiru.

„Textele au muzicalitate şi sunt bine susţinute de atmosferă şi de imagine. Oscilează între limbajul cotidian şi expresia poetică vizată” – afirmă Gelu Ghemiş. Sau: „o poezie caldă de factură feminină în care se îmbină bine nostalgia trecutului cu trăirea în prezent”, avem exprimarea şcolărească a Violetei Bobe.

Simona Toma remarcă „sinceritatea şi acurateţea scrisului”, precum şi faptul că are şi versuri memorabile de genul „sânul meu stâng/ să se vindece de linia vieţii/ din palma ta.”

„O poezie de lumini şi umbre, picturală, cu sentimetele nedezvăluite în totalitate” – consideră Anca Şerban.

Cu fină severitate analitică, Victor Cilincă vede „o poezie în care se simte bucuria unui sentiment fără a cădea în banal – are poeme de-a dreptul întregi, are şi nişte aforisme care pot ţine şi de proză şi expresii de-a dreptul cotidiene – emoţionante, are metaforă. Acolo unde este calculată, unde nu este sinceră – eşuează. A evoluat în sensul credibilităţii.”

„Prin cuvinte şi prin elemente lirice la îndemână, Ana Maria Panagatos a reuşit să construiască un castel fiecărei poezii” – a conchis hotărât Radu Dragomir.

  

Ion Avram

Cronică publicată în ediţia de vineri, 11 ianuarie 2013, a cotidianului „Viaţa liberă”: http://www.viata-libera.ro/stiri-nationale-vlg/37985-viata-libera-galati-cenaclul-noduri-si-semne-cronica-poet-viteza-piele-ana-maria-panagatos

Lectură Ana Maria Panagatos

 

*

Într-o zi, oglinda nu-mi va mai  primi ochii treji

Nici franjurile de tine pe coapse.

Într-o zi, mă va  vrea scuturată de lanțuri.

Pe sub maiou

Se va stinge soarele

Și o  pernă-mi va spune

– E timpul să dormi, femeie.

*

sa le plesnească ochii celor care vor îndrăzni să privească

altfel decât se privește amintirea.

cu tandrețe și îngăduință adică.

să li se scurgă până în suflet machiajul

celor care nu renunță la măști

nici măcar când singurul spectator

rămâne oglinda.

*

Țâșnind din tine,  timpul

Mânjește un semn de întrebare.

Umbra  aceleiași femei în spatele tău

Tot mai în spate, mică, tot mai departe,

Ca un ecou decupat  din sunet.

 

Brusc nu mai știi dacă de el

Sau de tine îți e dor.

Nu mai știi să plângi răspunsuri

Și te pufnește râsul când nodul dezleagă

un bolnav de altă lume.

Un râs pe care nu știi să îl râzi decât

La  înmormântarea celor pe care i-ai purtat prin tine.

*

Te iert,

Că-n anotimpul nostru,

Dorul prinde mai bine sufletului.

Și-un pic de spirt în pantofii prea strâmți

Așază mersul.

Sau, cel puțin, tălpile

Primesc mai ușor gropile

Pământului.

*

Îți vezi conturul ca-n privirea unei nopți

Pictate de lumină

Și timpul dispare dintre voi

Ca un tablou furat din pânză

De același,  vinovat,

Clipit de gene.

 

*

Pește pe mal

luptând  să respire

în mai-mult-nisipul-decât-apa,

Îndes în nări cearșafuri

Prăfuite de tine.

                   Așa plăcut se îneacă dorul în dor.

 

Aripi în vitrină

 

Închideți magazinele

Cu rochii de mireasă.

Măcar toamna opriți-vă!

Mai sunt și păsări

Care zboară cu aripile lor

Iar  zborul nu se vinde

Și nu se cumpără

Nici măcar în stațiile din centru.

*

Luna se aprinde toată

Și crapă ca o oglindă scăpată de cer

În  casa fără lampă.

Gâtul, în același ciob cu  inima.

Vocea se zbate între bucăți de sticlă.

Ca la un bal mascat, visele

Se inghesuie   în rama.

Buzele  șușotesc

În ritm sacadat de toacă.

Ochii neclintiți în ciobul

În care copilul,

E hrana  pentru lupi.

*

Lasă visele s-adune pietre,

iertarea trebuie zidită.

Păcatul – să rămână păcat curat

Sânul meu stâng

să se vindece de linia vieții

din palma ta.

*

Când  ai început să-mi măsori inelarul,

Când ai început să-mi potrivești

Compasul în piept

Timpul s-a simțit în plus, în minus,

îngăduit, ca într-un pat străin

Chiriașul.

 

Și ți-a plăcut să-mi măsori ritmul tocurilor

Plecând și întorcându-se

În fața aceluiași vizor

Umbrit de ecouri, țăndări de lumină,

Și pragul...

De după care o siluetă

Se dilată.

Lectură Elena Donea, Cronică de Cenaclu

Inorogul cu papuci albaştri

 

"Îmi tot repet în gînd de cîte ori mă împiedic de papucii tăi albaştri floarea absentă din toate buchetele de flori, apoi mă uit la ceas, te fixez în timp ce dormi şi plec grăbită cu ei în picioare, Victor." (Vizita, Elena Donea)

Se întîmplă să ajungi în faţa unei lucrări de artă plastică modernă şi pentru că întrebarea ce-a vrut să arate artistul? zburătăceşte în labirintul minţii, cu o ruşine venită din teama unui răspuns eronat, spui... artistul ne arată un inorog, chiar dacă ochii au spus din prima că este un cal pe o tablă de şah. Aşa ne-a găsit și pe noi proza citită vineri de poeta Elena Donea. Ne-am pus întrebări privind legătura dintre personaje, dacă au  canafi papucii albaştri încălţaţi/descălţaţi de personajul narat sau dacă e mai bine ca Elena Donea să scrie doar poezie.

Ion Avram s-a arătat surprins de text, pentru că proza Elenei Donea nu seamănă cu poezia Elenei Donea (sic!) şi a făcut presupunerea că ar putea fi o nouă voce a autoarei. Apoi, referindu-se strict la text, a mai spus că "e corect în sensul aşezării lui în pagină, are forţa detaliilor exterioare și a celor lăuntrice, dar se vede o mică deraiere prin existenţa unei prea  mari explicitări, are o sinceritate debordantă care e favorabilă". Stela Iorga a punctat intuiţia artistică nativă şi a luat textul citit ca pe un experiment reuşit datorită talentului autoarei. "Nu mai bate cîmpii şi pune mîna şi scrie poezie!" a dojenit-o Tatiana Nona Ciofu, într-un glas vibrant de poet. Diana Balmuş a găsit în personajul masculin alter ego-ul personajului feminin narator, o dedublare a sa. Viorel Ștefănescu a atras atenţia că nici un comentator n-a ţinut cont de titlu, dar nici nu ne-a luminat explicîndu-ne rostul său. Apoi, după ce a arătat pe text unele erori stilistice care pot fi corectate, a mai adăugat că textul e un joc, un experiment făcut şi de alţii prin "existenţa aparentă a unei incongruenţe de planuri" şi a adus ca drept exemplu Șotron-ul lui Julio Cortazar, "dă senzaţia că e un fragment dintr-un text mai mare pentru că finalul pare a fi oarecum improvizat,  textul e foarte bun ca un început al unei proze surprinzătoare".

                                                                   Simona Toma

 

P.S. Astăzi, la sediul cotidianului "Viaţa Liberă", la orele 18, ne citeşte Ana Maria Panagatos

Lectură Florin Buzdugan, Cronică de cenaclu

Cum am așteptat sfîrșitul lumii

“să ne trăim ultima noapte de dragoste); moartea este singura femeie care te iubește încet, fără patimă, fără ardoare,/ rece ca o noapte de iarnă.”( F.Buzdugan)

A fost 21 decembrie și nu s-a petrecut sfîrșitul lumii pentru că dacă se întîmpla nu s-ar mai fi povestit despre textele lui Florin Buzdugan. Proaspătului debutant cu intenții serioase i-au scăpat unele ziceri care vor rămîne cu siguranță în memoria colegilor și mai apoi folosite ca citate în coversațiile lor la locul șezătorile tihnite din a doua parte a întîlnirilor noastre cenacliste.

“femeia de lîngă mine, voluptoasă ca o prostituată, doarme, sînii ei tresaltă, liniștiți, așa cum plantele marine se lasă duse în voia lor de apa mării, apa oceanului, apa din mine, care curge la vale/ fără oprire.”(F.Buzdugan)

          Ion Avram a spus că autorul “are un amestec de texte inspirate unde pare sincer și texte unde se vrea meditativ cu inadvertențe care nu țin de logica imediată, expresii care încarcă inutil și de aceea textul suferă”.

“îți pune o cravată foarte frumoasă, din aceea pe care/ nu/ ai mai purtat-o din copilărie” (F.Buzdugan)

          Anca Șerban Gaiu a găsit foarte multă poezie, dar, a spus ea, autorul greșește lăsîndu-se condus de poeme cînd ar trebui să fie tocmai invers.

“toți ochii ăștia care ne dezbracă rînd pe rînd de haine, gînduri, oase, ipseitatea- cuvînt pompos pentru noi- a noastră (și cred că după colț o s-o las să meargă singură înainte, eu o să mă opresc, o să mă chircesc și)/ o să crească un copac aici, zicea”. (F.Buzdugan)

          Viorel Ștefănescu, după ce a manufacturat cu marker-ul verde un colaj din textele lui Florin Buzdugan aducînd la lumină părțile bune, ne-a arătat un mesaj ascuns printre versuri și,  referindu-se la primul text, ne-a explicat că “înjurăturile sunt blesteme desacralizate, dar o înjurătură sacralizată tot înjurătură rămîne. Se vrea un monolog interior și, dincolo de umor, autorul ratează atunci cînd e vorba de poezie, restul e proză neinspirată.”

“îmi face cu ochiul, mă năucește efectiv, iar sexul ei,/ o oază/spre care mergeți cu toții, mă cheamă și pe mine, să mă înham la jugul vostru/ fără oprire.” (F. Buzdugan)

                                                                   A consemnat Simona Toma

 

P.S. Cronică apărută în 28 decembrie 2012.

Lectură Octavian Miclescu, Cronica de cenaclu

"O femeie nu este estetică, iar eu nu iubesc tocăniţa de cartofi" 

 

Veni Octavian Miclescu la cenaclu să ne citească din “Decojitul cerului, peisaje şi alte povestiri”. Și, cum se întîmplă de 29 de ani încoace, cum spun fondatorii, la cenaclul Noduri şi Semne “lipseşte cine nu trebuia să vină”, noi, ascultătorii vorbitori pe texte, am venit aproape toţi; mai vorbitorii pe texte au rămas pe la casele lor sau înzăpeziţi prin parcuri. Veni şi Ion Zimbru să ne dăruiască o sacoşă plină de poezie pe limba sa și numele ei de botez “Mireasa mirelui moldav sau ultimele clipe ale poeziei pe pământ”. Apoi, din întîmplarea debutului la Junimea, Florin Buzdugan (nepurtător de sacoşă) ne-a scos din raniţă cîte un exemplar la fiecare din “mai mult de trei cuvinte”. Ne-am tot aşteptat unii pe alţii pînă aproape de orele 18 trecute fix, pînă cînd Octavian Miclescu a aprins o ţigară de foi și ne-a lecturat  cele 11 plus 1 poeme despre care Zimbru a spus că  “ sunt foarte frumoase, dar sunt prea lipite de hîrtie, domnule, fă-le să fugă din pagină ! ”, “nu am ce să-i reproşez, dar dacă n-ar fi existat Marin Sorescu înaintea lui Miclescu, aş fi spus că poezia autorului din această seară este excelentă”. Anca Șerban Gaiu intrînd în atmosfera singurei sale vineri din săptămînă a făcut schimb alert de replici cu Zimbru şi el a dat șah la regină cu “o femeie nu-i estetică, iar eu nu iubesc tocăniţa de cartofi”. Laurenţiu Pascal a început cu “eu ce să zic?” şi a isprăvit cu “dacă Octavian îşi propune să ne arate cum se scrie poveşti, a reuşit, dar dacă-şi propune să ne arate poezie, nu are ce să ne arate”. Florin Buzdugan n-a rezonat, dar i-a plăcut simplitatea, firescul lucrurilor care duce la Sorescu sau la “Maidanul cu dragoste” de Zamfirescu. a. g. secară a liniştit spiritele prin concluzia că “probabil ambiguitatea l-a iritat pe Zimbru” şi privindu-l în ochi pe Miclescu i-a spus “ca şi cum ai muncit o vară în grădină, ai scos castraveţi frumoşi și i-ai adus la oameni care au castraveţi din tată-n fiu”.

 

                                                                   Simona Toma

P.S. Cronică din 21 decembrie 2012.