La Secţia 1 de Poliţie, comisarul Caraman, care se ocupă de cazul Manase Gradea, este într-o şedinţă. Prin ghişeu, ofiţerul de serviciu îl invită într-o sală de aşteptare alăturată şi-i spune că-l va anunţa pe comisar când se va termina şedinţa. Sala are mai multe bănci şi mese lungi de lemn aliniate unele după altele pe două şiruri, cu un culoar printre ele. Se aşează pe o bancă, privindu-şi ceasul. Încăperea are o fereastră cu gratii metalice prin care se vede curtea secţiei, strada şi, undeva, dincolo de stradă, un fel de parc. Cu tei, ulmi şi castani. Trec douăzeci, treizeci de minute. Aşteptarea îl sâcâie şi-l oboseşte. Îşi reazemă braţele pe masa de lemn şi capul pe braţe. Adoarme şi se regăseşte instantaneu în curtea părintească, seara, sub streaşina casei, cu o rachetă de tenis de câmp în mâna dreaptă. Mai încolo, prin grădină, pe sub nucul cel mare, sora mai mică – şi ea, cu o rachetă în mână – loveşte nişte mingi galbene. Fiecare minge ţâşneşte din rachetă, drept în sus, printre frunzele nucului şi cade prin grădină prefăcută în ceapă. Sub streaşină sunt două rânduri de găuri tăiate rotund în scândură – pentru cuiburi de porumbei. Peste găuri, de la marginea streaşinei, cade un parapet de tablă să protejeze găurile împotriva pisicilor. Priveşte cum sora mai mică loveşte minge după minge şi se miră cum acestea cad prin grădină prefăcute în ceapă. În cădere, foile se desfac şi plutesc strălucind ca nişte fluturi. Foşş, foşş! – se aud mingile prin nuc. Pare o seară veşnică. Este după apus şi se miră cum strălucesc de la sine frunzele de ceapă plutind prin aerul verde al grădinii. Simte, vede până şi găinaţul uscat al porumbeilor de pe şipcile de sub găuri, până şi un soi de neaşteptare încremenită în ea însăşi. Neaşteptarea nici unei aşteptări, parcă. Şi – foşş, foşş! – fac mingile prin nuc. Deodată, vede vulturul cu aripi aurii. Cum coboară şi se roteşte, planând domestic în jurul capului său cu auriul aripilor spre el. Frumos vultur!, gândeşte, în timp ce vulturul se roteşte din ce în ce mai strâns şi mai razant, până când îl cuprinde panica şi furia. Ridică racheta şi loveşte vulturul peste aripi. Aripile se zburlesc agitate. Apoi, îl loveşte peste clonţ. O dată, de două ori, de trei ori. Speriat, vulturul se refugiază sub streaşină, în dosul parapetului. Bagă racheta sub tablă şi-l loveşte, şi-l striveşte, până când vulturul cade. Se apleacă să-l privească aşa, doborât la picioarele sale, cu aripile frânte. Şi-atunci, vede clonţul. Este albastru şi supărat. Închis într-o tristeţe împietrită. O părere de rău îi bântuie deodată încremenirea neaşteptării. Aripile tremură zgribulite, scuturându-i pulbere aurie peste faţă, peste suflet. Tristeţea clonţului îl năpădeşte:
- Întristatule vulture, supăratule vulture, omorâtu-te-am, doborâtu-te-am!
Cuvintele vin singure de-a-ndoaselea. Şi nu se miră. Cu degetele poleite, îi mângâie aripile. Tot mai albastru, clonţul se lasă pe o parte şi parcă adoarme, şi parcă moare – aşa, numai el, clonţul. Şi se miră: Ca şi cum clonţul ar fi fost una şi tot restul vulturelui – alta. Ca şi cum clonţul, întristarea, supărarea lui, ar fi fost însăşi vorbele nerostite ale vulturelui! Se miră. Se ridică, rotindu-se în jur agitat:
- Doborâtu-ţi-ai vulturele, omule, ce-ai făcut? Omorâtu-ţi-ai vulturele!
Disperarea îi descremeneşte deodată neaşteptarea aceea, când vede cum clonţul se deschide larg şi repetat.
- Nu muri, vulture al meu, nu muri! Aleargă să aducă apă, să-i dea să bea, să-l stropească.
Când se întoarce cu apa, nu mai găseşte vulturul şi gândeşte că, poate, şi-a revenit, s-a ridicat şi a zburat. Şi se bucură.
Apoi, prin curte apare tatăl său – şi el, cu o rachetă în mână. Îi spune ce s-a întâmplat şi tatăl său îl întreabă:
- Cum ziceai că avea clonţul?
- Albastru.
- O fi fost vulturiţă, de asta. Daaa… Sigur, era vulturiţă, dacă zici că avea şi aripile aurite. Şi, dacă era vulturiţă, ce-ai făcut, nepricopsitule?! Ce-ai făcut?! Doborâtu-ţi-ai vulturiţa!, s-a răstit tatăl lui.
Şi el nu se miră că de ce şi el, tatăl, vorbeşte de-a-ndoaselea. Şi tot priveşte cerul serii aceleia veşnice, să-şi vadă, să-şi găsească vulturul.
- N-o mai căuta, că doborâtu-o-ai, omorâtu-o-ai, cum ţi-am spus!
Nedumerit şi furios, îl priveşte pe tatăl său şi-i strigă:
- Poate, nu omorâtu-o-am! Poate, nu doborâtu-o-am! Poate, ridicatu-s-a! Poate, zburat-a!
De-a-ndoaselea vin cuvintele. Singure. Şi nu se miră. Ştie că, aşadeandoaselea, cuvintele sunt însuşiclonţulalbastru al vulturului, tristeţea, supărarea lui şi că, atâta timp
cât vor veni aşa, de-a-ndoaselea, nu este mort, şi se bucură şi strigă cu înverşunare tatălui său:
- Nu doborâtu-l-am, nu omorâtu-l-am!
- Ţi-am spus, doar, că era vulturiţă! Dacă avea clonţul albastru şi aripi aurii, sigur era vulturiţă… Vulturiţa ta, nepricopsitule! Şi tu doborâtu-o-ai, omorâtu-o-ai!
- Nu doborâtu-o-am, nu omorâtu-o-am! Ridicatu-s-a! Zburatu-a! Priveşte adânc cerul acelei seri. Ridicatu-te-ai, întristatule, supăratule, al meu vulture! Zburatu-ai! Dusu-te-ai!, repetă, dansând pe sub nuc.
Şi tatăl său, parcă, ridică racheta şi vrea să-l lovească şi el se fereşte, şi racheta loveşte în ulucul casei şi-n zbârnâitul de tablă lovită al ulucului se trezeşte auzindu-l pe ofiţerul de serviciu deschizând uşa metalică a încăperii şi anunţându-l că s-a terminat şedinţa şi că este aşteptat de comisarul Caraman, la camera 31. Ofiţerul închide uşa cu zgomotul acela metalic, zbârnâitor. Zâmbeşte privind printre gratii pe fereastră. Pe cerul înalt, undeva, pe deasupra plopilor, teilor şi castanilor, un nor se îndepărtează singur.
-Visatu-te-am, vulture al meu!, şopteşte spre depărtarea aceea. Întâlnitu-ne-am!
Găseşte biroul comisarului Caraman la etajul al doilea, ultima uşă din capătul holului, pe stânga. Bate la uşă şi – după ce aude un Da, poftiţi! spus tare şi hotărât – deschide şi intră. Comisarul este aşezat în dreapta încăperii, spre fereastră, la un birou din material melaminat, flancat de două fişete metalice. Este tânăr, subţire şi înalt.
- Bună ziua, domnule comisar!
- Să trăiţi, domnu’ Ţugui!, se ridică de pe scaun, zâmbind serviabil. Vă rog să luaţi loc.
Îi arată scaunul şi biroul din faţă. Între cele două birouri mai sunt două scaune cu speteaza rezemată de marginea ferestrei. Chiar lângă uşă, fixat cu holşuruburi în perete – un cuier… În rest – nimic. Nici măcar o scrumieră, aparat de radio, dosare, hârtii, pixuri, creioane… Nimic. Doar brelocul cu marginea căruia comisarul loveşte, abia perceptibil, în tăblia melaminată a biroului, zâmbind permanent, privind şi aşteptând serviabil, cu o răbdare bine controlată.
Prin fereastră, pe cerul înalt, norul acela singur - din ce în ce mai scămoşat. Îl priveşte pe comisar, admirându-i calmul şi modul disciplinat de a fi. A strâns tot, a adunat şi a ascuns tot. Să nu se vadă. Să nu transpară ceva, cumva. Mare bau-bau şi presa asta! Zâmbeşte către poliţist, privindu-l deschis. Se aşază la biroul din faţă şi îşi scoate din geantă agenda şi un pix.
- Domnule comisar, am venit, după cum cred că vă închipuiţi deja, în legătură cu cazul Manase Gradea… Aţi mai aflat ceva, vreun fir, vreo pistă ceva? În ce stadiu…
- Mai nimic, domnu’ Ţugui…, mai nimic. Pipăim, pândim, tatonăm. În acest stadiu suntem.
- Dar, ceva concret…? E mort, nu e mort, e fugit de-acasă, nu-i fugit…? Ca să putem scrie şi noi două rânduri… Ne cer şi nouă şefii… E vorba, totuşi, de dispariţia unui om. Ştiţi cum e…
- Ceva concret este că-i dispărut, domnu’ Ţugui, cum bine aţi spus şi dumneavoastră. Nu a mai ajuns acasă de o lună şi ceva şi nimeni nu ştie nimic. Nevasta nu ştie, colegii nu ştiu, şefii lui nu ştiu… Şi, pornind de la toate acestea, orice este posibil.
- Cu părinţii aţi luat legătura…?
- Este orfan, domnu’ Ţugui. A fost crescut la orfelinat, apoi la o şcoala ajutătoare unde a învăţat şi meseria de lemnar, pentru că, din câte am aflat, se pricepea şi la tâmplărie, şi la dulgherie, şi la dogărie, şi la reparaţii de mobilier… Cam tot ce înseamnă lucrătură în lemn… Şi, se pare că era un bun meseriaş! Aşa susţin toţi… Şi cei de la liceu, unde a învăţat, la seral, şi cei de la secţie…
- Să fi plecat cu vreo una?... Că era bărbat chipeş, din câte am înţeles…, şi cum în meseria lui se câştigă bine… Înţelegeţi ce vreau să spun…
- Înţeleg, dar este exclus. Nu era el omul de aşa ceva.
- Aţi spus adineaori se pricepea, acum - nu era. Deci, credeţi, cumva, că este mort? Aveţi vreun indiciu?...
- Domnu’ Ţugui, eu ştiu cum sunteţi dumneavoastră, cei din presă, vă agăţaţi de orice ca să vă iasă articolul…, înţeleg, asta vă este meseria. Dar, vă rog, eu nu am spus nici că-i mort, nici că nu-i mort, am spus că-i dispărut… Dis-pă-rut! Înţelegeţi? Că am şi eu şefi, şi mă trimit paznic la penitenciar, dacă fac afirmaţii neacoperite. Cum să spun că-i mort, dacă nu ştiu sigur că-i mort? Gândiţi-vă şi dumneavoastră că apare mâine scris cum că, aţi aflat de la Caraman că Manase Gradea-i mort. Păi, mă ia şeful la întrebări şi mă jumuleşte, de-mi sar fulgii. Unde-i, Caraman, mortu’? Uite, scrie aici, ai spus că-i mort. Ai spus, sau n-ai spus? Dacă scrie, înseamnă că ai spus... Şi, dacă ai spus, atunci pune mortu’ aici, pe masă, cu criminali cu tot, scoate dosarul, să-l vedem şi noi... Vă daţi seama ce poate să iasă... Înţelegeţi? Ca să nu mai vorbim de soţia lui, că vine şi face o tevatură, de nu mă mai spăl cu toată apa Dunării, şi de faptul că poate să mă dea în judecată şi să ceară daune morale – chestie valabilă şi pentru dumneavoastră, de altfel. Înţelegeţi?
- Mmda... Înţeleg... Priveşte notiţele din agendă, citeşte şi subliniază ceva. Aţi spus că nu ştiţi sigur dacă este mort... mi-am notat aici... Asta înseamnă că, totuşi, ceve, ceva tot ştiţi...
- Domnu’ Ţugui, v-am mai spus, tatonăm. Asta-i meseria noastră. Înţelegeţi?
- Înţeleg, domnu’ comisar, am aici notat: pipăiţi, pândiţi, tatonaţi...
Se privesc zâmbind aproape complice.
- Mă bucur... Şi nu aveţi reportofonul deschis? Parol!
- Nu am reportofon deloc... Parol! Eu, cu pixul şi agenda... Spuneaţi că tatonaţi... Cum, unde, ce tatonaţi?...
- Păi, tatonăm prin talcioc, prin piaţă, pe stradă... Ne facem meseria... Doar nu credeţi că aşteptăm, aşa... să ne cadă pară mălăiaţă... Şi-n ziarul dumneavoastră tatonăm, de exemplu...
- Cum aşa?!...
- Păi, să ne gândim... Când a dispărut Manase Gradea? Acum, aproximativ, o lună... Imediat după furtul motorului de barcă, da? Când s-a furat motorul de barcă? Noaptea, da? Da. Cine era paznic în schimbul acela? Manase Gradea, da? Da. Deci, noaptea dispare motorul şi, a doua zi, Manase Gradea nu mai ajunge acasă... Ce concluzii putem trage de aici? Mai multe...
În timp ce vorbeşte, duce palma dreaptă în faţă, îndoind câte un deget.
- Unu: ori Manase Gradea a vândut motorul şi, având bani, a plecat în lumea largă, poate şi cu vreo blondă sau cu vreo brunetă – că era bărbat bine, cum aţi spus şi dumneavoastră – ceea ce eu, repet, cred că-i exclus, doi: ori vreun hoţ sau doi sau şapte au spart lacătul depozitului şi, tocmai când furau motorul, au fost surprinşi de paznic pe care l-au lovit şi, din greşeală sau intenţionat, l-au omorât şi l-au aruncat în fluviu, care-i la doi paşi de secţie, cum bine ştiţi şi trei: hoţii au venit, au spart depozitul, au luat motorul şi salut!, iar Manase Gradea care, poate, dormea, când se trezeşte, descoperă spargerea, intră în panică şi dispare, ceea ce eu, iarăşi, cred că este exclus. Şi, iată, cum ajungem şi la ziarul dumneavoastră! Care este elementul palpabil în toată povestea asta? Motorul de barcă. Despre ce motor de barcă este vorba? Ia să vedem! Avem aici copie după cartea tehnică.
Scoate din sertarul biroului un dosar pe care-l deschide şi citeşte calm, tacticos:
- Suzuki! Ce fel de Suzuki? Suzuki DF 15 L, doi cilindri, patru timpi, pe benzină, puterea maximă 18,5 kw, seria 01502F-782514 şi, atenţie! Preţul, peste 3000 de €. Tentant, nu? Şi noi, ce facem? Pândim, pipăim, tatonăm... Citim ziarul dumneavoastră... Găsim: Vând motor de barcă, preţ informativ cutare, telefon cutare. Sunăm la telefon cutare. Bună ziua! Domnu’, nu vă supăraţi, am citit în ziar că vindeţi un motor de barcă... Ce fel de motor aveţi? Yamaha, zice el, sau Mercury, sau Johnson, sau Honda, sau altul, sau altul – că le-am scris pe toate aici, după cum a fost situaţia. Mulţumesc, domnule, o să revin, o să vă mai caut, îi spui... Şi-i închizi telefonul. Şi iar căutăm în ziar, şi iar sunăm şi stăm cu urechea la pândă până auzim Suzuki... Şi, când auzim Suzuki, ce facem? Continuăm: Câţi cilindri are, în câţi timp este, ce putere are, e pe benzină sau pe motorină?... Şi, tot aşa... Şi, când toate corespund, normal că nu-l întrebi şi de serie – că, dacă-i omul nostru, se sperie şi stricăm jucăria. Îl întrebi unde stă, stabileşti să te-ntâlneşti cu el, te duci, vezi motorul, citeşti seria şi, dacă-i seria noastră, atunci e clar, nu?... Îl luăm la puricat. Verificăm actele lui, actele motorului etc., etc. Avem metodele noastre specifice, ştiţi dumneavoastră... Ca să nu mai vorbim de faptul că avem oameni prin talciocuri, prin pieţe, pe stradă, peste tot. Cum am mai spus. Nu stăm, domnu’ Ţugui, nu stăm. Căutăm motoare de barcă. Şi altele... Că se fură, domnule, se fură mult în ţara asta! Înţelegeţi!
- Da. Destul de dificil şi la dumneavoastră...
- Dificil, da’ asta ne este meseria... Uneori, durează şi câte un an sau doi. E greu până prindem un fir.
Bagă dosarul în sertarul biroului pe care-l încuie cu una dintre cheile prinse în breloc. Îşi reia ţăcănitul uşor cu marginea brelocului în tăblia biroului, priveşte pe fereastră, zâmbeşte serviabil.
- Pe la secţie aţi trecut?
- Am trecut, dar n-am găsit mare lucru... Toţi dau din umeri, de la director până la portar... Doi muncitori din Corod mi s-au părut cam dubioşi. S-au bâlbâit când i-am luat la întrebări şi, fiindcă mi s-au părut panicaţi, i-am scuturat mai tare şi-au spus nişte chestii contradictorii..., în rest, nimic. Oricum, o să-i avem în atenţie şi pe aceştia. Am atenţionat şi poliţia din Corod să tatoneze cu discreţie terenul, deşi la Corod nu prea ai ce face cu barca... Cam asta-i... Supoziţii, domnu’ Ţugui, supoziţii...
- Să fi plecat cu vreo tipă... spuneaţi că-i exclus.
- Da. Am vorbit cu soţia lui. Este o femeie de nădejde şi arată foarte bine. Au şi un copil... Imposibilă, o asemenea variantă!
- Da, da... Şi eu cred la fel.
- Aţi trecut şi dumneavoastră pe-acolo? De fapt, ce vă mai întreb, sigur că aţi trecut! Meseria-i meserie!
- La revedere, domnule Caraman, şi mă iertaţi dacă v-am răpit din timpul dumneavoastră...
- Nici o problemă, domnu’ Ţugui, mi-a făcut plăcere... Şi, să recapitulăm: n-am spus că-i mort, n-am spus că-i viu, n-am spus că a fugit cu vreo animatoare, n-am spus că n-a fugit... Am spus că a dispărut şi că...
- Ştiu: pipăiţi, pândiţi, tatonaţi. La revedere! Şi, dacă mai găsiţi ceva...
- Sigur, domnu’ Ţugui... Se poate?! Dumneavoastră veţi afla primul... Parol! Şi, la revedere!
Îşi strâng mâinile, după care comisarul salută milităreşte şi închide uşa în urma lui. La ieşirea din clădire, îl salută pe ofiţerul de serviciu care-i răspunde tot milităreşte, prin ghişeul camerei de gardă.
Ajuns în stradă, face la dreapta şi lasă în urmă clădirea masivă şi sumbră, îndepărtându-se cu o senzaţie ciudată de uşurare şi de libertate. Avem metodele noastre specifice... Simte cum, deodată, îi transpiră palmele şi gândul:
Iarnă. Cu zăpada până la burta calului. Noapte. Nu stele, nu lună. Doar vâjâitul vântului viscolind zăpada. Şi lătrăturile câinilor. În soba de cărămidă cu două prichiciuri, lemnele ard iute, trosnind. Deasupra patului, într-un cui în perete - lampa. Şi cutia de lemn frumos încrustat a ceasului. Ceas mare cu clopoţel deasupra. Tic-tac! Tic-tac! Continuu. Monoton. Printre tic-tac-uri, trosniturile lemnului arzând iute. Şi sforăitul mâţei Oalaboala. Pe pat. Lângă sobă.
Lângă Oalaboala – copilul. Blond. Ochi albaştri. Lumina lămpii – moale. Sub icoană, în perete – candela aprinsă. Lumina candelei – moale.
Cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâna citeşte. Cartea – pe genunchi. Groasă. Grea. Copilul se tăvăleşte prin pat, cu tălpile pe lăvicerul de lână întins pe perete. Oalaboala – sfârrr, sfârrr, printre tic-tac-uri, chiar lângă nasul copilului.
- Bunico, ce citeşti acolo? Tot Biblia?
- Da, puiule...
- Şi ce scrie acum în Biblie, bunico?
- Despre Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu scrie, puiule.
- Da’ ieri nu scria despre Iisus Hristos, bunico!
- Ieri nu scria, da’ azi scrie.
- Bunico, de ce o zi scrie şi o zi nu scrie despre Iisus Hristos?
- Aşa vrea Domnul-Dumnezeu, puiule.
- Bunico, Domnul-Dumnezeu este Tatăl nostru, nu-i aşa?
- Da, puiule, este Tatăl nostru.
- Şi noi suntem copiii Lui...
- Da, puiule, fiii Lui.
- Şi Iisus Hristos este copilul Lui, aşa ai spus.
- Da, aşa am spus.
- Bunico, Iisus Hristos este frate cu noi?
- Da, puiule, cu noi toţi.
- Şi cu tata, şi cu mama?
- Da, puiule, cu toţi.
- Bunico, da’ Iisus Hristos are bunică?
- Da, puiule, are.
- Şi bunica Lui unde stă?
- În rai, puiule, în rai.
- Bunico, toate bunicile se duc în rai?
- Cum o vrea Domnul, puiule.
Cu tălpile pe lăvicer, tăvălindu-se. Cu Oalaboala – sfârrr, sfârrr printre trosniturile lemnelor din sobă. Cu privirea în tavan. Numără scândurile din bagdadia chilerului, urmărindu-le cu degetul arătător. Una, două..., şapte..., nouăzeci şi una, şi două... Căldura prichiciului şi sforăitul mâţei îi moaie număratul. Afară, prin vâjâitul vântului, lătrăturile se aud rare şi îndepărtate. Deodată, un lătrat se aude mai aproape şi mai tare.
- Ursoaica, zice bătrâna.
Se opreşte din citit, îşi scoate ochelarii şi ascultă. O clipă, două... Ursoaica nu mai latră. Rămâne cu privirea în gol, aşteptând.
- Nu mai latră. I s-a năzărit ceva, că nu mai latră.
Se uită la ceas, pune cartea deschisă alături şi, după ce înveleşte copilul cu o ţolincă groasă de lână, coboară, alunecând uşor pe marginea patului. Ia două lemne de sub vatră, răscoleşte jarul cu cleştele şi le bagă în sobă. Scoate o cană din dulap, o umple cu apă din găleată şi o aşază în cel de-al doilea prichici al sobei. Apoi, se urcă în pat, îşi aşează ochelarii, ia cartea pe genunchi şi citeşte.
Tic-tac, tic-tac – ticăie ceasul printre trosniturile lemnelor din sobă, printre sforăiturile Oalaboalei şi ale copilului. Tot mai rare şi mai îndepărtate, prin vâjâitul vântului, prin viscol - lătrăturile.
- Ce face măiculiţa mea? Citeşte Biblia? Îl roagă pe bunul Dumnezeu şi pe Măiculiţa Domnului, să-i aducă băiatul acasă?
Vocea se aude deodată, blândă şi clară, de afară, din dreptul ferestrei. Înmărmurită, bătrâna se opreşte din citit şi îşi face semnul crucii.
- Doamne, Dumnezeule, Simion! Simioane, mamă, tu eşti? Tu eşti, băiatu’ mamii, tu eşti?
- Eu sunt, bună maică, fiul tău iubit, eu, şi de la Gherla mă întorc fericit la măiculiţa mea pe care a ţinut-o Dumnezeu sănătoasă ca să mă aştepte şi să mă îmbrăţişeze şi să o îmbrăţişez când oi ajunge acasă.
Bătrâna lasă deoparte cartea şi ochelarii şi, cu mâinile şi picioarele tremurându-i, coboară din pat, îndreptându-se grăbită spre uşă, vorbind:
- Alisandri, puiule, a venit nen’tu Simi, puiule, l-a adus bunul Dumnezeu acasă!
Trage zăvorul şi deschide uşa.
- Ca să te-mbrăţişez, ca să mă-mbrăţişezi, te-a ţinut Maica Domnului, măiculiţa mea!
O strânge în braţe, o sărută pe obraji, pe creştet. Cu pălăria în mâna stângă.
- Vino să te-mbrăţişeze şi pe tine nenea Simi, Alisandri, puiule!
Îl strânge în braţe. Îl sărută pe obraji, pe creştet.
Avea palmele şi obrajii reci şi, parcă, avea mustaţă.
După ce îşi scoate paltonul şi-l agaţă în spatele uşii, în cuier, cu pălăria alături, sărută icoana şi cade în genunchi, rugându-se.
Mănâncă şi bea un pahar, două de vin...
Apoi – şoapte...
- Cum a fost, băiatul mamii, cum a fost? Tare greu o fi mai fost, tare greu!
Şoapte...
- Greu... Da’ a dat Dumnezeu de-am scăpat. Unii n-au mai scăpat. I-au schingiuit până au spus şi ţâţa care-au supt-o de la mama lor... Şi, dacă n-au spus, i-au schilodit, i-au terminat...
Şoapte...
- Vă băteau, băiatul mamei, tare vă mai băteau, aşa-i? Lua-i-ar Mama Gaia să-i ia!...
- Bătaia nu era nimic pe lângă altele câte au fost... Au metode speciale, ei le spun specifice.
Şoapte...
- Să nu audă copilul, că-i minte de plod şi te-ntreabă una, alta când nu te-aştepţi, că-i tare isteţ... Seamănă cu tine...
- Da, da... Metode specifice, cum spuneam. Ne-au băgat aşchii sub unghii şi ne-au bătut cu vergele de corn la tălpi şi cu pungi de nisip – în spate şi-n piept. Ne-au spânzurat cu drugi băgaţi la încheietura genunchilor, complet dezbrăcaţi, cu mâinile legate de picioare, şi ne-au bătut cu creioanele..., de-am umblat toată vara cu boaşele vinete – să mă ierţi de vorba urâtă...
Şoapte...
- A dat Măiculiţa Domnului şi-ai scăpat, băiatul mamii, ai scăpat. Nu le-ar mai muri mulţi înainte! Că nu le-a fost de ajuns că ne-au luat pământurile şi casele şi animalele, ne-au luat şi ne-au schingiuit şi ne-au schilodit şi copiii... Mânca-i-ar viermii pământului, să-i mănânce! Doamne, mare blestem ai trimis pe capul nostru... Da’ acum, ai scăpat, băiatul mamii, ai scăpat!
Printre şoapte, cu un picior scos afară, peste ţolincă şi cu o mână pe Oalaboala care sforăie alături – adoarme.
Miezul zilei.
Merge pe trotuarul din dreapta. De o parte şi de alta, strada este mărginită de tei şi de castani. Ramurile dese, înfrunzite. Din faţă, pe trotuar, un grup de elevi de la Liceul Sfânta Marie. Băieţi şi fete. Braţ la braţ. Discutând, râzând, sărutându-se. Viaţa de liceean! Pe sub castani. Gândul domol, abătut. Cerul – nicăieri. Doar o adiere de vânt rătăcită printre ramuri, printre frunze. Şi adierea gândului său – memoria.
Ne-am cunoscut, încă din liceu, îşi aminteşte că i-a spus. El învăţa la seral şi eu la zi. La şcoală, venea cu bicicleta. Eram în clasa a doisprezecea. El intra în anul întâi, boboc, cum se spune. Ne-am întâlnit chiar din prima lui zi de şcoală. A venit mai devreme, a legat bicicleta de gardul şcolii şi a intrat în şcoală. Eu îl vedeam privind pe fereastră, din hol. A intrat timid şi încurcat. Când m-a văzut, s-a înroşit la faţă şi a zis bună ziua! Bună seara!, i-am răspuns eu, foarte înţepată, ca să-l pun la punct. Adică, tu eşti un boboc şi la seral, bă ţâcă, nu ca mine, absolventă, de-acum, şi la zi. El a simţit înţepătura şi s-a încurcat mai tare: Domnişoară, mi-a zis, mă scuzaţi, eu sunt nou pe-aici, unde se ţin orele de la seral? În şcoală, i-am răspuns eu cu deşteptăciunea mea înfumurată, dar mai amabilă şi mai zâmbitoare, căci m-a privit deschis şi curat şi mi-au plăcut ochii lui verzi şi mari şi timiditatea cu care mi s-a adresat. În ce clasă sunteţi?, l-am întrebat. A noua C. A noua C este la etaj. Haideţi, să vă arăt! Am luat-o pe scări, două-trei trepte, înaintea lui, fâţâindu-mă. Şi, când am tras cu coada ochiului să văd dacă-mi vede picioarele, m-am dezumflat - căci el mergea în urma mea privind jenat în jos. L-am aşteptat şi am urcat alături până la capătul scărilor. I-am arătat clasa. El mi-a mulţumit zâmbind, şi atunci am ştiut că sunt îndrăgostită. Ca să n-o mai lungesc, cum am terminat liceul, ne-am căsătorit şi ne-am mutat aici, în casa bunicilor, părinţii mamei mele, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Era o casă veche şi dărăpănată, cu grădina împânzită de buruieni. Şi, uitaţi ce-a reuşit să facă din ea, în şapte ani! E harnic şi priceput şi ţine la familia lui. Vă spun asta pentru că, poate, vă gândiţi că o fi plecat cu vreuna în lume. Dar eu vă garantez că nu. Nu este el omul care să-şi lase casa pentru aşa ceva. E adevărat, ca bărbat, arată bine. Femeile cam întorc ochii după el, pe stradă... Da’ el, nu!... De şapte ani, de când suntem împreună, mi-aş fi dat seama.
Vorbea stând pe scaun, cu mâinile – dreapta peste stânga – în poala şorţului de bucătărie. Şi, cum vorbea aşa, calm, cu privirea adâncă, cu zâmbetul subţire şi convingător, i s-a părut că seamănă cu cineva cunoscut şi, în timp ce o asculta, gândul îi sărea până la enervare, de colo-colo, încercând să descopere cu cine anume i se părea că seamănă.
Pe trotuar, pe sub ramuri înfrunzite de tei şi castani.
