Gelu n-am

de Andrei Velea

*

În apartamentul strâmt, cu o singură cameră, pereţi soioşi şi un hol de intrare care arată ca după un bombardament nazist, Gicu şi Jana încearcă să se evite reciproc, sufocaţi de căldură. Blocul e situat într-un cartier mărginaş, construit în anii şaizeci special pentru muncitorii din combinat. Ea roboteşte prin bucătărie, în timp ce el soarbe un vin făcut cu siguranţă din pastile, cumpărat într-o sticlă de plastic de la moldovenii din aşa zisa piaţă „a ruşilor”. Toropit de căldură, ca o focă, cu burta pe dinafara pantalonilor scurţi de trening, lui Gicu parcă-i e lene să se mai întindă după sticla de vin. Ar striga-o pe Jana, însă şi de asta-i e lene... La un moment dat, prin mintea lui încetinită, un gând îşi face drum dând din coate. Atunci când ajunge în prim plan, acel gând îi strigă ceva lui Gicu în ureche, iar personajul nostru sare ca ars de pe canapeaua slinoasă, cu mişcări agere, de panteră.

„Auzi fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă. S-au tâmpit de-a binelea bolovanii ăştia. După ce nici salariile nu le mai dau la timp, acu’ a dat strechea în ei şi ne pun să învăţăm poezii!” Femeia se opreşte pentru câteva secunde din spălatul vaselor. Închide şi robinetul, pentru a-şi auzi soţul mai clar. „Ce-ndrugi tu acolo? Nici n-ai băut două pahare şi deja ţi s-a urcat la cap. Ai luat-o razna, Gicule!” „Ascultă la mine, muiere, că nu deschid gura de pomană pe căldura asta. De când ai plecat din combinat s-o-ngrijeşti pe zgipţuroaica de mătuşa-ta, aia de nu ţi-a lăsat nici un şfanţ când a dat ortu’ popii, s-au schimbat multe la noi. Păi aştia noi sunt daţi dracului. Acu’ o săptămână l-au dat afară pe Costică de la furnalu’ trei că l-au prins cu o bere la muncă. Auzi Jano: o bere! Păi acum zece ani trăgeam nişte băute în vestiare de puţea toată cursa convenţie a alcool.” „Las’ că-i bine aşa, v-a sunat şi vouă ceasu’.” „Ce bine, fă? Acu’ n-ai treabă, stai pe ajutor social şi io muncesc ca papagalu’; dar dacă mi-oi pierde locul de muncă de la poeziile lor? Să vezi atunci cum ne mănâncă câinii!”

Jana bodogăneşte nemulţumită printre oale; Gicu se trânteşte pe canapea şi dă pe gât, nervos, un pahar cu vin. După care se ridică şi se îndreaptă spre hol, unde scoate dintr-o cămaşă un petic murdar de hârtie. Jana îl aude bodogănind: „Gelu n-am... Cine-ai fi tu ăsta? De und’ să te scot şi pe tine, că mi-aţi mâncat zilele cu fumu’ de la furnale şi-acum îmi tăbăciţi mintea cu prostii...” „Auzi fă”, continuă ridicând vocea, „ia-n zi tu număru’ lu’ naşu, că el e profesor de română, poat’ m-o lămuri ce-i cu gelu n-am ăsta”

Gicu formează lent numărul, de parcă telefonul s-ar afla scufundat într-o baie de ulei. După câteva clipe de aşteptare, se aude o voce caldă, stilată, din celălalt capăt. „Alo? Cu cine am onoarea?” „Să trăieşti, naşu’! Iote Gicu la telefon, naşule. Da’ ce mai faci, că demult nu te-am mai auzit pe matale?...” Şi conversaţia continuă cu un schimb reciproc de politeţuri. „Naşu’, da’ uite de ce te-am sunat. Au căpiat ăştia de la combinat, le lipseşte o doagă. Mă jur pe ce vrei matale că e adevărat ce spun! Cică să învăţăm câte o strofă sau o poezie s-o recităm în toamnă, că e nu’ş ce manifestaţie la combinat.” „?!?” – un fel de uimire mută se simte venind pe linia de telefon din cealaltă parte. „Mă jur pe ce vrei matale că e adevărat! Or să cheme şi Cartea Recordurilor, cică! Iote, mi-au zis şi ce să recit io, am scris aci pe hârtie.” Se uită lung la foaia de hârtie. „Gelu n-am, naşu’, ai auzit matale de aşa ceva?” „...Poate că e vorba de poetul Gellu Naum...” „Se poat’ să fie, naşu’. Cum spui matale; io am notat ce-am auzit. Dacă eşti binevoitor să-mi spui o strofă, un vers ceva...”

După câteva momente de gândire, se aude în telefon: „Ai pe ce scrie? Îţi dictez un poem scurt şi interesant.” „O secundă, naşu’”, adaugă Gicu, aruncând o rimă involuntară, de melodie de cartier, către muierea care execută mecanic spusele soţului: „Adă fă un pix şi-o hârtie, că naşu ştie meserie!” „Ascult, naşu’”, confirmă Gicu în telefon. „Poemul se numeşte Alfabet acvatic” „Alfabet acvatic, scrie fă” – reaia muncitorul conştiincios titlul poeziei către consoarta sa. „Aşteptare cu mâinile în vis...” „Aşteptare cu mâna-n vis” – se aude ca un ecou vocea lui Gicu. „Ai scris, fă?” „Plămânii deasupra nărilor...” „Plămânii au supt nările” „Deasupra, nu au supt!” „Deasupra, fă, deasupra” „O pasăre care aduce un cuţit...” „O pasăre aduce cuţitu’” – se aude vocea lui Gicu ca o umbră a vocii din celălalt capăt al firului. „Şi se termină aşa: te scot goală din oglinda în flăcări.” „Goală, naşule? Chiar aşa zice poezia?” „Goală, da.” „Vai, cum o să recit eu asta? Scrie fă: te scot goală în flăcări” „Din oglinda în flăcări...” „Din oglindă, fă, din oglindă.”

După un alt schimb de urări de sănătate, Gicu aşeză receptorul telefonului în baia de ulei. Priveşte lung către nevastă-sa: „Vezi, fă, om cu şcoală! Păi ce ne făceam noi? Ia-n recită, că dacă naşu’ zice că sună bine, aşa o fi!” Se îndreaptă spre canapea unde se face comod şi îşi toarnă un pahar de pastile. Vocea soţiei se aude mistic pe fundal: „Alfabet acvatic: aşteptare cu mâna-n vis, plămânii deasupra nărilor, o pasăre aduce cuţitu’, te scot goală în flăcări din oglindă” „Bravo fă! Să mor dacă înţeleg o iotă, că n-are rimă, da’ tare bine mai sună, mai ales dacă zice naşu’ aşa. Păi la poezia asta aştept şi o creştere de salariu! Să văd io cu ce-o să vină prostu’ de Fănel, că ăla nici patru clase, ca mine, n-are. Ăla e de la coada vacii, adus cu forţa de la ţară, cum îs jumate’ prin combinat.”

Gicu se afundă în canapea ca într-un vis. E-o aşteptare cu mâinile pe pahar cea care pune stăpânire pe întreaga lui fiinţă. În imaginaţia lui de focă leneşă, Jana iese goală din furnalul în flăcări.

*

La orele opt dimineaţa, în faţa hotelului „Briza” de pe faleza superioară a Dunării, mai bine de zece mii de oameni asistă la primirea delegaţiei „Guiness Book”. Distinşii domni au ajuns cu o seară înainte în oraş, însă era prea târziu pentru o primire fastuoasă. Zeci de pescăruşi albi inundă cerul zonei portuare a Galaţiului când primul trezit dintre membrii delegaţiei, neştiutor de ospitalitatea românilor, coboară să îşi savureze cafeaua pe terasa hotelului. Când ajung şi ceilalţi patru colegi, anunţaţi telefonic de la recepţia hotelului, fanfara „Spirit de siderurgist” începe să intoneze celebrul vals gălăţean „Valurile Dunării”. Membrii marcanţi ai cetăţii, în frunte cu primarul şi preşedintele consiliului local, îi întâmpină pe cei cinci oaspeţi cu pâine şi sare; ropote prelungi de aplauze însoţesc fiecare gest în parte.

După acest prim eveniment, oaspeţii şi participanţii se îndreaptă către intrarea în combinat, pe platforma căruia urmează să se desfăşoare, după cum înştiinţează zecile de afişe lipite cu două saptămâni înainte, „Cel mai mare recital de poezie din lume”. Străzile sunt curate lună, boscheţii de pe faleza Dunării tăiaţi cu precizie chirurgicală, gardurile şi băncile vopsite peste noapte în culori vii, primitoare.

Pe strada Domnească, de fiecare tei sunt prinse zeci de baloane în toate culorile curcubeului, de ai impresia că, dacă nu ar avea rădăcini adânci, copacul şi-ar lua zbor la prima adiere mai puternică de vânt. Un amănunt interesant: pentru a lăsa impresia de adevărat oraş al poeziei, toate semafoarele din Galaţi au fost înlocuite, pentru o singură zi, cu semafoare având patru culori. Un mic suprarealism pe care, din simţ estetic, administraţia locală şi l-a permis. Totuşi, doar culorile clasice contează; şoferii au fost anunţaţi prin fluturaşi răspândiţi cu o saptămână înainte de eveniment să nu reacţioneze în vreun mod special la culoarea albastră a semaforului.

În ritmuri de fanfară, alaiul, format acum din peste treizeci de mii de persoane (după cum au relatat a doua zi toate ziarele), ajunge în faţa porţii principale a combinatului. Acoperită cu ghirlande de flori, poarta, altminteri ruginită, deschide acum o altă lume. Dincolo de ea, vopsite în culori verzi şi albastre, având inscripţionate versuri din Eminescu şi Nichita Stănescu alături de brandul turistic al României, străjuiesc, impunător, furnalele. La fiecare jumătate de oră, din fiecare coş de beton tâşnesc spre cer mănunchiuri de porumbei, urmate de câte o jerbă de confeti şi fluturi intens coloraţi. Dincolo de poarta combinatului, aproape zece mii de muncitori îmbrăcaţi în uniforme albe aşteptă, plini de emoţii, rândul la recitare. Minţile lor colcăie, precum racii puşi la fiert, de versurile memorate.

Alături de personalităţile culturale şi administrative locale, câţiva membri de seamă ai guvernului, în frunte cu ministrul Turismului, care a coordonat de la centru întreaga activitate menită să însemne un mare plus pentru imaginea României în străinătate, strâng mâinile delegaţilor „Guiness Book”. Ministrul şi primarul ţin câte un mic discurs de deschidere. Aici sunt câteva „spuse”: „Noi, politicienii, suntem umilii supuşi ai dumneavoastră, popor de poeţi!” – aşa începe ministrul, aplaudat îndelung de către toţi participanţii la eveniment; apoi continuă: „Odată cu acest nou record, România redescoperă dragostea de cultură!” sau „Ministerul nostru nu şi-ar dori decât să fie o poartă, precum aceasta din spatele meu, către marea cultură!” Urmează primarul, care începe şi încheie magistral: „Unde e box şi fotbal, acolo e şi poezia!” (aluzii evidente la recentele performanţele sportive ale Galaţiului, îndelung aplaudate), respectiv „Din cocsuri, mucigaiuri şi noroi, isca-vom frumuseţi şi preţuri noi!” (o parafrază extrem de inspirată după Arghezi).

După aceste momente introductive, începe efectiv recitalul. Microfonul zboară de la un muncitor la celălalt, presaţi de duşmanul numit timp. După calculele oficiale, fiecare dintre cei zece mii de muncitori trebuie să recite măcar un catren în aproximativ opt secunde. Dacă prima, chiar primele două ore, sunt gustate de către public (totul auzindu-se clar cu ajutorul unui sistem uriaş de sonorizare amplasat în parcarea imensă din faţa porţii combinatului), o lipsă de răbdare, chiar oboseală, începe să-şi facă simţită prezenţa în rândul participanţilor. Dar organizatorii au prevăzut şi acest fapt, aşa că microfonul la care se recită este decuplat, iar pe o mică scenă amenajată undeva în stânga porţii combinatului (cea de pe care s-au ţinut discursurile de deschidere), formaţia „Braţe de oţel” începe să destindă audienţa cu şlagăre locale, gen: „Curge Dunărea ca berea”, „Copil cu ochi de minereu” sau „Lasă-mă, mamă, să mă fac siderurgist”. Zeci de grătare, scoase ca de nicăieri, încep să frigă mititei, iar câteva dozatoare de bere să răcorească audienţa. Toate pe gratis, lucru care face ca cei treizeci de mii de oameni adunaţi în agora inventată din nimic să nu facă rabat la nicio poftă.

În cele douăzeci şi patru de ore cât a durat grandiosul evenimentul, o parte dintre participanţi au plecat, iar alţii au venit în locul lor, atraşi de vestea primită pe telefonul mobil cum că la combinat se dau mititei şi bere pe gratis. Spre seară, ghirlande de lumini se aprind în jurul furnalelor, iar noaptea, proiectoare imense, amplasate în gura fiecărui coş de furnal, încep să deseneze versuri pe cerul Galaţiului. Jocurile de artificii încântă audienţa pănă spre dimineaţă.

Neobservat de petrecăreţi, soarele se iveşte timid printre furnalele proaspăt vopsite; muncitorii continuă să mitralieze cu versuri delegaţia ce-i contabilizează atentă. Când o lovitură de tun anunţă încheierea oficială a celor douăzeci şi patru de ore, un strigăt de victorie împânzeşte platforma siderurgică. Primarul ia microfonul şi face apel la linişte, întrucât membrii delegaţiei „Guiness Book” urmează să facă publice rezultatele. Se lasă o tăcere ca-n mormânt, de se aud până la Brăila mititeii sfârâind pe grătare. Cu ochii cât gămăliile, părul vâlvoi şi figura obosită, şeful delegaţiei anunţă timid, în limba engleză, cifra oficială. Primarul îi smulge microfonul din mână şi traduce exuberant pentru audienţă: „Nouă-mii-trei-sute-douăzeci de recitări! Dragi gălăţeni, nou record mondialllll!”

*

Ecourile evenimentului au fost pe măsură. În presa internă s-a dezbătut mult dacă evenimentul a fost sau nu o reuşită. Titlurile articolelor sunt edificatoare: „Spre marea cultură, prin mititei”, „În plină criză redescoperim dragostea de cultură” sau „România construieşte furnale în templul culturii”.

Din punct de vedere politic, opoziţia partidului de guvernământ a considerat că banii europeni (care au constituit sursa de finanţare) au fost folosiţi în scop electoral. Au fost aduse drept mărturii nişte pahare de plastic pe care se afla înscris „Dacă beţi şi vă distraţi, nu uitaţi să ne votaţi!” Puterea a considerat afirmaţia o simplă gogoriţă, acuzând la rândul ei opoziţia cum că ea ar fi distribuit acele pahare, pentru a deturna sensul evenimentului.

Presa internaţională a dezbătut şi ea pe larg subiectul. Publicaţii de prestigiu precum „The New York Times”, „Le Figaro” sau „The Times” au găzduit în paginile lor articole gen „Bani europeni pentru bairam românesc”, „Cultură în loc de oţel. Ţara lui Tzara se reinventează pe vremuri de criză” sau „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale”.