Poezie de Anca Şerban Gaiu

Într-o seară cu soare plantasem câţiva sâmburi

creşteau limbi de foc

şi mă-ntorceam cu faţa să ascult lacrimile nărăvaşe săltăreţe

nesocoteşte dojana

rădăcinilor

ascultă cum tresaltă zidurile, zidurile

sfioasa fecioară

floarea soarelui

ridic pana-sărbătoare zăgaz

o linişte mare albă blândă se repetă

carnea umedă tristă

azi e vremea târâtoarelor

e ziua lor

pasăre neîncepută visătoare

pasăre măiastră pasăre de foc

uite ce am pe limba uscată arsă

întâiul cuvânt

simt căldura

cu faţa mea cea nouă

cu faţa mea de nou născut

ceea ce vine în lume

zice se merită zăbavă şi răbdare

anotimpul cu feţele înverzite şi pomii de aur

oraşul fără ziduri

pasărea fără spinări fluturele zaragostes fără trup

merită răbdare şi timp

zice că vine pe lume să se uşureze

de carnea cea strâmtă

de carnea sărată şi dulce în acelaşi timp

îmi tremur cu toţi dinţii

dragostea mea

păstrez gustul sângelui în adâncul gâtlejului

lumi de mijloc şi limbi de foc petrec

eu m-am născut să mă târăsc la tine

dragostea mea

pentru care am învins cuceritorii

de limbă

şi de lut

peştii cu pieile lipicioase cornişe

se lepeadă de pâcla albastră

spune

de tine m-am lepădat

m-am lepădat

de pielea mea zgrunţuroasă amară

de mântuiala cea putredă cu care

am sorit adâncul smarald

niciun amant al mării

nu mai cântă

suflarea aceea sărată

învechită de beţiv

şi doar vântul trece samsar prin plete

plete adânci marmoroase

lespezi corabii de granit

odaia mi-e mobilată cu câteva amintiri

labradorul meu auriu din tinereţe şi un tată soios

nedesluşit

cristale limpezi

conturul tău

şi vârfurile ascuţite ale mesteacănilor de o vară

oraşul e bombardat

pământul se rupe

se aud pocnind tălpile greoaie ale vâslaşilor negri

zumzetul brăţărilor uriaşe

în micul parc din încercănatul oraş

umbrele noastre firave se mai amestecă

încă

sunt numai ciocuri aici

şi câteva pene mărtaş pentru văzduhul de dincolo

şi un miros proaspăt de animal jupuit

care vine de dedesubt

grădinile

sufletele înnoptate alăptându-se şi

tânăra femeie irosindu-şi pruncul

pentru bucuria lor măruntă murdară

să mergi pe vârful umărului

să nu sperii pădurea de cioturi de măruntaie de pasăre urât mirositoare

spune mamă de ce mi-ai pus pe limbă întâiul cuvântul

octombrie de metal

peisajul transparent descărnat

şi strigătul meu până la strugurii

sinucigaşi

roşii

o linie în tavan

afară câţiva copii jucându-se

pândarul asmuţit în tăcere

şi frig

prea mult frig

într-o seară îmi voi târî sulfetul

spre mare larg

Despre contradicţie la Cioran

„de mâna vieţii tale-ţi vei da duhul, iar nu de mâna morţii tale vei muri” M. Gălăţanu

  

Cioran, un mare admirator al „cazurilor”, cum le numeşte el, al personalităţilor care trăiesc la intensitate maximă viaţa, fiind mereu, la orice pas, gata să cadă în hău, să se prăbuşească, ca Nietzsche şi Dostoievski, este el însuşi un caz. Dacă Dostoievski îşi răsfrângea/ascundea dualitatea în numeroasele lui personaje, Cioran şi Nietzsche aleg expresia directă şi fragmentară.

Cioran caută onestitatea în scris, caută expresia bogăţiei de conţinut ce-l inundă. Un sistem încearcă mereu să-şi onoreze ideea de început, drumul trasat, dar pe măsură ce avansezi în problemă se ivesc alte ispite pe care eşti nevoit să le respingi  ca să păstrezi coerenţa. În felul acesta nu mai eşti onest, trebuie să minţi ca să dai la o parte contradicţia. Fragmentul  reflectă experienţa la  un moment dat, nu eşti nevoit să minţi. Multiplele fargmente sunt mai grăitoare despre gândirea şi spiritul unui om decât gândirea şi scrisul controlat, pentru că pe durata unei zile scriitorul îşi poate schimba părerea, poate trăi altfel. Viaţa unui om nu este sistematică şi raţională. Din contră, ceea ce spune şi Dostoievski, viaţa este iraţională. Nu poţi preconiza şi calcula. Singurul lucru sigur, spune Cioran, este moartea.

Paradoxul l-a simţit, poate, pentru prima oară când a trebuit să plece din satul natal şi să-şi părăsească acel rai, acea lume fericită pe care nu a mai putut-o regăsi. S-a rupt ceva atunci în Cioran: „am simţit mereu şi inconştient acest contrast, contradicţia dintre copilăria mea şi tot ce s-a petrecut după aceea. Acest lucru, într-un fel, m-a distrus interior.”[1] Apoi mai este paradoxul fiinţei sale, exprimat în toate cărţile, acela de a fi pasionat de existenţă, în timp ce toate gândurile i se îndreptă împotriva vieţii. Îşi dă seama că orice ar face tot spre moarte se îndreaptă, şi nu numai că aceea e direcţia, dar trăim cu moartea în noi, face parte din noi. În fiecare clipă dăm seama de moarte în viaţa noastră.    

Am pornit în această lucrare cu originile contradicţiei în viaţa lui Cioran, filosofia lui fiind o filosofie-confesiune, nu puteam începe decât cu primele trăiri ale paradoxurilor. Scriitorul nu numai că a fost urmărit toată viaţa de amintirea copilăriei din Sibiu, dar firea lui este constant împotriva concepţiei sale despre lume. În interviul luat de Helga Perz, spune: „Sunt influenţat oarecum de taoism: conform acestuia, trebuie să imiţi apa. Să nu faci nici un efort şi să contempli viaţa foarte liniştit. Prin temperamentul meu , sunt însă, din contră, puţin isteric, aş putea spune un epileptic nereuşit”.[2] Aceasta produce în el o mare tensiune, dar această tensiune face violenţa, verva cu care îşi scrie cărţile, ce se simte. Ritmul interior al scrierilor este alert şi încordat, urmare a faptului că autorul scrie numai în momente de criză.

În speţă la Cioran tot ce este paroxistic duce la paradox. Trăirile extreme capătă sens concret la el. Extrem în sensul de în afara vieţii. Explozia şi preaplinul de care vorbeşte duce la marginile vieţii, în această zonă se moare din cauza vieţii. În „Pe culmile disperării” oferă antidotul prăbuşirii de preaplin – lirismul. Salvarea de conţinut prin expresie, dar aici intervine alt paradox - cel al liricului: „vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă.”[3] Într-o trăire extremă, a vorbi despre acea trăire te eliberează de ea, dar e bine acest lucru sau nu? E bine că te eliberezi de apropierea morţii, dar te-ai lipsit de bogăţia şi de profunzimea fiinţei. Într-o trăire extremă atingi universalitatea, rupându-te de barierele fiinţei tale apuci să atingi impersonalitatea, universalitatea (aceea care îl face pe Dostoievski să cunoască omul şi să-l descrie în toate abisurile lui). „A fi plin de tine însuţi” înseamnă a-ţi ieşi din matcă, a te apropia de moarte, dar experienţa acestei trări te adânceşte în fiinţă. Odată ce ai renunţat la ea, te-ai lipsit de un bun, te-ai risipit şi împuţinat. Experienţele subiective cele mai adânci  sunt şi cele mai universale fiindcă în ele se ajunge până la fondul originar al vieţii. Experienţa îţi dă cunoaşterea. Subiectivitatea extremă duce la universal.

Experienţa suferinţei este presentimentul morţii. „A nu mai putea trăi” din cauza vieţii. Singurătatea, iubirea, disperarea sunt prilej de moarte. Cel care a ajuns la limită nu mai are motive decât nemotivate de a trăi. Viaţa este limitată. Trăirile puternice lovindu- se de aceste limite neagă viaţa. Atât timp cât ai văzut limitele ce rost mai găseşti vieţii, când ai trăit dincolo de limitele normale?

„Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă”.[4] Celui care a pierdut orice iluzie nu-i mai rămâne decât pasiunea absurdului. A trăi chiar dacă nu are de ce să trăiască. Cioran spune că posibilitatea sinuciderii l-a salvat. Ştiind că poate apela oricând la ea, a putut trăi în continuare.

Viaţa abundă de modalităţi de negare a ei. Ascezii asta fac, neagă viaţa. Dar e o negare raţională, e singura lor posibilitate de a supravieţui, imaginându-şi că dupa asceză vor surmonta moartea şi vor trece într-o altă viaţă. Logica lor: negarea vieţii acesteia pentru afirmarea vieţii în moarte neagă viaţa.

Spiritul este un minus de viaţă, implică singurătatea care e un factor de negare al ei. Spiritul se naşte din conştientizarea antinomiilor de la baza existenţei, ne naştem din moarte, o purtăm şi revenim în ea. Spiritul preusupune singurătate şi suferinţă îndelungată. Te simţi singur şi neputincios în faţa morţii...

„Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens”[5] - ce sens pot avea frămîntările unui om pentru care titlul se reduce la neant. Totul în opera lui Cioran este datorită sau din cauza morţii. Încercând să-şi explice originea acestei obsesii a morţii îşi aduce aminte că atunci când era mic era prieten cu un gropar, petrecea mult timp în compania acestuia într-un spaţiu concret al morţii. Negarea sensului vieţii provine dintr-o nelinişte proprie. Dacă la Descartes existenţa lumii şi existenţa eului sunt în raport direct, la unison, aici intervine disonaţa eu-lume. Faptul că eu sufăr şi sunt aproape de moarte prin asta, cu gândul la ea permanent, îi arată că există mai mult moarte în viaţă decât viaţă. Viaţa şi moartea nu se neagă reciproc. În mod normal existenţa omului ar trebui să sublinieze viaţa, dar de fapt subliniază moartea, ceea ce el nu înţelege. Ce sens pot avea frământările unui om, asta denotă numai o bestialitate a vieţii. Chiar dacă încerci să devii un ins strălucitor, lumea te otrăveşte şi îti pune piedici.

Viaţa este pentru oameni mediocri, pentru cei care trăiesc în limitele permise, la temperaturi joase, dacă trăieşti în spirit, acolo viaţa nu rezistă ci devine o lungă agonie, un drum lent spre moarte. Fiecare moment al existenţei este un amalgam, o împletitură  ciudată şi scârboasă de viaţă cu moarte. Este agonie de fiecare dată când urăşti, ai depresie, şi de fiecare dată când se întâmplă asta e un triumf al morţii.

Suferinţa aduce după sine o sfârşeală care te acaparează şi care te stoarce de viaţă. Se întâmplă de multe ori ca după o iubire trăită la maximum dar neîmpărtăşită sau ratată să fii atât de obosit încât ce rămâne din tine este un mecanism care nici măcar nu mai poate merge, sunt acele zile în care nu poţi mânca sau măcar bea apă. Ce te desparte atunci de moarte?

Eşti desfiinţat în viaţă. Nu mai eşti fiinţă, chiar dacă eşti în viaţă.

Prin gândirea asupra morţii te izolezi în viaţă, conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea, revelaţia ei şi prezenţa ei la orice pas distruge orice naivitate, elan de bucurie  şi orice voluptate naturală.

Melancolia este o stare ce survine în urma unei contradicţii - aceea între infinitatea lumii şi finitatea omului. Finitatea omului este motiv de disperare dar în mlancolie totul pare vis, chiar dacă te simţi distinct şi îţi vezi aproape concret finalitatea, lumea capătă o frumuseţe stranie. Lumea este un spectacol iar omul - un spectator pasiv.

Cioran subliniază că originea contradicţei se află în temperaturile interioare mari.

Momentul ca ieşire din istorie este eternitate. Intensitatea clipei este o scoatere din temporalitate. Viaţa este o suită de clipe, în schimb eternitatea constă din clipă aceea singulară, trăită paroxistic.

„Rarele momente când avem regretul distanţei de muzică  nu fac decât să ne trezească în conştiinţă fatalitatea limitării noastre spaţiale  şi temporale, a distanţei noastre de lume. Te doare în astfel de clipe că nu poţi deveni imaterial şi pur, că depresiunile te împiedică să vibrezi, că te izolează în materie şi în spaţiu. Toate deprimările te izolează în lume, cum ai izola o piatră ce ar avea conştiinţă. Ele tind să ne arate că omul, dacă nu mai este obiect, a fost totuşi odată; în depresiune, subiectul îşi dă seama de substratul lui şi de materialitatea care îl leagă de pământ. Există aici o adevărată dualitate, dacă nu un paradox. Spiritul din om, care îl face subiect, îşi dă seama de materia care îl încadrează în natură. Astfel, toate depresiunile nu sunt decât distanţe de lume, în care spiritul omului îndură tristeţea materiei proprii.”[6]

Omul nu se mai poate încadra în lume odată cu trezirea lui, conştiinţa materiei lui îl desparte deja de lume, nu mai este un tot ci este izolat, dar totuşi face parte din lume prin materia sa. Este un paradox din care nu ai cum să ieşi, care se trage din dualitatea fiinţei umane, materie şi spirit. Este paradoxul în lume ca efect al vieţii concepută biologic şi viaţa deviată în forma umană. Muzica face ca această contradicţie să nu se mai simtă, să se estompeze odată cu sunetul.  

Opera lui Emil Cioran este înghesuită şi sufocată de paradoxuri, ca expresie a filozofiei vii, şi nu a îndoielii intelectuale, aşa cum spune el, e mult mai îngrozitor să suferi contradicţia în existenţă decât în idee. Ciorasn a fost paralizat de contradicţii, născute din gândul morţii, singurul răspuns posibil a fost să scrie, să scrie pentru a trăi. La nivel filozofic a găsit totul ca fiind inutil, poate chiar şi scrisul, dar din cauza naturii sale contradictorii, aceasta nu înseamnă că ar fi fost un scriitor fals, ci din contră.  
                                                                                                       de Nicoleta Onofrei

---

[1] Convorbiri cu Cioran, Helga Perz, Întreaga me viaţă a stat sub semnul morţii, Editura, Humanitas, Bucureşi, 1993, p. 36

[2] Convorbiri cu Cioran, Helga Perz, Întreaga me viaţă a stat sub semnul morţii, Editura, Humanitas, 1993, p. 33 – 34.

[3] Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 6-7

[4] Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 15

[5] Idem, p. 20

[6] Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 31

Short story by Radu Vartolomei

Redemption

Rare were those nights when he could feel life draining away in his veins and he had to face it. This was just one of those nights.

Maybe he had just too much coffee and what he felt in the back of the neck was his pulsating heart, drown in bitter liquid. Yes. He was probably imagining it. Just a trick of his sleep starved mind.

He knew it was late. He could feel that from his wife’s deep sleep and from the heartbeats of their unborn child. They were so pretty sleeping just over there, beside him.

They had a ruff week, he knew that, on Monday they were immigrants , on Tuesday their child was already a passport bearing citizen of that kingdom on the edge of the world and by Friday they were all back in the comfortable unhappiness that the East End so generously provided.

So contempt they were, pour little souls, rapt around in there blanket, finely woven out of fear of change, protecting them from the storm raging inside him.

“Are you dreaming?” he asked himself in the rarefied light.

No he wasn't. His dreams were all in English or in that other language that his mind was speaking some times and he could not understand.

Come to think about it, he didn't dream since he came back to Romania.

Liar! He was dreaming every day, walking down the street, when he was seeing people that couldn't be there, or when he was seeing the main boulevard in the East End turn in a fjord and the municipal police station guarding it transforming in to a castle. Yes. He was dreaming every day but didn't want to admit it to himself.

His bed did not serve his purpose no more so he slowly got up, being careful not to let his wife feel their bed turning into just her bed. He could have had a smoke, cigarettes were still cheap or he could have had another cup of java, coffee was always biter, but he chose instead to get quietly dressed and slowly walk out the door in a way in which he could not feel his apartment turn into someone else's home.

“There's no need to hurry now!” he told himself. “You can take it easy. The hard part is over. You’re staying!”

The ex-immigrant turned on his mp3 player; he still had the music downloaded in the days when he could see from his other apartment's window the edge of the world.

Outside it was poring, he shouldn't be sad. The song's lyrics were in English, his steps were still Romanian to the core and the numbness he felt was just fatigue setting in.

“Did you fell asleep?”

No, he wasn't sleeping. If he were, he would have dreamt of being an angel, a cherub to be precise. A cherub dressed in two of his wings like the immigrant dressed in his foreign accent, with foreheads that changed among themselves so often that he was always flying disoriented and, of course, with a flaming sword sharpened to perfection by his daily grind in the factory.

If he could, he would have gone to a church, an empty one like a Lutheran cathedral or one of those adorned with a miracle-making icon like the one in the old merchant's church in the center of town.

Somebody should invent Lutheran churches with miracle-making icons! If he is to comeback to the land's end he will personally build a church that is Lutheran outside but has a Christ Pantocrator all-knowingly adorning the ceiling.

The streets of the East End were pretty strange with all that rain pouring down, half riverbed, half tarmac and with a bit of effort, even half fjord. He felt like flying a bit. Not much, like in the old days, when he was imagining himself flying over the mountains and the sees to get in his wife’s bed in the East End. No! Just a bit, 'till the center of the town.

“Cherubs have four wings. Two for flying and the other two for redemption. How the sleepy taxi drivers in the taxi station nearby would have looked at him if they could only read his mind.

“Redemption? What's that about?” Taxi drivers are saved in the good old fashion Romanian orthodox faith, not like that in some orthodox-protestant gibberish from some far away heresy!

“I redeem myself, you redeem yourself, they don't redeem themselves.” Was that correct? Was his English still usable?  

The merchant's church was locked. The sky is closed at night for redemptions. Taxi drivers don't get salvation ‘till early next morning.

He led a cigarette watching the evangelist's four beasts adorning the church's old gate. Strange beasts they were. The immigrant could just make them up in the reddish lights of the cigarette. The eagle, the lion, the bull and the fourth one, the... Come on! He must know the fourth head. They were the heads of his cherub body. Lion ,bull, eagle and...what was his fourth head?” Make yourself comfortable 'cause you are not leaving 'till you find out what you other head is.”

He was so preoccupied with that problem that he did not even noticed when he passed through the gate. Did he fell asleep?

The miracle-making icon was beautiful but hidden by the chains left behind by the believers that got their wishes granted.

“What do ya' want?” Asked the Virgin Mary holding her baby Jesus from underneath the tokens of faith.

“I'd like to be happy. Can I?”

“Didn't I grant you that wish last time ya' were here”

“Well... I don't know exactly. Did I make the right choice”

“O.K. I can sea how ya're pined...I'll help you again but...now ya' owe me a Lutheran church with a miracle-making icon. Got it?!”

“Yes ma'am, I got it.”

“Good! Now go away. Su' little one 'cause in the morning I has some faithful comin' to get some salvation and I has work to do. They already knows what they want. Serious people with serious wishes, not like ya', I mean.”

Now he knew for certain that he was dreaming. It can't be happening! No way.

“Hey! Hey! Snake du norsk?” The police officer asked him while he was waking up in front of Frogner Kirke. He was numbed, he probably slept for a very long time.

“No! Sorry lads, I only speak English.”

“Are you O.K.? What are you doing here so early in the morning?”

“Nothing much! Just looking for a bit of redemption.”

Atelier literar

Rezultatele primelor runde

            Prima fază a atelierului nostru literar s-a încheiat. Astfel, din cei şase participanţi, patru s-au calificat în faza superioară a concursului (doi se vor lupta în finală iar doi în finala mică, pentru locurile trei şi patru). Alegerea finaliştilor s-a făcut ţinând cont de numărul de voturi obţinute, dar şi în funcţie de alegerea juriului Noduri şi semne.

            Grupa 1

            Din grupa 1 (în care au activat Claudia Samoilă, Cristina Sava şi Florin  Buzdugan) s-au calificat Claudia şi Cristina. Deşi voturile publicului au înclinat înspre Claudia, opinia juriului nostru a fost favorabilă Cristinei. Iată şi argumentele care au dus la această decizie:

            Opţiunea Claudiei de a ilustra întâlnirea de cenaclu pastişând Geneza a părut din start puţin cam deplasată şi, din păcate, cam lipsită de imaginaţie. Alăturarea semantică dintre „creatorii” cenaclului şi Creatorul lumii nu a fost cea mai reuşită legatură, dar a avut darul de a relativiza lucrurile îndeajuns de mult pentru a le literaturiza până la urmă – ceea ce e poate mai mult decât a reuşit Florin. Că tot veni vorba, nu ne-a plăcut Florin în primul rând pentru că a mers pe o idee prea apropiată de cronica de cenaclu, în al doilea rând pentru că nici exprimarea propriu-zisă nu a fost atrăgătoare.

            Cristina în schimb a atras atenţia prin faptul că a ales să scrie un text şi mai liric. Şi nu mică ne-a fost mirarea să observăm că textul s-a îndreptat uşor înspre un pamflet. Din acest motiv folosirea numelor reale ale personajelor/persoanelor nu a părut deplasată, ci chiar bine-venită. Oricum, textul Cristinei a fost cel mai relaxat şi creativ.

            Astfel, în lupta pentru finala mică s-a calificat Claudia, iar pentru finala mare, Cristina. Florin va trebui să pândească inspiraţia.

            Una peste alta, textele din această grupă au fost destul de slabe. Ne aşteptăm la rezultate mai bune data viitoare.

            Grupa 2

            Din această grupă (în care s-au întrecut seniorii Radu Vartolomei, Alexandru Maria şi Gabi Ghimpu) lupta pentru primul loc a fost aprigă. Dacă votul majorităţii s-a îndreptat înspre Alexandru Maria, juriul Noduri şi semne a avut o zi grea, pendulând între Radu şi Alexandru. Gabi Ghimpu nu prea a intrat în ecuaţie.

            Atât textul lui Radu cât şi cel al lui Alexandru s-au încadrat foarte bine în tema dată, dar Radu a părut să ofere un răspuns mai natural, mai bine jucat decât Alexandru – care s-a îndreptat mai mult înspre filosofie. Astfel, juriul a considerat că Radu a făcut îndeajuns cât să-l învingă pe Alexandru, al cărui text a mers pe o idee interesantă, dar prea vag schiţată, în timp ce Radu şi-a concretizat şi şi-a carnalizat foarte bine ideea.

            Astfel, din această grupă Alexandru Maria se califică pentru finala mică iar Radu Vartolomei va concura pentru finala mare a atelierului nostru literar.

URMĂTOARELE MECIURI:
FINALA MICĂ	CLAUDIA SAMOILĂ      vs.	ALEXANDRU MARIA
FINALA MARE	CRISTINA SAVA             vs.	RADU VARTOLOMEI

Poezii de Florin Buzdugan

    Sus pe munte

pe sus – munte; 

[pe jos – un  ceaun clocotind]

la graniţa cu stelele

un fulger brăzdează cerul

durerea  –  o scurtă îmbrâncire cu efemerul –

Isus sălăşluit în mine.

    Pecetluire

casa de pe melodia numărul 20

şi-a-nchis porţile

pentru totdeauna

proprietarul nu mai are

curajul să de-a ochii

cu cerul norii viaţa

porţile vor fi ferecate

de păienjeni

de-o ciudată formulă magică

proprietarul s-a-nchis în casă

casa s-a-nchis în proprietar

strada s-a evaporat în aer

     Bătaia vântului

străzile s-au ridicat

graţios, ca nişte doamne

din high society,

şi merg călcând uşor

pe vârful degetelor,

pentru a nu trezi lumea ce doarme ,

pe pământul moale

grizonat de vântul

tomnatic

ce aduce cu el

bătrâneţea

şi le fură tinereţea

aşa s-au ridicat străzile

lăsându-ne trupurile

fără apărare

sub raza puştii

unui Cer alcoolic

 

     În oglindă

  

   mă mişc pierdut

printre atâtea şiruri

prăbuşite peste mine

    săgeţile străpung creier ochi

urechi

muzica e vifor de gheaţă

    pus sub mine

stau şi pătrund

lumina ce tot zboară

zig-zagazat printre ochii clăpăugiţi

deasupra pernelor pufoase

    femeile fată copii morţi

   

A nu redempţui

Îmi vine greu să accept conceptul de redempţuire înafara unui context religios, şi problema devine şi mai complicată în acest punct, pentru că îmi este şi mai greu să accept contextele religioase. E un aspect care de cele mai multe ori trebuie ascuns. Nu are niciun rost să faci paradă de ateism – din contră, lucrul ăsta trebuie tratat cu discreţie.

De asta vă imaginaţi poate cât de dificil îmi vine să scriu despre redempţuire. Mai ales că nici măcar nu pot să încep cu o prezentare etimologică a cuvântului. Aşa că o să duc discuţia înspre un teren mai fertil logicii şi foarte drag mie. Mă refer, bineînţeles, la Fundaţia lui Isaac Asimov. Isaac Asimov, acest Dimitrie Cantemir al viitorului, şi-a bazat lucrarea lui cea mai mare, Fundaţia, pe ideea de auto-mântuire a omenirii cu ajutorul ştiinţelor combinate.

Aşa că atunci când spun redempţuire, mă gândesc imediat la roboţi, psiho-istorie şi Hari Seldon. Dar nu despre opera ştiinţifico-fantastică a lui Asimov voiam de fapt să vorbesc, ci despre poziţia lui legată de existenţa unui Dumnezeu.

„Am fost întrebat de nenumărate ori dacă cred în Dumnezeu. Întrebarea este relativ sâcâitoare şi am încercat să răspund în diferite feluri, sperând să nu ofer temeiuri pentru argumentaţii sau ofense. În cele din urmă, nu credinţa contează. Sutele de milioane de oameni care, la vremea lor, au crezut că Pământul era plat, n-au reuşit să-l turtească nici măcar cu un centimetru. Ceea ce dorim este un fir logic, preferabil unul care să înceapă cu faptele observate şi care să ne conducă la concluzia inevitabilă a existenţei lui Dumnezeu” (Argumentul judo, articol publicat în volumul Planeta care nu a existat, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pag. 165).  

De fapt, nu voiam să vorbesc despre poziţia lui Asimov în aceasta problemă, ci pur şi simplu voiam să o citez, încercând în felul ăsta să eschivez o discuţie care m-ar sâcâi mult mai mult decât pe Asimov. Aşa că o să imi cer scuze pentru tehnica copy-paste, dar nu cred că aş avea ceva mai bun sau diferit de spus pe tema asta.

„Poate că aşa ceva nu este posibil. Poate că existenţa lui Dumnezeu este o problemă aflată dincolo de capacitatea umană de a observa, măsura şi deduce; poate că ea trebuie să se bizuie numai pe revelaţie şi credinţă. Aceasta de fapt este atitudinea aproape a tuturor credincioşilor din societatea noastră occidentală. Ei flutură Biblia (sau altă sursă echivalentă) şi în felul acesta pun capăt oricăror discuţii.

Evident, este inutil de dialogat cu asemenea persoane. Nu poţi discuta raţional cu cineva al cărui principal argument este că raţiunea nu contează. Există însă o mulţime de încercări respectabile din partea unor persoane pioase de a demonstra logic existenţa lui Dumnezeu. Iată, de pildă, un argument foarte simplu, numit argumentul ontologic şi expus de Sf. Anselm în 1078. El afirma că oricine poate concepe o fiinţă perfectă, pe care o putem numi Dumnezeu. Dar, pentru a fi cu adevărat perfectă, o asemenea fiinţă trebuie totodată să existe, deoarece nonexistenţa ar însemna o imperfecţiune. Afirmaţia Dumnezeu nu există este, în mod obligatoriu, o contradicţie, întrucât reprezintă o altă modalitate de a spune: Perfecţiunea nu este perfectă. Aşadar, Dumnezeu există” (idem, pag. 166).

„Un alt argument interesant datează din 1773, când enciclopedistul francez Denis Diderot se afla la curtea ţarinei Ecaterina cea Mare. Diderot era un ateu declarat, care-şi exprima deschis părerile. Elveţianul Leonhard Euler, unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor, a decis să-l uluiască pe Diderot, dovedind în mod matematic existenţa lui Dumnezeu într-o dezbatere publică.

Diderot a acceptat provocarea şi, sub privirile interesate ale curtenilor ruşi, Euler a rostit: Domnule, (a + bⁿ) / n = x, aşadar Dumnezeu există. Contraziceţi-mă, dacă puteţi!

Diderot, care nu cunoştea matematică, n-a avut răspuns, s-a retras derutat şi a solicitat permisiunea de a reveni în Franţa” (idem, pag. 167).

Şi în acest mod deloc copyright-friendly am reuşit, sper, să scriu un editorial despre redempţuire fără să-l scriu.

Proză scurtă de Claudia Samoilă

Aşa e ea

Fularul încă mai miroase a tutun de alaltăieri. Nu fumez dar agreez mirosul. Nu ştiu ce, dar mă atrage ceva la el. Are o forţă nevăzută asupra-mi.

Fularul mi-l simt sub buricele degetelor şi-l respir  încă o dată şi cred totuşi că mă ademenesc mai mult parfumul pe care l-am folosit atunci şi savoarea timpului pe care îl aveam petrecut cu mine. Doamne, cât mi-aş dori să fiu bărbat. Ca femeie nu-mi plac, dar mă gândesc de foarte multe ori cum aş fi precum sexul puternic.

Nu ştiu ce are fularul ăsta dar mă înnebuneşte. Are o aromă de o intensitate sublimă. Se simte un imens bărbat puternic, ochi duri, dar totodată misterioşi, braţe violente, dar în acelaşi timp dulci ca un cer înstelat plin de plăceri trupeşti. Ce corp - mi-l şi imaginez cum vine încet spre mine. Mă priveşte. Cât aş vrea să fiu în locu-i - să mă privesc prin ochii lui. Păr blând, mâini timide, sâni duri, şolduri late. Cât îl invidiez. Să mă descopăr prin alţi exploratori – sună tentant.

Încep din ce în ce să-mi pun sub observaţie trupul. Mă joc cu degetele-mi şăgalnice coborând pe nesimţite. De pe umărul stâng mă deplasez cu o curioasă durere plăcută. Mă deschid din ce în ce mai mult la nou. Ajung pe coapse, şi încet, încet până aproape de extremitate.  

Mă trezesc... ah. „Interesant”! Mi-am aţintit ochii asupra unui lucru neimportant – o poză cu noi de când eram „mici copii”.

Când mă uit la tine îi văd pe toţi ceilalţi bărbaţi pe care i-am refuzat pentru a fi o „sfântă”.

Ah! Ce efect are pentru mine fularul alb – acum gri, fiind de prea multe ori purtat şi de prea puţine ori spălat. Dar ce contează? Pe mine începi să mă saturi – tu împreună cu toate lucrurile josnice pe care mi le faci.   

I.

- Salut!

- Ce faci?, îl întreb fără prea mult interes.

- Uite, ce să fac? Bine. Îmi este dor de tine... Tu?

- Bine.

- Aha...

Aud ceasul. Secundele sunt apăsătoare. În urechi mi se împrăştie tăcerea.

- Şi?...  mai ai altceva să îmi spui? Pentru ce m-ai sunat?

- Géminis, mi-e dor de tine. Te iubesc foarte mult.

- Aha. Bine. Altceva?

Linişte. Îmi mut privirea de pe un lucru neimportant pe un altul identic. Continui:

- Ok, bine atunci. Hai că eu te-am lăsat. Pa.

Şi îi închid telefonul.   

Sunt vechea eu. Am în esenţă tot ce am fost împreună cu tot ce sunt. Doi într-unul – un bărbat şi o femeie. Sunt tot ce mi-am dorit întotdeauna să fiu – Géminis.

Păşesc încet şi leneş. Ciorapii maron striviţi de podea mă fac să îmi îndrept privirea mult mai în sus – picioarele.

Mi-aş dori să fiu un bărbat şi în acelaşi timp să fiu şi eu – mi-aş dori să mă adulmec  lent, dar sigur.

Mi-aş dori să mă simt, să mă ating, eu – ca bărbat, pe mine - eu, ca femeie.

Ciudată dorinţă. Nu ştiu ce am... mi-a venit aşa deodată.

Reped pasul pentru a-mi lua gândul de la ce mi se pare incomod. Ating domol marginea patului cu o parte sensibilă a corpului – piciorul.

Idei peste idei îmi invadează capul. Iarăşi tu? Ah! Te urăsc.

De fapt, nu ştiu ce simt pentru tine. Dar nici nu vreau să ştiu. Îmi umbli atât de uşor prin minte -  parcă ai fi la tine acasă. Înţelege-mă, nu mai simt nimic pentru tine, şi gata!

Cât de bine este să te întinzi când eşti tolănită în pat. Numai să stai şi să visezi la... lucruri frumoase.

- Pot să aprind o ţigară?

- A?

Un  tip dur, bărbatul misterios de care aveam nevoie [ – alt eu – ] ca să uit de tot şi de toate. Nici nu mă interesează mai multe despre el.

Îmi repetă întrebarea doar îndreptând spre mine ţigara din mâna stângă şi are o mimică expresivă.

- Da, cred că poţi.

Mă ridic din pat, leneşă, dar încerc să fac o impresie delicată celui de lângă mine. Mă îndrept către fereastră şi o deschid. Un ger înţepat intră în cameră.  Părul de pe mâini mi se ridică instantaneu.

- Cu pijama la ora asta?

Ah, ce  ghinion! Bărbatul mă găseşte îmbrăcată cu o rochiţă de noapte. Două bretele subţiri o mai ţin legată de mine. E destul de largă şi destul de scurtă – roşie.

Tutunul mi se imprimă direct în piele. Parcă aş fi etichetată, dar nu spun că nu-mi place.

Mă face să mă simt bine în prezenţa lui. Este înalt, are nişte ochi mici, ca două migdale negre. Părul castaniu, în diferite părţi îmi dă impresia că a fost atins de mii de femei – esenţa geloasă din mine se răsfrânge asupra imaginii lui. Mărul lui Adam este proeminent şi îmi place mult asta. Îşi ţine ochelarii fumurii cu rame argintii în mâna stângă. Între degete îşi are şi ţigara. Jacheta neagră ce îl acoperă nu-mi dă voie să îi descopăr braţele, însă i le simt deja parcă     controlându-mi faţa şi ducându-se-n jos, către gât.

E o prezenţă interesantă şi totodată enigmatică, dar cu toate astea mă nelinişteşte oarecum. Din cauza asta las privirea în jos. Îl simt totuşi. Aerul ce vine din exterior are acum o mireasmă prea dulce pentru mine. Îl simt păşind. Încet. Cu calm. Căutând ceva ce parcă nu e de găsit, se apleacă şi rămâne aproape, lângă mine. Aş vrea să-mi ridic privirea însă mi-e teamă că voi fi mult prea aproape de el. Mi-e frică, şi se simte asta în aer.

- Ţi-e teamă?,  îmi încântă auzul cu o întrebare.

Acum mi-e frică şi mai mult. Îi simt degetele puternice sub bărbie. Mi-o ridică. Îl privesc în ochi pentru câteva momente infime.

Însă iar [totul] a fost o iluzie – dispare. Dar ce-n... ahh! Ce am? Nu pot să-mi vin în fire... vreau să-l am, să mă atingă doar. Şi pe lângă asta, roşul sângelui nou-venit în obraz -  mi-e ruşine de mine însămi acum. Ce dracu' am?

Fereastra e închisă, eu sunt întinsă în pat.

II.

Nu ştiu ce am de la un timp. Când vreau ceva ştiu că mereu mi se va acorda – ori prin muncă proprie, ori prin a altora. Acum este la fel, însă nu ştiu cum să obţin măcar acel vis, iluzie sau ce-o fi. În fiecare zi încep să mă cunosc mai mult – esenţa a ceea ce reprezint. Un iz de tutun mi se răspândeşte prin nări. Am nevoie de o ţigară. Vreau să îl simt măcar aşa.

III.

Fumez. Din gât, din plămâni, nu ştiu cum. O fac oricum. Nu mă interesează cât rău îmi provoacă. Eu însămi am nevoie de o senzaţie plăcută de la el, de orice care vine din partea lui. Memorii, întâmplări haioase cu tine îmi trec prin minte. Tu eşti un copil, inocent, pur. Nici nu ai de unde să ştii că mie, Géminisei, îi trec astfel de lucruri – nici nu ştiu cum să le numesc – ruşinoase poate, prin minte. Mi-e oarecum jenă de ceea ce ai putea spune despre iubita ta, dacă ai să auzi zicându-se acestea. 

Ce frumos râdeam împreună.   

Iarăşi tu? Ce am păţit? Nu te mai vreau în mintea mea. Vreau să te visez până la capăt, pe tine, un bărbat în toată firea. Un iz a tine îmi intră în sânge; îmi curgi prin vene şi apoi prin tot corpul.

IV.

Ţin din nou fularul în mâini. Îl plimb peste tot – îmi ating buzele, pieptul, dulcile iluzii care mă obsedează.  Ajung cu privirea la trandafirii uscaţi, prăfuiţi, tăiaţi şi aruncaţi într-o pungă veche pentru totdeauna – de la tine sunt – au fost.

De ce te amestec pe tine cu cel ce este un adevărat bărbat? Ce treabă mai ai tu în mintea mea? De ce nu mă laşi să îmi văd de-acum de viaţa mea?

Simt pe umerii goi două mâini acaparatoare. Iar tu.

- Te aşteptam, zic acum cu mult mai mult curaj; de ce să nu recunosc că îmi place?

- Ştiu. Pentru mine, ceea ce gândeşti tu nu este un secret.  Te cunosc atât de bine pe cât

te cunoşti şi tu. Doar că din afară, cum ţi-ai dorit, nu?

- Cum adică?

- Trăiesc de când trăieşti şi tu. Gândesc la fel ca tine, simt aceleaşi lucruri pe care le simţi

şi tu, privesc la fel lucrurile – doar că eu le văd din afară. Eu te privesc ca femeie. La tine este total invers, Géminis - tu mă observi ca pe un bărbat.

Nu înţeleg ce vrea să spună. El este geamănul din mine? Dar cum de are viaţă? Oare o să par ridicolă dacă îl întreb?

- Géminis, eu trăiesc pentru că tu mi-ai dat viaţă cu ajutorul imaginaţiei tale. Eu voi trăi

atat cât vei trăi şi tu.

- Dar pentru ce?

- Pentru ce vrei tu.

Dar acum se schimbă situaţia... dacă mă cunoaşte atât de bine pe cât mă ştiu şi eu, atunci nu mai are rost să-mi doresc nimic de la el.

- Dar de ce?

- Poftim?

- De ce nu mai are rost?

- Adică?

- Géminis, nu te poţi ascunde de mine, ştiu tot.

La naiba. De ce aş fi creat aşa ceva?

- Eu ştiu pentru ce, dar şi mie, ca ţie de altfel, mi-e ruşine să o spun.

- Eşti la fel ca mine? Acelaşi caracter?

- Da, suntem identici – suntem gemeni, Géminis!

O, da! Asta e bună! Am un geamăn. Toate lucrurile pe care mi le imaginam mi se par atât de îndepărtate, aproape invizibile acum.

- Întotdeauna mi-a plăcut să am un frate.

- Ştiu.

- A. Bine atunci.

Las privirea în jos. Mă simt goală în prezenţa lui – mă cunoaşte complet.

- Şi eu de ce nu îţi pot citi, atunci, gândurile?

- Pentru că nu îţi doreşti cu adevărat asta, sau... , însă nu îl las să termine – prea curioasă.

- Ba da, îmi doresc cu adevarat!

- Mă poţi lăsa, te rog, să termin?, mă întreabă el cu un calm atât de sâcâitor.

- A. Mă scuzi.

- Voiam să continui aşa – sau nu îţi doreşti lucrul ăsta în scopuri bune.

- Adică?

- Ştii la ce mă refer. Vrei să ştii alte lucruri din mintea mea, nu lucruri normale. Uite, aşa a

fost şi la mine. Începutul e mai dificil. Apoi poţi afla tot ce vrei.

„Ah. Nu înţeleg de ce o ajut. O să îmi răscolească prin minte şi prin memoriile mele.”

- Te-am auzit!

- Ce? – nu se aştepta.

- Şi ce dacă mă ajuţi? Suntem gemeni, nu? Am tot dreptul sa fiu ca tine.

- A. Ok...

V.

Timpul trecea nespus de repede cu el. La un moment dat aud nişte bătăi în uşa de la intrare. Crezând că sunt ai mei, am deschis-o repede.

- Tu? Ce cauţi aici?

- Am venit să te văd. Îmi era dor de tine.

- Dar ce naiba? Doar ţi-am spus de mii de ori să nu vii la mine acasă neinvitat! Ce dracu’?

este casa ta? `ai las-o moartă! Poate că e cazul sa o terminăm! Pa.

Şi îi închid uşa fără să-mi pese de nimic altceva.  

- Ok, suntem gemeni, ştiu ce gândeşti, ştiu cum te simţi în general şi mai ales ce simţi

pentru el. Dar asta nu se face! Asta nu, Géminis. Şi în plus, mai mult te-a deranjat faptul că a venit neanunţat, decât că a venit să te vadă.

Nu ştiu de ce, dar îl ascult. Îmi place să îl aud vorbind, cu toate că detest să mi se dea sfaturi.

- Géminis, observ că ţie încă îţi mai place de tipul ăsta. De ce îl ignori?

- Ah... ce naiba ai? Nu vrei să ţii cu mine, ai? Uite, ştii care e treaba? Din moment ce mă

uit şi vreau şi îmi place să privesc alte persoane de sex masculin, cred că nu îmi este de ajuns, aşa-i?

Nu răspunde. Ştiu că am câştig de cauză.

- Da, şi tăcerea este un răspuns. Ştiu că am dreptate. Întotdeauna am!

- Uite Géminis, aici nu! Nu te uita la faptul că ai mai multe nevoi. Nu te gândi la nimic

altceva - uită-te în inimă. Lasă toate celelalte lucruri şi doar simte.

- Frate, eu am în mine o geamănă nu o inimă! Adică din asta rezultă că fac ce vreau!

- Şi asta înseamnă că îl vei lăsa pe tip să stea în uşă?

Nu răspund.

- Până când?

- Până când va pleca! Nu-mi pasă!

Începe să mă enerveze şi el. Mă îndrept nervoasă către camera mea şi trântesc uşa după mine.

VI.

Nu mai ştiu ce să cred. Sunt sigură de un singur lucru – nu-l iubesc. Mă gândesc acum că dacă l-aş fi iubit, m-aş gândi în fiecare clipă la el, şi m-aş simti altfel, oricum. Îmi vin în minte lucrurile drăguţe pe care le-am făcut împreună căci am petrecut mult timp noi doi şi este imposibil ca doar într-o zi să uiţi totul. Dar se va întâmpla în curând asta... bine, lucrurile frumoase nicicând, dar aşa, în general, va fi totul ceva atât de vag. 

Va fi ceva uşor pentru mine. Am mai trecut prin asta şi nu mi se pare atât de dificil. Pot să spun cu tărie că nu am iubit niciodată. Doar m-am prostit, poate. În fine, acum tot ce vreau este să-mi continui jocul.

            O iarnă plăcută afară - cerul e gri închis căci nu este soare. Dar asta nu contează. În braţe am din nou fularul îmbibat cu aroma tutunului. Am nevoie acum mai mult decât oricând de cineva. Nu ştiu. Aproape oricine, cred.

- Sunt aici, Géminis.

- Da. Şi mă bucur, pe faţa mea apare un zâmbet dulce şi totodată un zâmbet ce poate

pune stăpânire pe cine vrea.

        Oare să încerc?

- Ce?

- N-o face pe nevinovatul! Am nevoie de cineva puternic! Eşti de acord?

        El nu spune nimic. Doar îşi scoate o ţigară, şi-o aprinde cu mişcări leneşe – doar ştie cât de mult mă înnebuneşte. Oricum s-ar mişca, el mă priveşte încontinuu cu acei ochi ca două migdale negre, cu un zâmbet şăgalnic, care vrea să intensifice ceva anume, iar părul...