Aburii unor existenţe banale

(...) Tonul lui era unul de priveghi cuminte înţelegător liniştitor blând şi Titina se gândi că ar putea avea încredere să mai vorbească puţin cu străinul acela trist pentru alţii – poate mai afla câte ceva despre fluviu despre oraş, despre lume chiar, căci multe nu prea ştia ea şi televizorul se stricase cândva. (...)

 (Victor Cilincă – Titina, femeia cu aburi)

                           

Două aventuri – una aparent statică, una aparent dinamică – două existenţe care oricât ar fi de diferite au un numitor comun: ideea proprie, fixă de viaţă. În mare, asta ne-a oferit Victor Cilincă vinerea trecută şi astfel a fost primit fragmentul său de nuvelă:

Ion Avram: „o mare dramă; amplă, complexă, cuprinzătoare, monografică şi biografică.”

Nicoleta Onofrei: „povestea şi scriitura sunt superbe; are sensibilitate şi putere de empatie; pentru ritmul textului nu i-ar fi stricat mai mult dialog.”

Ana Maria Panagatos: „sunt seri în care ascultăm texte frumoase şi nu ne pare rău că am venit la cenaclu; în seara asta, Victor Cilincă ne-a adus o povestire extraordinară.”

Dan Pintilie: „nu este simplă, deşi pare liniară.”

Tudor Neacşu: „este o poveste suavă la modul extrem, despre o singurătate grotescă şi mizerabilă spusă uneori într-un umor cărnos care mai estompează cenuşiul dezrădăcinării.”

Stela Iorga: „psihologia şi tipologia sunt surpinse ca-ntr-un insectar; personajele sunt captive în lumi în care, de fapt, nu se trăieşte: lumi de un realism crud şi de un cinism tandru care-ţi iau respiraţia.”

Diana Balmuş: „existenţe diferite şi în acelaşi timp complementare; niciunul nu poate ieşi din viziunea lui limitată asupra lumii şi să vadă frumuseţea a ceea ce lipseşte din viaţa proprie.”

Laurenţiu Pascal: „text bun ca terapie pentru depresivi.”

Carmen Neacşu: „lectură-ghem: deşirăm, deşirăm fară să se rupă nicăieri.”

Ionuţ Vasile: „textul are cursivitate, iar cititorul este prizonier în multitudinea evenimentelor.”

Gelu Ghimeş: „prin realism reuşeşte să aducă trăiri, poveşti autentice.”

Radu Dragomir

Astăzi, începând cu ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, voi citi eu.

Cronica de cenaclu- Lectură Carmen -Cristina Neacşu

„(...) în aerul care se lipeşte de pereţi/ am depus toate aşteptările/ teancurile de scrisori/ zâmbetele fără adresă/ fricile mele isterice/ le-am împachetat pe toate/ pe rând, cu sfori, cartoane (...).” (Carmen-Cristina Neacşu – „Păpădia de ceară”)

     Carmen Neacşu ne-a propus să păşim într-o cameră din universul ei liric unde a aşezat, de o parte, izolarea: „Am văzut o pereche de ghete puse la uscat/ Murdare de plâns/ Murdare de singur” şi, de cealaltă parte, nostalgia iubirii: „Am şters amprenta buzelor/ Cu degetul cu care îţi arătam luna,/ Ca sărutul meu să trăiască nevăzut,/ În taină.” („Sărut”). Din îmbinarea acestora, versurile m-au făcut să cred că privesc fie un om care se zăvorăşte în mintea unui demiurg, fie unul dispus să adune şi lumile celor ce le ignoră: „Plec să îmi strâng în braţe tot ceea ce uiţi să priveşti/ Când nebunia îti pune şaua în spate şi mi te ia în galop”. Victor Cilincă a remarcat stilurile şi modalităţile de construcţie diferite şi elementele de factură simbolistă inserate pe alocuri. Leonard Matei a observat momentele de mare însingurare, „sfârşiturile ca de plumb” şi jocurile stilistice, sensibile, neaşteptate. Apoi, Anca Şerban Gaiu a apreciat lipsa de falsitate şi profunzimea textelor; în plus, a adăugat: „lucrează aproape chirurgical cu delicateţe şi curăţenie sufletească”; totuşi, i-a atras atenţia asupra faptului că este prea directă. Şi Nicoleta Onofrei i-a recomandat să fie mai sugestivă în exprimare şi să aibă mai multă grijă în alegerea titlurilor. Cristina Dobreanu a găsit poezie la nivel de expresie, stare şi ritm interior, deşi uneori versurile sunt prea simpliste, prea previzibile. În fine, Gelu Ghemiş a scos în evidenţă atât sensibilitatea şi originalitatea cu care a fost realizată atmosfera feminină, cât şi încercarea reuşită de a atinge puţin transcendentul.

Radu Dragomir

Azi, începând cu ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte Victor Cilincă.

Poet cu mari șanse de prozator

foto: a.g.secară

“Doamne, puiul crede cerul coaja altui ou/ din care o să iasă într-o zi din nou,/ dar ce absurd și banal este acest gând,/ ca o biserică cu turlele-n pământ,/ de fapt, știi aceasta, doar ești Dumnezeu!...”

                           (Ion Avram, Cioburi de clopot)

          Săptămâna trecută prozatorul Ion Avram s-a îmbrăcat în haine de poezie, a scos din sertare niște texte și a ales să ne citească zece poeme plus alte trei. După lectură, luându-și inima în dinți, Tudor Neacșu a început discuția și s-a declarat autocenzurat, pentru că nu poate fi decât subiectiv, că a fost și nu a fost surprins de poeme, că găsește în poezia lui Ion Avram bucăți importante din proza lui Ion Avram. Victor Cilincă a făcut o analiză iscusită pe texte purtând un dialog umăr la umăr cu prietenul său întrebându-l la un moment dat, tot prietenește, dacă a încercat să scrie și proză. Apoi, a spus că influența versului popular i se potrivește, dar are și influențe din Sorescu, din Arghezi, a mai găsit și ceva Zimbru, că îl deranjează unele rime și că i-au plăcut doar trei texte din cele prezentate, “ceea ce-i mult”. Un text i s-a părut ireproșabil, “parcă-i un blestem, parcă nu-i inspirat, parcă-i făurit de-un meșter popular”; pe altul ar fi trebuit “să-l isprăvească mai devreme”; altele “nu sunt sincere, par a fi scrise pentru a da bine”. A.G. Secară s-a gândit că ar fi bine ca aceste poeme să fie strânse într-un volum pentru a se putea vedea impactul poemelor asupra cititorilor ce nu-l cunosc pe prozator și, mai mult decât atât, ar putea fi considerat un capitol ce ține de istorie literară (gălățeană). Leonard Matei a văzut “momente de rimă” care nu-i convin, dar și momentele în care autorul „ a stat în starea de poezie”. Carmen Neacșu a observant zone vulnerabile, sensibile și multă timiditate a autorului “care ar putea împiedica izvorul poeziei”.

A consemnat,

Simona Toma

P.S. Astăzi, în același loc și la aceeași oră aproximativă, adică la “Viața Liberă”, pe la șase pi em, citesc eu.

Cioburi de clopot, de Ion Avram

În noaptea-clopot

Timpul meu- un cal

paște iedera somnului- visul.        

Sub curcubeu- Dumnezeu

Tronând Paradisul.

Nu simt foame, nici sete,

nici cald, nici frig,

alerg plutind, ridic fruntea și strig:

-Tu, Doamne, care abia ne mai ții

cu dinții de păr și care stăpânești Eternul Adevăr!...

-În genunchi, strigă îngerul

din vârful curcubeului, în genunchi!

Văd curcubeul

răsucindu-se ca un șarpe.

În genunchi mă înțeapă vârfuri de cuie.

Fruntea mea- gaură neagră

este grea.

Fac semn lui Dumnezeu să se uite la mine:

-Doamne, strigasem despre adevăr!...

-Sparge-ți sfera, strigă îngerul,

sparge insistent sfera sferei!

-Doamne, puiul crede cerul coaja altui ou

din care o să iasă într-o zi din nou,

dar ce absurd și banal este acest gând,

ca o biserică cu turlele-n pământ,

de fapt, știi aceasta, doar ești Dumnezeu!...

-Eu nu sunt Dumnezeu,

eu sunt vederea ochiului tău,

neînvățată să vadă,

sunt cealaltă parte de curcubeu

iar absurdul nu e niciodată banal,

ci gândul tău sfârșind în coadă de cal.

Bătăi din aripi și chicote.

-Toți cei care au chicotit,

să treacă pe banda de jos

și să plângă cu lacrimi roșii!

Atenție, nu lăcrimați pe creștetul lui Dumnezeu!

Cei care intră să se spele bine pe aripi!

Cine știe să cânte, să treacă pe banda albastră!

Cucuriguuu!

Laptele zorilor spală timpul de tropot,

prin iarbă dorm încă cioburi de clopot.

P. Bruegel- Turnul din Babel