Nu cu mult timp în urmă am reuşit, accidental, ce-i drept, să descopăr o teorie foarte interesantă, care explică aproape tot ce se poate explica pe lumea asta. Zic, pe lumea asta, pentru că teoria mea, ca multe alte teorii metafizice, deschide porţi către alte lumi.
Era o zi perpendicular-perplexă, glisând aşa uşor asupra noastră. După o noapte de muncă şi o dimineaţă de băut, o colegă de muncă, facultate sau apartament, care se numea Bianca, Laura sau Mirona, mă însoţea la metrou. Intrasem prin Piaţa Romană şi ne îndreptam spre Victoriei, unde drumurile noastre, toate, se cam despărţeau. Aşa de mult băusem şi năuci eram, încât colega asta m-a întrebat dacă nu vreau să o însoţesc acasă, unde păstrase încă o ţigară. Nu era prima oară când fumam cu ea şi îmi aduceam aminte cu drag de celelalte ocazii.
Ultima oara fumasem în faţa Teatrului Naţional. Cu mai mulţi colegi. Stătea lângă mine şi fiecare idee care-mi venea îi era transferată natural şi imediat în propriile urechi. Aşa fumaţi şi derizorii eram atunci, că în momentul în care o maşină Smurd a trecut prin stânga noastră cu sirena pornită şi urlând aşa intrând în depăşire la rondou, în momentul ăla Biancăi, Laurei sau Mironei i s-a părut că maşina a dispărut acolo, în intersecţie.
Într-adevăr, nu se mai vedea, şi ne oprisem cu toţii încercând să ne dăm seama pe unde a ieşit maşina Smurd după ce a intrat în intersecţie. Bianca, Laura sau Mirona era cea mai afectată de întâmplarea asta, care i se părea la limita imposibilului, eu eram doar puţin amuzat. Nu ştiu câte minute au trecut aşa, cu urechile noastre ciulite şi scrutând orizontul. Multe minute înlănţuite au trecut atunci, până când maşina Smurd a reapărut pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Era ca şi cum intrase de pe Bulevardul Carol într-un triunghi al bermudelor şi ieşise după câţiva ani, cu aerul că nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am lansat atunci ipoteza – pe care i-am împărtăşit-o în special Biancăi, Laurei sau Mironei – că maşina Smurd ar fi intrat în pasajul de la Universitate, pe două roţi şi fugind aşa pe scări, trecând pe lângă intrarea la metrou şi ieşind pe celelalte scări, pe Bălcescu. Părea cel mai plauzibil lucru, şi imediat imaginea maşinii Smurd intrând la gura de metrou şi strigând în stânga şi în dreapta “pardon, pardon!”, spre indignarea oamenilor, imaginea asta mi-a apărut imediat ca într-o poză a atlasului mitocăniei urbane, cu titlul, probabil – Smurdul de Metrou.
Nu despre asta voiam să vorbim, totuşi, ci despre ce s-a întamplat în ziua în care Bianca, Laura sau Mirona m-a invitat să fumez la ea. Iar eu am acceptat.
Un eveniment bine venit, dorit şi de scriitori şi de actori, care a încercat să reunească artiştii într-un spaţiu comun, aseară 27 iunie s-a întâmplat să fie la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Aici patru actori au interpretat câte patru poeţi gălăţeni, la iniţiativa şi colaborarea Humanitasului, Teatrului şi Bibliotecii V.A.Urechia.
Galaţiul duce lipsă de un loc de întâlnire a diferitelor forme de artă, în care creatorii să interacţioneze, un surogat cel puţin pentru o oră, două a încercat să fie teatrul. Directorul acestuia, Vlad Vasiliu, chiar a dat glas observaţiei despre absenţa unui topos,să zicem, exprimând totodată dezideratul existenţei unui astfel de loc.
Din păcate lume puţină. Poate trei asemenea instituţii ar fi putut totuşi să mediatizeze mai mult, să reuşească să trimită la urechea gălăţeanului vorbe, cel puţin mai convingătoare, sau mai puternice. Actorii ce au dramatizat poemele lui Cristian Tudor Roşca, Florina Zaharia, Iulian Grigoriu şi ale Danei Potorac au fost Ciprian Braşoveanu, Ana Maria Ciucanu, Cristian Gheorghe şi Svetlana Friptu. Din păcate actorii gălăţeni, recunoscând talentele lor, au fost fără vlagă în interpretare. Imediat după recitalurile lor a urmat puternicul şi pasionalul, sau pasionantul, Mihail Gălăţanu, care i-a surclasat prin forţă şi intimitate. Poate totuşi foaierul şi microfoanele nu i-au ajutat pe actori, nefiind obişnuiţi cu ele (Svetlana Friptu chiar a renunţat la el, probabil ştia dumneaei ce ştia), sau poate ar fi avut nevoie de o mai bună cunoaştere a autorilor textelor, astfel încât să le surprindă mai mult viaţa, personalitatea cuvintelor, în lipsa unor indicaţii regizorale, ataşate la poezii. Mihail Gălăţanu are totuşi avantajul interpretării propriei poezii şi, chiar dacă nu e actor, are un talent înnăscut către spectacol şi în-vieţuirea textului. O observaţie – la el chiar că, sigur, nu mai trebuia microfon. Se zguduiau la propriu pereţii teatrului.
Un ultim recital a fost cel al scriitoarei Angela Baciu, după care s-a trecut la discuţii (însoţite de ţigări şi bere), finalitate pe care ar trebui, sau trebuie, să o aibă fiecare astfel de eveniment – spectacol.
Noi, cei de la Noduri şi Semne, ne-am retras, ca de obicei, la bar, de data asta la Cornalina, unde ne-au însoţit pe rând Andrei Velea, domnul Viorel Stefănescu împreună cu Dana Potorac, Cristian Tudor Roşca şi directoarea Casei Corpului Didactic Victoria Movileanu, iar mai spre seară Mihail Gălăţanu şi soţia lui.
Salutăm evenimentul şi cu respect pentru toţi cei implicaţi, aşteptăm şi alte iniţiative de acest gen.
Ne vom revedea probabil, mulţi, sau câţiva dintre noi, marţi 29 iunie, la ora 14:00 în sala Mihai Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, unde Mircea Cărtărescu îşi va lansa noile volume.
cerul este localizat pe marginea/ binoclului cu fise/ şi cuvântul este aşezat ca o gaură/ pe falangele/ dilatate de arşiţă// îmi trag sufletul pe o insulă/ care seamănă cu un depozit ruginit/ cu brazi care învaţă să respire/ în aerul magnetic/ din carcasa fiarelor// porumbeii/ vopsiţi total în negru/ survolează insula cu aparate/ imense/ agăţate de urechi// iar penele lor obosite/ se pierd în trompa elefanţilor (...) (Leonard Matei – între străini)
„Deşi are momente lirice bune ori, mai degrabă, asocieri de imagini lirice, mie mi se pare că suferă pe alocuri de un soi de declarativism şi de exces de explicaţie; imaginile sunt construite cu sensibilitate şi delicateţe - dar vizează, mai ales, suprafaţa, şi nu profunzimea expunerii lirice; implicarea unor poeme în social şi politic este de bun augur.” (Stela Iorga)
„Există poezie – dar, mi se pare că e prea plină de imagini căutate; când cauţi cu tot dinadinsul insolitul, scapi poezia din mână; trimiterile în social edifică; atunci când nu intervine raţional şi nu dramatizează, poemele sunt reuşite; fără histrionismul din texte, ar fi un poet bun.” (Dimitrie Lupu)
„Am observat că are anumite sentiment de proprietate faţă de ideile prezentate; apoi – mi se pare cam patriotic şi complicat, destul de greu de urmărit.” (Elena Donea)
„Texte greoaie şi prea explicative, care trebuie citite de mai multe ori pentru a fi înţelese; are expresii frumoase.” (Claudia Samoilă)
„Expresiile căutate nu-l avantajează – îl fac să-şi piardă sentimentul iniţial, spontaneitatea; o formă mai simplă şi, cumva, mai epică i-ar prinde bine; să fie mai sincer în raport cu sentimentele şi emoţiile sale.” (Cristina Dobreanu)
„Are idei şi imagini remarcabile, dar cu mici deficienţe de formă.” (Jeni Susanu)
„Exprimă simplu şi bine nişte situaţii de viaţă; are un stil deschis ce pare ancorat în postmodernism.” (Gelu Ghemiş)
Ion Avram
Vineri, la ora 18,00, la sediul ziarului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.
Ne-au vizitat şi pe noi câţiva străini poeţi cu ocazia ediţiei cu numărul doisprezece al Festivalului Antares. Au venit puţini, şi mai puţini au rezistat până în ultima zi a festivalului, adică unul singur - Áron Gaál, din Ungaria.
Manifestările, atâtea cât au fost programate pentru Galaţi, căci ediţia de anul acesta al festivalul supranumindu-se „Drumul cărţii” a avut în vedere evenimente şi la Brăila şi la Buzău, au început cu recitaluri la Biblioteca V.A. Urechia, mai întâi ale scriitorilor oaspeţi şi apoi ale scriitorilor gălăţeni, care aveau să ne familiarizeze cu genul fiecăruia de a scrie, şi poate chiar cu orgolii. Din păcate britanicul Peter Waugh nu s-a simţit bine în toate aceste zile de festival. Imediat după ce ne-a citit la bibliotecă s-a dus în camera de hotel, unde a şi rămas până la plecare. Oleacă mai palpitantă se anunţa seara, care avea în program discuţii privitoare la poezii şi prietenii. Acestea (discuţiile) au pornit mai rece şi distanţat, aproape teoretic, cu citate diverse despre prietenie, până când Dimitrie Lupu a adus discuţia într-un ton mai intim şi personal făcând ca atmosfera, care până atunci nu era prea poetică şi prietenească, să prindă oleacă de culoare. Discuţia a fost presărată în continuare de momente poetice printre care ne-am strecurat şi noi, câţiva membri ai cenaclului Noduri şi Semne. Nu ştiu de ce, dar chiar am stârnit vâlvă (poate pentru că am încercat să fim politicoşi şi să nu-i facem pe străini să fie totodată outsideri, traducându-ne noi înşine poeziile în engleză şi recitându-le astfel) şi aplauze. Austriacul ne-a mulţumit pentru iniţiativă recitând şi el o poezie în română. Până la sfârşitul serii s-au creat minime relaţii prieteneşti, aşa că ne-au invitat pentru o continuare a recitalurilor pe iarbă lângă vaporul Perseus. Aici, pe coloana sonoră a muzicii de pe un vapor, ne-am citit unii altora poemele, iar Jaan Malin a mai „compus” un sound poem cu picioarele în Dunăre, fiind urmat în curând de Peter Sragher. Ne-am uitat niţel şi la lună, ne-am mai uitat şi unii la alţii, până când ne-am despărţit pentru a ne vedea a doua zi la Muzeul de Artă Vizuală, pentru noi discuţii, dar şi noi priviri (mai ales a mea – uimită când am fost întrebată dacă vreau să zic ceva pe tema „Poezia anti-utopică” sau ce se poate şi ce nu se poate în poezie, sau despre cenzură şi autocenzură).
Pe la prânz recitalurile s-au reluat, pe un vapor care a mers în cerc, din cauza vremii. Pe vas au fost multe dedicaţii... Ion Zimbru a scris un poem pe care i l-a dedicat şi dăruit scriitoarei Hanane Aad. Gabriel Ghimpu a reuşit să-şi recite şi el versurile, care, se pare, i-au plăcut libanezei, şi care le-a şi primit, ca amintire. Peter Sragher, Bernard (din Austria), Petar Tchouhov, Áron Gaál, Jaan Malin şi o compatrioată a cărei nume nu se regăseşte în antologie (de altfel nici a lui Bernard) şi nu am reuşit să dăm de numele lor, din păcate, iar estoniana e o limbă tare complicată, Helen Dwyer (care de dimineaţă legase o conversaţie cu Viorel Ştefănescu), Liviu Ioan Stoiciu, Stela Iorga, Corneliu Antoniu, Iulian Grigoriu, Valeriu Valegvi, Petre Rău, Sanda Panait, Ruxandra au fost printre cei care au spus poezii pe vasul Steaua Polară. Se poate spune că şi mie mi s-a dedicat o poezie (ca substitut al reginei Suediei, sau pur şi simplu ca substitut, sau ca element de decor) de către Jaan, dintr-o cărticică cu poezii de dragoste cu inimioare roşii pe copertă.
În sfârşit, luni şi marţi nu prea am mai auzit de ei, ştim doar că au fost la Brăila, probabil au mai recitat şi pe acolo străinii noştri, au fost la Mănăstirea Ciolanu, şi că era programat să-i mai vedem miercuri pe la prânz la Târgul Internaţional de Carte „Axis Libri”. Bernard anunţase de pe vapor că vrea să viziteze Tulcea şi Sfântul Gheorghe, deci nu prea mai erau şanse să-l revedem miercuri, iar ceilalţi au plecat care cum au putut spre Bucureşti, şi de acolo spre casă, din Buzau. La Axis Libri au apărut Áron Gaál împreună cu soţia şi Corneliu Antoniu, pe care i-am însoţit pentru un ultim şi scurt moment la hotel Alex. Nici măcar fratele meu Haidu nu a mai rezistat până la sfârşitul festivalului, care m-a părăsit pentru o tentativă de a lucra la licenţă şi deci nu a mai apărut la hotel Alex. De altfel îi puteţi vedea faţa obosită de poezie pe blogul lui, dacă sunteţi interesaţi, faţă pe care o avea aşa după zece minute şi nu după două ore, aşa cum afirmă el în postul respectiv.
Cam aşa au decurs zilele Festivalului Internaţional Antares. (Am uitat să zic că a fost şi băutură, dar asta se subînţelegea.) Aşteptăm să vedem dacă o mai fi şi cum va fi partea a doua a „Drumului Cărţii”, cum ne-a „ameninţat” Corneliu Antoniu, în toamnă, dar pe altă rută, pornind tot din Galaţi.
Pentru încheiere şi pentru o foarte largă şi de ansamblu ocheadă, câteva extrase de poezie venită de pe alte meleaguri:
Hanane Aad – Înălţime/ Sunt pricepută în arta/de-a vorbi cu morţii,/de a-i asculta./Mă văd trecând dincolo/de hotarele morţii,/întâlnindu-i,/atingându-le dezamăgirile,/dansând cu bucuria lor albă,/întrebându-i de propriile lor lacrimi.[...] ( aici o adresă de site unde puteţi găsi – inclusiv în limba română - poemele ei: http://www.hananeaad.org/pages/default.aspx)
Helen dwyer – Ţărâna - (în memoria lui Gerard)/ Dimineaţa de după înmormântarea ta/Trezindu-mă din somnul întrerupt/Primul lucru văzut au fost ghetele mele./Ploaia din acea zi înmuiase pământul pentru groparii tăi./Tipic pentru tine să nu le dai de furcă./Sper să-i pot ierta curând/Că aşteptau acolo ca nişte vulturi/Să-şi termine treaba./O femeie m-a luat de la mormântul tău,/Dar n-a putut să-mi ia şi durerea./Âncerc să m-agăţ de necredinţă - /E mult mai blândă decât adevărul. Dar ţărâna, ţărâna de la tine/ E încă lipită de ghetele mele.
Aron Gaal – Ieri şi azi/Altfel mă doare azi glasul păsărilor în mine/Altfel azi decât ieri tălpile noaptea sângerează/Steaua căzută pe pământ e soarta mea în mâna ta/Frunza scuturată de plop ce o aşteaptă vântul.
Jaan Malin – Loial şi consistent/Nu te contrazici niciodată/pentru că ai crezut mereu/într-un fel de sfinţenie cinstită./În interiorul vieţii eterne./Niccând nu va fi pierdut timpul/care încerca să nege existenţa./Poate le va scădea puterea./Acum gâfâi aproape sufocat,/sufocându-te într-un spaţiu aproape/ curat care-ţi frânge inima./Ţi-e teamă de umbre şi cauţi puţină esenţă/memoria ei pretinzându-ţi loialitate/şi consecvenţă/ în această delicată/fragilă lume. [...]
De la Petar Tchouhov am găsit un haiku în engleză –
Pe autorii gălăţeni îi vedem şi auzim mai des, sper să nu fie cu supărare, dar am zis să arătăm cam cum scriu străinii aştia, e vreo diferenţă de artă scriitoricească, sunt mai buni decât ai noştri, mai slabi, sau, pur şi simplu, arta e aceeaşi peste tot...
în noaptea aceea –
pe grătar câteva bucăţi de piele fumegau, pe masă
o sticlă mare de vin roşu era goală, între degete un aproape
muc de ţigară încă mai sfârâia.
tu plecaseşi cu el de câteva ore bune, să cumpăraţi oarece,
noi stăteam
eu stăteam pe un scaun de paie, îi dispăream pe ceilalţi în fumul albăstrui –
ei păreau că dansează, că îşi unduie corpurile unul lângă altul,
sau că
în covulsii încearcă să despovărarea de suflete,
să fie doar nişte carcase
care încearcă să gonească ţânţarii.
v-aţi întors într-un târziu, zâmbind –
nu cumpăraserăţi nimic,
nu aveaţi nimic în mâini,
nu aveaţi nimic pe corp,
aveaţi doar un zâmbet.
tu ai venit din spate, ai şerpuit pe lângă mine
şi te-ai întors.
ai clipit de câteva ori – câteva clipe
în care îţi simţeam căldura cum iese
prin pişcăturile de ţânţar, prin cutele pielii mototolite,
prin ochi, prin gură, prin urechi,
ş.a.m.d.
punct.
un foc din mijlocul lumii mi-a înmuiat oasele
şi mi-a oprit sângele – am ridicat de pe scaun,
ca un epileptic.
iar acum
ţin minte că era destul de frig în noaptea aceea
În pâcla groasă se întrezărea silueta unui om. Păşea grăbit pe drumul îngust. Frigul pătrundea cu uşurinţă dincolo de hainele groase. Bolborosea, pe cărarea pustie, încercând să învingă clipele de singurătate. Privea des în urmă, micşorând ochii, încercând să distingă vreo făptură.
Îşi aduse aminte că soţia lui a venit, într-o zi de iarnă, pe acelaşi drum, de la pădure, cărând vreascuri. Nevasta lui, care nu obişnuia să se plângă, ca alte femei, de dureri, de neajunsuri, de bărbat...
Când i s-a născut copilul, a tăiat un morman de lemne fără să se odihnească. Cu faţa schimonosită de groaza gândului, a intrat într-un târziu la ea. A încremenit lângă patul în care era întinsă. O privea, aşteptând să deschidă ochii şi să-i spună, prefăcându-se supărată: „Ce faci aici, Ioane? N-ai treabă?”. Dar ea dormea crispată, cu trupul ud de transpiraţie şi cu picioarele uşor desfăcute. Ar fi sărutat atunci fiecare frântură de carne vie din femeia lui, i-ar fi mângâiat fruntea şi părul, ar fi atins uşor pântecul din care a fost smuls copilul lor.
Cele două femei îl priveau, vorbind între ele şoptit.
- Stai liniştit, Ioane, ce-a fost mai greu a trecut, ia uită-te la băiatul ăsta! Vezi? Seamănă cu tine! îi spuse moaşa, în timp ce-şi spăla mâinile. Să vă trăiască şi să vă dea Dumnezeu putere şi zile să-l creşteţi!
S-a apropiat de copil şi l-a privit, zâmbind.
- Da, seamănă cu mine. Da’ cu ea... cum rămâne?
- O să fie bine! Dumnezeu e mare!
Vorbele păreau să-l liniştească, dar teama nu dispăruse. Aştepta. Buzele uscate se mişcau din când în când, şi el – crezând că se va trezi – se apropia mai tare de ea.
Gândul se rupse uşor. În spate, simţi prezenţa cuiva. Se întoarse.
- Bună seara, fiule! Unde vrei s-ajungi?
Era îmbrăcat în sutană. Ochii lui... în beznă... tocmai acea strălucire nelumească îl izbi de un perete nevăzut şi, speriat, făcu un pas înapoi. În sinea lui gândea: „Ăsta nu e lucru curat! Nu e om... e pe dracu’ popă! De unde-a răsărit? L-aş fi văzut, nu?”. Cu vocea sugrumată, îi vorbi:
- Săru’mâna, părinte! Acasă mă duc, la copil. Vin de la oraş... chiar mă gândeam... m-a apucat noaptea pe drum... bine că am ieşit din pădure!
Un rânjet scurt se ivi pe faţa parcă interminabilă a preotului.
- Da? Ei... de-acum, drum bun, fiule!
Şi a dispărut.
Şi-a făcut semnul crucii. Se simţea obosit. Picioarele îi erau împietrite. Mâinile îi tremurau. Ochii se închideau amorţiţi. Încerca să-şi aducă aminte de unde a apărut preotul şi ce a vrut să spună cu „de-acum, drum bun, fiule!”. De ce „de-acum”? i se părea că nu mai cunoaşte locurile, drumul se închide, sunete stranii îl înconjoară. Frica se ghemuise înăuntrul lui, ca un câine blestemat, urlând prelung. Înţelegea că se pierduse. Nu-şi mai simţea trupul... cineva îi sorbea minţile.
Negura se împrăştie gonită de vânt şi soarele se smulge din lanţurile întunericului.
La marginea pădurii, un cerc perfect. Paşi neobosiţi bătătoriseră zăpada. În mijloc, înţepenit şi tăcut, cu ochii închişi... ion.
The Antares Poetry Festival took place in Galati this Saturday and Sunday (29-30 May, 2010). Many Romanian poets and literary critics from Galati and Braila, as well as authors from abroad, were invited on Saturday, at the Public Library “V.A. Urechea”. Most of them read poetry, most of it was boring, but I guess we could talk about this later on. For the time being I would like to speak about a less boring, conventional, traditional or realistic event that took place on Saturday at the Public Library.
One of the poets who were invited to read was Jaan Malin, from Estonia. One could tell he wasn’t as boring as the others from the first moment he started his performance. Because he really gave a performance, what we could call a one-man show. The good part about this performance was that it didn’t need to be translated – the bad part about it was that few people understood it. I can’t say that I did, but I can say that I found it very interesting.
I first thought about the beat generation when I saw him perform, but there isn’t actually any link between the two, except for the emphasis on the way in which the poem is read. Then, I thought about a mime artist, but Jaan Malin’s performance had a very different intention. He was in fact trying to describe a universal, ancient, a pre-Tower of Babel language. And he succeeded, from my point of view.
As I found Jaan Malin to be quite a character, I tried to find out more about him, about his artistic beliefs, his roots, his influences. So I found out that he belongs to a surrealistic (Malin’s father is a well-known surrealist painter in Estonia) movement called the sound poetry, which is, I believe, exactly what the name suggests: poetry of sounds, of universal language. Then, I found out that he was very interested in folklore, that he studied and collected so much folklore (not the country-side folklore, but the urban folk lore) that the Estonian President himself awarded him several years ago. However, folklore is not an influence on his poetry, as he himself states.
I couldn’t find too much information about Jaan Malin over the internet, but I did see that he has won the third place on the European Slam Poetry Festival and that his performances are rather appreciated in Europe. Well, although I don’t think the close-minded Europeans from Galati appreciated or understood his poetry, I can say that I quite enjoyed it and I hope to hear more about sound poetry in the future.
