poeme citite in 28.01.2011, de Andrei Velea

balada vecinei de vizavi

*
vecina de vizavi e mai bătrână decât lumea
(cel puţin pentru mine)

pe vremea împuşcatului,
când încă nu mijisem ochii împotriva lumii,
vecina de vizavi turna la securitate
cravatele strident colorate ale bunicului,
fluturii de argint din pahare
şi portretul regelui mihai
ascuns în jungla
ca un sex neîngrijit de femeie
a integralei lenin

acum bunicii au trecut de partea cealaltă,
discreţi, cu bun simţ.
vecina a rămas de partea gălăgioasă a lumii,
cu ţâţele sprijinite de proptelele lui dali,
cu uterul prăbuşit ca varşovia
după al doilea război mondial

mai mult:
are aparat auditiv:
nu mai tresare, noaptea, când îl lasă pe noptieră,
la zgomotele petrecerilor din apartamentul meu

însă dimineaţa, la prima rază,
când şi-l pune la urechi,
aude cum soarele muşcă lacom din întuneric,
cum se evaporă roua de pe maşinile din parcare,
cum, în capătul celălalt al oraşului,
în intimitatea de boabă de strugure a unui furnal,
coscul murdar, indecent,
se transformă în foi imaculate de tablă




în vama de la oancea

*
în vama de la oancea se aud cocoşii
vântul piaptănă zăpada murdară
într-o gheretă prutul priveşte
un spectacol pompos
la un post rusesc de televiziune
un vameş ne caută mecanic pe sub coaste
de ţigări băuturi droguri pistoale
viaţă




salonul 44 (1)

*
ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi n-ar curge niciun mister pe fluviu, ci doar o barjă,
neagră precum cerul gurii unui câine din infern

pe barjă ar fi un pian,
la care un doctor în pantaloni scurţi şi halat alb
ar interpreta cântecele fără cuvinte de mendelssohn

prietenii mei din salonul de psihiatrie
numărul patruzeci şi patru
ar asculta atenţi, contrar obiceiului

gândurile lor nu ar mai fi la pastila
mare cât o monedă veche de o sută de lei,
pe care, după ce o-nghiţi
sub privirile bărbătoase ale asistentei,
trebuie să fugi spre pat,
altminteri, dacă-şi face efectul,
adormi brusc, fără vise, acolo unde te prinde




salonul 44 (2)

*
vali era cel mai de gaşcă din salon,
avea vreo treizeci şi cinci de ani şi era la dezalcoolizare

doctorii îl puneau, săptămânal,
să cumpere o sticlă întreagă de votcă
din care abia de-i dădeau un sfert,
în porţii din ce în ce mai mici

băi, ce mai trag ăştia la măsea fără noi,
se oftica atunci când fumam carpate pe ascuns

vali, la vârsta mea, era rebelul liceului:
purtam plete pe vremea lu’ împuşcatu’,
m-am tuns doar când m-au ameninţat cu exmatricularea;
dar cu uniforma tot le-o făceam
şi veneam pe la evenimente în geacă de motor

dar tu ce cauţi aici, de paşti?, m-a întrebat odată.
am luat un pumn de diazepam, i-am răspuns.
băi, lasă prostiile, pune mâna şi te distrează,
că viaţa e scurtă!
după care mi-a povestit ce chindii încingea în liceu

pe vali l-am sunat după ce m-am externat,
dar a răspuns soţia;
n-am mai revenit cu niciun telefon




salonul 44 (3)

*
prietenii mei din salonul patruzeci şi patru
auzeau, legaţi de pat, macarale uriaşe venind înspre ei;
mă rugau să mă dau la o parte
sau să le aduc o sacoşă cu pământ de pe lună

prietenii mei din salonul patruzeci şi patru
auzeau spermatozoizii urcând de-a lungul uretrei
şi femeile căzând gravide,
mai grele ca pietrele de moară

prietenii mei din salon se extaziau când creştea pâinea
şi găseau insuportabil zgomotul înfloririi ghioceilor;
verificau yalele cerului de o sută de ori
şi admirau cum rugina muşcă dintr-o monedă uitată în chiuvetă

dacă nu se întâmpla totul de paşti,
dacă doctoriţa nu era în vacanţă,
nu m-ar fi internat,
n-aş fi petrecut sărbătorile în salonul patruzeci şi patru
şi n-aş fi ştiut niciodată
cât de complexe pot fi actele noastre cotidiene,
pe care nu dăm, altminteri, nicio ceapă degerată




salonul 44 (4)

*
n-am crezut niciodată
că poţi încasa pumni în burtă de la o asistentă
fără să replici, cu toate că ai fost boxer profesionist

n-am crezut niciodată c-o poţi lăsa
să te-njure, să te sară peste anemica aia de masă de la prânz
pentru că i s-a năzărit ei nu ştiu ce

uite aşa păţea moş gigi,
boxeorul schizofrenic
(de la prea mulţi pumni în cap, pesemne)

l-am luat uşor de umeri, tremura tot;
pe sub halat, pe sub pielea lăsată ca o pelerină de ploaie,
încă i se simţeau muşchii tari, încordaţi

l-am târât mai mult în sala de mese, şoptindu-i:
ar merita articulate astea, nu?,

la care el mi-a replicat:
eu n-o să dau niciodată în de-alde astea, ascultă-mă,
niciodată!




salonul 44 (5)

*
într-o dimineaţă, cu-n soare palid, primăvăratec
(cel puţin aşa se vedea de la fereastra salonului),
m-am dus la asistenta de serviciu să-i cer o foaie de hârtie
şi un creion,
pe motiv că vreau să scriu o poezie.
ea s-a uitat lung la mine,
s-a-ncruntat de parcă i-aş fi cerut jumătate din viaţă
şi m-a înştiinţat acru că dacă nu zbor în următoarea secundă în salon,
îmi face o injecţie cu diazepam
de dorm pînă apune şi mama soarelui


Andrei Velea

Degetele

Îmi pocnesc degete. Am mai făcut asta de nenumărate ori. Pe iubitul meu îl enervează pentru că-l anunță că va urma o criză de-a mea sau o alta criză de-a noastră. În fine, nu-i miroase a bine. De la o vreme, când îmi vine pofta să-mi pocnesc degetele, mai întâi mă uit să văd dacă-i prin preajmă.Dacă nu-i,sunt un om fericit, am tot timpul din lume. Le pocnesc pe rând, cu tact, câte unul în voie și cu multă bunăvoință. Uneori când e cu mine mai fur câte un pocnet de la câte un deget mic. Așa, fin, că poate nu se aude. Dar nu, tot aude și mă țintește cu privirea ca și cum ar vrea să arunce o piatră. Dacă stau o clipa să mă gândesc, poate are și el dreptate. Ultima dată când mi-am pocnit degetele în lift, ne-am certat catastrofal. Totul a început de la cum mi-am așezat pantofii la usă. Mea culpa. Îi lăsasem alandala, nu-l așezasem pe stângul lânga dreptul. Nu mai spun că nici hainele nu mi le-am pus imediat la spălat după ce mi-am îmbrăcat hainele de casă călcate la dungă. Și tot așa din una în alta, ca să mă apăr ca un om vinovat, am încercat să-i găsesc nod în papură în toată perfecțiunea lui. N-am găsit nimic de reproșat dar cu toate astea am strigat cât m-au ținut plămânii că sunt nefericită și că m-a făcut mama fără noroc de mi l-a trimis Dumnezeu tocmai pe el în cale. S-a înfuriat și mai tare. Mi-a spus că în casa lui nu au loc decat doi. Eu și el. Așa că ,dacă sunt nefericită, să-l iau pe Dumnezeul meu cu tot și să mă îndrept spre fericire unde am să văd cu ochii. Mi-am cerut iertare și am recunoscut că mi-am pocnit degetele în lift înainte de a ajunge acasă. El m-a mângâiat tandru și mi-a spus că recunoașterea vinovăției este o cale spre maturizarea mea. Are dreptate. De acum am sa fiu mai atentă și responsabilă. Chiar mă gândesc serios la satisfacția de a-mi roade unghiile.


Simona Toma

VARZA REALITĂŢII ŞI CAPRA LITERATURII

El şi ea/ Pleonasm conjugal/ Îşi aşează cu grijă în fiecare seară inimile/ În borcan/ Ca bătrânii/ Protezele/ Şi se iubesc/ Ca frunzele – copacii/ Ca malurile – apele/ Ca iarba – pământul/ Şi tot aşa în fiecare dimineaţă/ Le scot cu grijă din borcan/ Până pulsează sânge/ Destul pentru/ Mic-dejun prânz şi cină.

(Simona Toma – Pleonasm)

„Se vede, în poeziile prezentate de Simona Toma, o delicateţe a unui suflet filigranat; un realism crud în care surprinde drama frustrării cu o frusteţe şocantă a liricului; tenta de hazliu vine din însăşi hazliul existenţei; m-au prins confesiunea şi sinceritatea; cred că are stil şi că ar mai fi de lucru pe linia exerciţiului acela de a împăca varza realităţii cu capra literaturii.” (Stela Iorga)

„Poeme gingaşe, încălzitoare, uşor evazive şi plutinde, cu versuri uşor ludice - pe de o parte, dar şi mature – pe de altă parte, maturitatea venind din modul de soluţionare a problemelor.” (Elena Donea)

„Mult prea directă ca poveste în sine, ca stare şi ca impact – ceea ce o îndepărtează de literatură; lasă de dorit şi ca transfigurare; sună bine, dar nu trece dincolo de expresie.” (Cristina Dobreanu)

„Se vede o criză a personajului liric reflectată bine în texte.” (Costel Grecu)

„O frumoasă conturare a unei realităţi convenţionale ce ascunde o tristeţe şi un sarcasm suav.” (Monica Harhas)

„Imagini puternice, derivate din realitatea problematică, dură a existenţei.” (Nicoleta Onofrei)

„Poemele şi proza sunt rezultatul unei maturări a sentimentelor; o încercare de împăcare cu neîmplinirea, cu prăpastia, golul existenţei; ironia este inteligentă şi foarte directă; poemele sunt rotunde, bine realizate – chiar dacă expresia lirică pare a se mai căuta încă.” (Anca Şerban Gaiu)

„Sintagme interesante; vocea lirică şi vocea narativă sunt purtate, parcă, magnetic între două personaje.” (Valentina Bucur)

„Un realism înfricoşător care impresionează; unele dintre poeme acoperă munca autoarei.” (Victor Cilincă)

Nu putem închide această cronică fără a ne gândi la prietenul şi colegul nostru de cenaclu – poetul Ion Zimbru – care, în aceste zile, a suportat momentul greu şi dureros al pierderii tatălui şi ne rugăm să-i dea Dumnezeu sănătate, putere şi inspiraţie să mai scrie, cum ne-a obişnuit, despre părinţi, aşa cum îi ştie că au fost, aşa cum îşi va aminti că au fost – pentru că părinţii din textele sale parcă ar fi părinţii noştri.

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă – va citi Andrei Velea.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

MANASE - fragment Braconierul

Ascunsă de sălcii, barca se leagănă, aplecându-se. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta. Uşor. Scurt. De la vânt. De la val. De la respirat, parcă. În atâta linişte. În atâta întuneric. Doar clipocitul apei printre rădăcini. Şi ceaţa – valuri, valuri. Peste apă. Peste cer. Peste sălcii. Clipocitul... Şi, din când în când, crapul cel mare. Zvârcolindu-se. Să fugă. Să sară din barcă. Clipocitul – chemare acasă. Acasa peştilor. Împărăţia de apă. De rădăcini ale sălciilor. Sub malul tăvălit de valuri. De vânturi. Stelele, luna – nicăieri. Malul celălalt – nicăieri. Doar ceaţa. Şi noaptea. Surori vitrege peste apă. Peste lume. Peste liniştea de peste ele. Petrache Zontea împinge cu vâsla în dreapta, îndepărtând barca de mal. Pleoscăitul lopătatului – moale. O dată, de două ori, de trei ori. Moale. Mâna stângă – pe copastie. Crapul cel mare zvârcolindu-se. Să sară. Să fugă. În împărăţia de apă. Prin întuneric – privirea pescarului. Moale. Şi gândurile lui legănate. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta. Scurt. Uşor. Moale. Somnul – chemare acasă. Acasa gândurilor. Şi, iarăşi – barca, alunecând singură la mal. Şi el, împingând cu vâsla. Şi aşteptând. Poate, de data aceasta. Poate, în toana aceasta. Unul singur. Nu mai mult. Şi nu, neapărat, mare. Poate să fie şi mijlociu. Sau – chiar mai mic. Să-i poată spune lui Marin a lu’ Terze: Tu, pescar, bă’, a lu’ Terze?! Uită-te, bă’, aici: morun. O sută de kile, bă’! Sau, două… Cine ştie… Da’ poa’ să fie şi de optzeci. Morun, bă’, înţelegi? Nu crăpcean…Nu strapazan... Nu mârliţă! Morun! Sau, nisetru… Sau, cegă, bă’ a lu’ Terze!
Împungând malul cu vâsla. Aşteptând. Cu ceaţa în oase, aşteptând. Mâna stângă – pe copastie. Genunchii – în crivacul din faţă. Crapul cel mare – zvârcolindu-se. Gândurile lui – zvârcolindu-se. Pe sub sălcii. Stai, peşte! Nu mai încerca! N-ai cum! N-am cum! Înţelegi? Poate, dacă agăţ morunul. Altfel, nu. Eşti mare, peşte! Roagă-te să agăţ morunul şi, dacă-l agăţ, îţi dau drumul. Îţi promit. Altfel, nu. Nici dacă ai fi prinţul peştilor. N-am cum. Ce să-i spun lu’ a lu’ Terze? Că te-am prins şi ţi-am dat drumul dintr-un soi de milă sau, de ce? Că-l şi auzi: Bă’, a lu’ Zontea, da’ tu eşti cam neînţărcat, bă’! Auzi la el, de milă! Ha, ha, ha! Că-l ştii cum face, strigând în gura mare, prin crâşmă: Ce crap mare, bă’, a lu’ Zontea! Tu, crap mare! Poate - un crăpcean sau o mârliţă, acolo… Să-ţi arăt eu, crap. Da’, nu crap, morun, bă’, a lu’ Zontea! De aceea n-am cum, peşte. Stai cuminte. Atâta ţi-a fost scris. Ca şi la oameni. Cât ţi-e scris, peşte, cât ţi-e scris. Înţelegi? Şi-apoi, nevasta… Copiii… Ce să le spun? C-am pierdut noaptea pentru trei mârliţe? Nici într-un caz, peşte! Ca să nu mai vorbim de întunericul şi de ceaţa care vezi cum îţi intră în ochi şi în oase.
Pe sub sălcii. În legănatul moale, scurt al bărcii. Privirea – pe apa care nu se vede. Pe sub apa care nu se vede. Dinspre răsărit – umbra sălciilor trage greu întunericul, adăpostindu-l la mal. Ceaţa – valuri, valuri – se decolorează agale. Sirena unui vapor care şuieră de plecare. În depărtare. Cocoşii satului cântând de ziuă. În depărtare. În pupa – un clipocit. Şi o umbră. Privirea se lipeşte de apă: O cioată. Care vine la mal. Mare. Neagră. Da’, parcă, nu-i numai o cioată. Parcă-i o cioată cu ceva ca un om după ea. Apucă amândouă vâslele. Vâsleşte. Barca – uşor în amonte. Cioata – uşor spre mal. În aval. Privirea – peste umăr: Să ştii că-i om! Da, da, om este, om! Prins de gulerul hainei de-o cioată. Care-l trage la mal. Vâsleşte. Uşor, în amonte. Cioata – în aval. Şi spre mal. Prinde cioata cu cârligul bahorului. Şi trage. Cu înfrigurare. Încet. Aproape. Cioata - lipită de barcă. Omul – lipit de barcă. Doamne, om! Şi, nu-i umflat. Nu-i înecat. Poate trăieşte! Dacă trăieşte?! Cioata – aproape. S-o atingi cu mâna. O răsuceşte de-o rădăcină. Cu om cu tot. Cu înfrigurare cu tot. Să-i vadă faţa. Aprinde bricheta. Vede faţa. Liniştită. Senină. Nu-i de om înecat. Doamne, poate-i viu! Dacă-i viu?!
Îl prinde de mână. Îl trage. Cioata îl ţine de guler. Nu-i mână de înecat. Şi, faţa. Senină, liniştită. Poate, nu-i mort!
Trage barca la mal. Cu cioată cu tot. Cu om cu tot. Rădăcinile cioatei – braţe, plută sub trup. Îi pipăie uşor faţa, gâtul: Trăieşte! Ce minune! Cioata l-a agăţat de guler. Dumnezeu a poruncit cioatei să-l agaţe de guler.
Desface gulerul hainei din agăţătoarea cioatei. Cu grijă. Cu înfrigurare. Îl ia de subţiori şi-l trage în barcă. Trupul alunecă uşor pe scândura piturită. Crapul cel mare se zvârcoleşte. Să fugă. Să sară. Îl reazemă cu spatele de crivacul din faţă. Cu peştele zvârcolindu-se la picioare. Uşor, omule, uşor. Aici, lângă peşte. Uşor, peşte, uşor. Aici, lângă om. Îl dezbracă. Haina. Cămaşa. Pantalonii. Toate. Ude. Grele. Pe crivacul din spate – pătura. Uşoară, moale, uscată. Trupul – lung. Greu. Îl ridică. Îl înfăşoară. Din cap până-n picioare. Cât ţine pătura. Aşa, omule, aşa! Trăieşte, omule, trăieşte! Lung. Greu. Înfăşurat în pătură. Să trăieşti, omule, să trăieşti!
Spre răsărit, sălciile trăgând întunericul la mal. Şi ceaţa – valuri, valuri, decolorându-se. Pe valuri, printre valuri – zvonul de lumină al dimineţii. Şi malul celălalt, deodată. Munte. Monstru. Cu pădure cu tot. Munte. Monstru. Pe apă, pe cer. Deodată, braconierul din amonte şuieră scurt. Controlul! Prinde cârligul bahorului de-o rădăcină şi trage. Barca intră adânc sub sălcii. Şuieră scurt spre aval. Controlul! Vangheaua mamii lor de escroci! Numai ei să mănânce! Numai ei să fure! Ca hoţii vin. Pe muţeşte. Să te prindă. Să te-amendeze. Să te bage în puşcărie. Vangheaua mamii lor! Şoptind.
Deodată, motorul - bondar supărat. Peste apă. Peste sălcii. Şi lumina reflectorului. Sabie. Peste apă. Peste sălcii.
- Stai! Mâinile sus! Ieşi la lumină!
Undeva, în amonte.
- Stai, că trag!
Vorba – harpon, schijă. Lumina reflectorului – cuţit. Motorul – bondar nervos. Prin întunericul tras la mal. Prin ceaţa decolorată. Undeva, în amonte. Barca - adânc, sub sălcii. Legănată scurt, stânga, dreapta. Palmele – pe copastie. Strânse. Încordate. Vorbele, strigătele – scrijelind sălciile. Malul. Apa. Din toate părţile. Aproape. Şi mai aproape. Gândurile – ciute hărţuite. Prin sălcii, pe sub sălcii: Peştele, ca peştele. Da’, omu’?! Ce le spun? Că-l trăgea o cioată de guler? Pe apă. Că, nu-l cunosc?! Că, acum l-am văzut prima dată?! Da’, tu cine eşti? Petrache Zontea. Şi dacă eşti Petrache Zontea, ce cauţi matale cu barca, noaptea, pe Dunăre? Braconaj,ha’?! Buletinu’! Nu-l am la mine. Şi, dacă nu-l ai, crezi că scapi? Umflaţi-l! Staţi, că-l am! Era în haină. Şi dacă-l ai, crezi că scapi? Nu scapi! Ce-i cu mortu’? Nu-i mort. Ai zis că nu-l cunoşti. Nu-l cunosc, da’ nu-i mort. Mort, nemort, mergi matale la poliţie, să-ţi luăm o declaraţie. Ce să-mi luaţi? Să dai o declaraţie. Nu-i bine. Mai bine-l ascund între sălcii. Şi, dacă mă prind? Ce-ai ascuns, matale, acolo? Un om. Care om? Cum îl cheamă? Nu-l cunosc. Nu-l cunoşti, da’-l ascunzi. Dacă-l ascunzi, înseamnă că-i mort. Nu-i mort. Dacă nu-i mort, de ce-l ascunzi? Plutea pe apă cu o cioată! I-auzi! Înota călare pe cioată. Nu înota. Atunci, îl trăgea cioata de guler? Ha, ha, ha! Da, îl trăgea cioata de guler. I-auzi! Crezi că noi suntem veniţi cu cioata? Hai, matale, la poliţie, să-ţi luăm o declaraţie! Umflaţi-l! Nu merge. Omu-i om. Peştele-i peşte. Pentru peşte, plăteşti o amendă. Şi, gata. Cu omu’, ce faci? Şi, dacă moare? Doamne, fereşte!
Ciute hăituite - gândurile. Vorbele, strigătele – junghere. Lumina – prin sălcii. Motorul – bondar furios. Aproape. Şi mai aproape. Şi peştele acesta, care se zbate. Ca să mă dea de gol, ca să mă prindă, parcă, şi să scape. Hotărăşte-te, bă’, a lu’ Zontea! Om sau peşte. Peşte sau om. Ia peştele în braţe. Îl ridică. Îl coboară uşor în apă. Un clipocit tremurat scutură sălciile. Du-te, peşte, du-te! Adânc, sub sălcii. Palmele – încordate pe copastia bărcii. Du-te, peşte, du-te! Vorbele, strigătele - undeva, în aval.
- Stai, mâinile sus! Ieşi la lumină!
Departe. Şi mai departe.
Pe fundul bărcii, rezemat de crivac, înfăşurat în pătură - omul. Lung. Greu.
Ce morun, bă’, a lu’ Terze? Ce nisetru? Om, bă’ a lu’ Terze, om!

de Ion Avram

Poezia… absolut din întâmplare!

“Hei prieteni eu nu vreau să ciobesc poemul/ viaţa nu e decât o mare mare plictiseală/ între două tramvaie s-a întâmplat/ ne-am iubit în văzul lumii/ nu ne rămăsese decât puţină salivă în colţul stâng al gurii/ râdeai câineşte şi te bucurai că poţi să-ţi roteşti ochii/ după lumina roşcată şi podeaua salonului/ nu ştiu de când zăceam acolo încleştaţi/ şarpele verde trecuse/ şi încă îi mai simţeam dinţii/ o dâră prelungă de plăcere şi frunzele tremurau/ hei prieteni viaţa nu e decât o mare îndrăzneală/ cuvântul pânza pe care mi s-a scris sufletul/ Hei prieteni/ galoşi-mi plescăie în verdele acesta cumplit.” ( Întâmplare )

Firescul pare să fie miza autoarei Anca Gaiu, atât la nivelul expresiei cât şi ca mesaj de transmis. Această intenţie îşi găseşte realizarea doar în inspiratul poem Întâmplare, confirmând talentul nativ al scriitoarei, însă, celelalte texte prezentate suferă de prea multă lejeritate ca să nu cadă în lipsă de profunzime. De aceea, poate, n-ar strica să se mai nască şi o întrebare care să “ciobească” vastul edificiu al naturaleţii; după cutremurul întrebării, sigur firescul se va regăsi mai adevărat.
Stela Iorga: ”Autoarea se lasă furată de spoiala diferitelor -isme uitând de vocea sa poetică autentică pe care o recunosc în poemele Întâmplare şi Cântec ; orientarea spre o expresie de suprafaţă, confecţionată duce şi la o lipsă de finalitate a mesajului.”
Sabina Penciu: ” O poezie derutantă prin abundenţa imaginilor care par să nu aibă o coeziune interioară.”
Elena Donea: “ Texte fără personalitate, fără vlagă, puţine versuri care atrag atenţia.”
Gelu Ghemiş : “ Poeme cu orizont mic de aşteptare, fără atmosferă.”
Simona Toma : “Anca Gaiu pare să fi evoluat spre o îndrăzneală impusă, (poemul La Ţigănci ), şi să fi uitat de atmosfera care face poezia; texte încărcate de imagini disparate care nu aderă la un conţinut.”

Vineri, ora 18, la sediul ziarului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.


Cristina Dobreanu

Cântecul de seară al unui scriitor de dimineaţă

(...)„Fulgii cad din cer tăcuţi, o acoperă pe mama şi o fac să strălucească. O stea ce a luat formă umană. Tata, pe-atunci, era mai tot timpul plecat la muncă. Ziua era plecat, noaptea dormea (ca un balaur fericit că a mai mâncat o virgină). Venea seara acasă, nervos, răcnind că nu are chef, că nu vrea. Că nu-i pasă. Copilăria a trecut pe lângă mine râzând, chicotind. Ceilalţi copii erau acoperiţi de puf, de cuvinte fără rost. Uneori îi vedeam cum se refugiază în castele din nisip, înghiţite de gura enormă a Soarelui. Alteori, îi auzeam, de la etajul patru ca pe nişte furnici ce tropăiau lucrând. Eu râdeam şi aruncam cu baloane de apă îngheţată în ei. Se speriau şi fugeau care-ncotro. Nici-odată nu am reuşit să intru în cercul lor perfect.” (...)(Florin Buzdugan – Iarna amintirile fac vlăstari)

Trădaţi de Ionii cenaclului, şedinţa de Vineri a adunat puţină lume, încât n-au fost certuri sau muşcături de gât (nu că ar fi de obicei). Oricum, nici textul lui Buzdu nu prea poate fi privit ca unul controversat. Un gând ca o certitudine sau ca un fir de iarbă – ca o mirare: ce scrie Florin Buzdugan a început să semene a literatură, fiind plin de imagini fascinante, dar dă şi o impresionantă senzaţie cum că personajul principal e cumva în căutarea unui „harem de mame” (Elena Donea). Are pasaje descriptive pline de forţă, însă în tabloul copiilor devine prea direct, fără subtilitatea pe care a arătat că o poate avea în primele pagini (Cristina Dobreanu). Textul arată că tânărul creator are idei proprii, trăite, reuşind să reţină atenţia, însă nu se poate să nu se observe că mânuieşte cu dezinvoltură o realitate prea mare, care s-ar putea trage dintr-o prea puţină sedimentare a anumitor lucruri. Încă nu a reuşit să scape de preţiozitatea de limbaj iar scheletul textului ar fi putut fi simplificat pentru un câştig stilistic (Stela Iorga). Gelu Ghemiş a resimţit textul ca fiind plăcut, autorul are naturaleţe şi candoare dar şi revoltă şi furie. Gabi Ghimpu a suprins amănuntele derizorii şi o autosusţinere problematică a textului. Cât despre dialoguri, ele sunt obositoare şi clişeizate (Elena Donea), le lipsesc transfigurarea, filtrul, chiar dacă nu se poate spune că nu sunt sincere şi reale, reproducând bine modul în care doi copii/adolescenţi şi-ar vorbi, trăind primele iubiri (Nicoleta Onofrei).

Nicoleta Onofrei

Vineri, 14.01. 2011, la sediul cotidianului Viaţa Liberă citeşte Anca Şerban Gaiu.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

Iarna amintirile fac vlăstari - fragment

Iarna trecută, mersesem cu mama la cumpărături. Beculeţele dimprejurul ramelor ferestrelor de la magazine îmi aminteau de copilărie, de serile în care nu închideam ochii, îi lăsam deschişi, îl aşteptam. Dar... imediat ce îi închideam, presupusul Moş Crăciun se strecura, burtos cum era, pe broasca uşii de la intrare şi lăsa cadourile mult râvnite. Da... Fulgii cad din cer tăcuţi, o acoperă pe mama şi o fac să strălucească. O stea ce a luat formă umană. Tata, pe-atunci, era mai tot timpul plecat la muncă. Ziua era plecat, noaptea dormea (ca un balaur fericit că a mai mâncat o virgină). Venea seara acasă, nervos, răcnind că nu are chef, că nu vrea. Că nu-i pasă. Copilăria a trecut pe lângă mine râzând, chicotind. Ceilalţi copii erau acoperiţi de puf, de cuvinte fără rost. Uneori îi vedeam cum se refugiază în castele din nisip, înghiţite de gura enormă a Soarelui. Alteori, îi auzeam, de la etajul patru ca pe nişte furnici ce tropăiau lucrând. Eu râdeam şi aruncam cu baloane de apă îngheţată în ei. Se speriau şi fugeau care-ncotro. Nici-odată nu am reuşit să intru în cercul lor perfect.

Am crescut.

Acum două ierni, mama îşi îmbrăcase cojocul, se dăduse rostogol pe gura dealului, la vale. Plecase la bunica. Eu nu o văzusem pe bunica. Mi-era frică de ea. O femeie bătrână, cu riduri ce mi-ar înghiţi şi cele mai mici gânduri infantile. Palmele ei bătătorite de atâta muncă, ochii ei mici, secaţi de atâtea lacrimi scurse din cauza vinului, a vârstei de aur care nu era chiar de aur, mă speriau. Niciodată nu am vrut să merg cu ea. Preferam să mă ascund sub pătura patului, şi citeam. Citeam fără oprire. Mă visam omul-de-zăpadă, cu ochi negri în loc de sferele astea albastre (ca nişte halouri văzute de atâtea şi atâtea ori), în locul dinţilor aş fi avut cărbuni (un zâmbet permanent, care să nu dispară ― indiferent de anotimp, zi, stare ―, ci să fie mereu acolo). Tata se luase după mersul stelelor, şi se duse în Nord, cât mai în Nord (mai bine, oricum noi doi eram precum apa şi focul ― ne anulam reciproc, deşi eu ieşisem din el, iar el intrase în mine). Moş Crăciun nu mai putu să se strecoare cu burtoiul său pe broasca uşii, intrase pe geam şi ascunse cadourile sub rădăcina bradului (mi-am înnegrit unghiile, acum eram una cu pământul. Fremătam, mă simţeam bine). Când am terminat de săpat, mama a venit acasă, tata rătăcea prin troienele de zăpadă ale Nordului. Mi-era bine. Stăteam, în colţul meu înghiţit de umbre ale trecutului meu, mama trecea pe lângă mine vuind, ca vântul. Niciodată nu văzuse lacrimile ce se adunaseră în ochii mei halou, stăteau ca un nor de lacrimi gata să cadă şi să ude pământul însetat. Pleca şi venea, cadourile mi le lăsa pe masă cu tipicul Te iubesc, fiule! Să nu uiţi asta! Ţin minte că odată, când mergeam cu ea prin grădinile acoperite de zăpadă ca de un strat fin de puf. Eram îmbrăcat foarte gros, bocancii tropăiau ca doi greieri imenşi. Mă ascundeam sub stratul pu-fos de zăpadă, mă târam ca o cârtiţă supradimensionată, şi ieşeam la lumină iar, renăşteam cu fiecare fulg de puf străbătut, mai uman, mai viu. Dar nu ea aprecia faptul că eu re-năşteam (pentru ea doar o făceam), ţipa la mine că m-ascund de ea, că nu o iubesc, se la-menta. Şi-atunci nu mai strălucea ca o stea devenită om. Devenea plastică, fadă. Dispărea din faţa ochilor mei, se evapora ca aburul ce-i ieşea din gură, se evapora şi eu o spulberam cu pumnul ca pe-un vis rău. Apoi expiram cu forţă iar, strângeam aburul în palmă şi o re-făceam pe mama mai frumoasă, mai reală decât concretul din care era făcută. Şi îmi continuam drumul liniştit, ea mergea, mă strângea în braţele sale şi mă trimitea prin locuri nemaivăzute (păduri necutreierate, pline de flori, lăcrămioare, păpădii şi alte flori pline de un miros aparte, al ei, care trebuia să apară din când în când). E ciudat, stând acum în camera asta obscură, plină de fumul de ţigară, plină de şoapte şi colinde trecute, iernile trecute erau pline de cimitire, de marţieni şi spiriduşi închişi în centre de nebuni, încătuşaţi în cămeşe de forţă. Iernile trecute, pe lângă toate renaşterile şi mămicile făcute din aburi, erau pline de promisiuni deşarte (cadouri cu care Moş Crăciun mă amăgea. Îl uram pentru asta, îl înjuram şi îmi doream ca renii să-l ucidă, să moară-n chinuri! ziceam... În seara cea mare îmi puneam toate dorinţele în cârca unui moş senil, băut, chel, burtos, care nu făcea altceva decât să mă amăgească). Într-o zi însă toate astea se schimbară.

Nu ştiu când a trecut timpul, dar într-o zi mama se ghemuise sub gheaţă, stătea acolo mică, tăcută. Semăna cu un copil ce trebuia dar nu voia să iasă din burta mamei sale. Iarna era palidă. Nu ningea peste mine. Pe ea o cunoscusem într-o zi de vară, într-o duminică. Picioarele mele mă conduseră în faţa blocului ei (aceleaşi picioare care l-au condus proba- bil la prima sa iubită, în patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale). Era o dimineaţă răcoroasă de vară.


[În depărtare ecoul unui tren mergând liniştit pe şinele sale trecuse pe lângă el, spărgând tăcerea dimineţii. Otilia coborâse treptele încet, lent, studiindu-şi fiecare pas, aştepând mo-momentul în care el să nu fie atent, să se strecoare pe lângă umbra sa, să calce peste ea, să o sărute, s-o strângă-n braţe, apoi să plece mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ochii spi erau atenţi la uşa scării. O aştepta de câteva ore bune, nici el nu mai ştia de cât.]

Soarele răsărea molcom, crusta i se lăsa în jos, către mine, voia să mă duc la el, să mă topesc şi să îi ţin de urât în fiecare zi. Mă tenta să plec la el, să stau acolo cuminte, în banca mea, ca o poză veche cu un şcolar ce zâmbeşte cuminte pentru o poză oarecare, dar mai importantă era ea, necunoscuta. Aveam de gând să-i spun Cinci, deoarece ajunsesem la ea la ora cinci. Picioare se auzeau coborând pe scări, poc-poc poc-poc. Un miros subtil se strecurase prin crăpătura geamlui, un corp difuz se ivea. Când a ieşit, şi-a dus mâna la ochi, mi-a zis că vede totul în negru, că mă vede în negru. I-am întins mâna, voiam să o ating, să-i descopăr trecutul, să-i străbat întreg corpul (în fiecare iarnă făceam asta cu oamenii de zăpadă, care mă făcuseră unul de-al lor). Îmbrăcată cu o rochie albă, cu o pereche de teneşi, cercei în formă de măr, părul blond, lăsat în bătaia unui vânt absent, semăna cu mama când era mică (am văzut-o în multe poze, când era plecată acasă, ele îmi ţineau de cald, mă le-gănau, mă adormeau, mă faceau să râd), aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet. Am început să mer-gem la vale, ne dădeam de-a rostogolul unul în braţele celuilalt (aşa făceam noi, ne-cunoscuţii). Soarele ardea, aveam impresia că se topeşte, că va deveni un abur şi va zbura, că mă va lăsa şi ea singur. Aşa că am pus-o-n palma mea, mică lacrimă. Am coborât cu ea în vale, unde era răcoare. Am pus-o pe pământ, şi am suflat asupra ei până când a redevenit. Era mai frumoasă acum. Nu o vedeam, doar o intuiam, îi simţeam ochii cum mişcă stânga, dreapta. Mă analiza. Dar tot nu vorbea. Acum mă analiza. Începuse a fulgui în în acea vale. Îi plăcea, o intuiam zâmbind. Şi chiar zâmbea. Mi-a spus „Ştii, îmi eşti simpatic. Dar dacă te văd părinţii mei, or să te mănânce. Au mâncat fiecare băiat pe care l-am cunoscut, apoi i-au aruncat oasele într-un ghiveci cu o floare ce acum iese pe geam, aproape că a spart cerul, a-şa de mare e.” „Nu-mi pasă, taică-meu a mâncat fiecare virgină pe care am cunoscut-o, ma-ma îi spunea să nu mai aducă oasele acasă, că mă voi întrista, mă voi închide în mine, şi nu voi mai ieşi decât atunci când voi fi rămas singur. Atunci el a plecat în Nord, căutând să nu mai mănânnce virgine. De aia te cunosc pe tine, pentru că tata a plecat. Altfel, ar fi venit a-cum după noi, şi te-ar fi mâncat în faţa mea.” Apoi am început să mergem liniştitţi prin vale, să intuim amândoi ce era şi ce nu era. Avea o intuiţie fantastică, putea intui unde este un co-pac şi unde este o groapă. Eu intuiam unde sunt pietre, unde sunt frunzele moarte şi unde sunt frunzele vii. Uneori mă împiedicam, nu scoteam nici un sunet, să o pun la încercare – zi-ceam –, iar ea intuia că eu m-am împiedicat. „Cum faci asta?!” „Când stai toată ziua închis în casă, cu geamul crăpat, începi să intuieşti cine merge pe stradă, cine moare, cine cântă, cine se naşte. Pot intui unde e mama ta acum, pot intui la ce te gândeşti.” Şi începea să spună „Acum te gândeşti că suntem singuri, că-mi poţi face ce vrei tu, fără ca eu să am la cine stri-ga după ajutor. Dar nu o vei face, intuiesc asta. Ţie-ţi place să cucereşti, îţi place să duci totul la capăt, fără grabă.” Eu tăceam, nu-i spuneam că are dreptate, ştiam că ea va intui că eu gândesc că are dreptate.

M-am trezit. A fost un vis. Unul plăcut. Eram transpirat, inima îmi bătea gata gata să sară din piept, şi să umble prin casă, mânjind drumul de sânge până la blocul Cincei. Cine e Cinci?, mă întrebam. Nu găseam răspuns.

HAIDU ŞI NEHAIDU SAU DESPRE UN HIBRID DE CONJUNCTURĂ

(...) Marian e mândru de maşina şi de carnetul său, în plus carnetul indecent de mare compensează alte lipsuri de care el nu e în totalitate conştient. Asta îl face să se simtă bine. Mai bine se simte totuşi când strânge din dinţi apăsând pedala acceleraţiei până aproape de fund. Nu strânge de nervi, ci dintr-un fel de mândrie, un acces la o putere nebănuită. Toată imaginea din spatele parbrizului lat, de 1,89 m2, trece prin el prin fiecare por-rădăcină de păr-sinapsă. Puterea îl face să-şi strângă dinţii involuntar. (...).
(Adrian Haidu & co – Şoferul)

Un text hibrid rezultat în urma amestecului a două condeie – aşa cum însuşi autorul a ţinut să sublinieze (a fost scris, cică, împreună cu un prieten); prin aceasta, proza a câştigat rezistenţă – ca orice corcitură serioasă – dar se pare că a pierdut din acurateţea stilistică haidugeriană cu care am fost obişnuiţi; în orice caz, prin apetitul pentru detaliu, prin forţa descriptivismului şi prin fluenţă, textul s-a menţinut la înălţimea aşteptărilor, fiind bine recepţionat şi considerat chiar uşor accesibil – în ciuda acelei dezvoltări labirintice specifică lui Adrian Haidu.
„Un text echilibrat, dur, scris cu o mână sigură; o experianţă nedorită prinsă într-un spaţiu prea lung; paralelismul între cele două momente mi se pare reuşit, dar ar fi trebuit mai bine creionat prin renunţarea la subtilităţi; mi se pare realizat şi sub raport tensional şi stilistic; personajul este viabil, bine încadrat social; o dramă.” (Stela Iorga)
„Atent la fapte şi la personaje, reuşeşte să creioneze o poveste; nu mai pare dus de cuvinte şi nu mai este speculativ, divagant; finalul este reuşit, halucinant;.” (Cristina Dobreanu)
„Realizează un personaj profund individualizat care nu reuşeşte să mixtioneze cu lumea; prin inducerea a ceea ce nu se vede creează o bună interioritate; problema prozei sale mi se pare a fi criza de identitate.” (Nicoleta Onofrei)
„Un text mai reuşit în partea a doua; se vede că ştie să construiască; este cinetic şi actual; ar putea scrie şi scenarii de filme.” (Gelu Ghemiş)
„Pare o poveste ascunsă în altă poveste; un text deschis care lasă loc de interpretare.” (Gabriel Ghimpu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la Viaţa Liberă, va citi Florin Buzdugan.